Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
După-amiază cu o nimfomană de ---


Câte ore facem până la Bucureşti? Mai avem timp... Mai avem puţin timp... Îţi mai spun o poveste? Şeherezada îţi mai spune o poveste, ultima... după asta, plecăm. Ai fost şi tu, o după-amiază, sultan. Îţi pare rău? Ha-ha-ha-ha!...

Ştii, era odată prinţul Ar-thur, foarte chipeş, care avea un ducat şi-l cam ameninţa pe regele Edward de la Londra, că făcea întruniri propagandistice, grupuri de reflecţie etc. Şi, ca să termine povestea, regele a trimis un comando, care l-a răpit pe Arthur din mijlocul familiei şi l-a adus legat fedeleş în sala tronului. “O să-ţi tai capul, că mă calci pe nervi”, a spus regele. “Nu se poate, Your Majesty, e o confuzie, sunteţi dezinformat de servicii, slujitorii Majestăţii Voastre mă urăsc, ei sunt din altă epocă, în noua configuraţie nu-şi vor mai găsi locul, sunt nişte dinozauri, eu cred în acelaşi set de valori ca şi Majestatea Voastră, spre binele Angliei...” a răspuns prinţul Arthur. “Poate, dar e prea complicat, a răspuns regele. Mai sigur este să scap de tine. Toate sunt prostii. Vrei să-mi iei tronul, asta vrei. Vă ştiu eu pe-ăştia cu setul de valori. Îi daţi înainte cu principiile până puneţi mâna pe putere. Ei bine, nu, tăiaţi-i capul înainte să mi-l taie el mie!” Slujitorii se repeziră ca uliii şi-l târâră pe Arthur spre butuc. “Mor pentru Anglia!” a strigat Arthur.

“Staţi!” a strigat cineva. S-a făcut tăcere. Regele s-a întors, încruntat, spre stânga lui. Se ridicase în picioare regina. Cu privirea ţintă la pectoralii apetisanţi ai lui Arthur, striviţi în frânghii, ea spuse: “Your Majesty, cred că trebuie să mai dăm o şansă acestui tânăr de viitor“. Edward făcu nişte ochi cât cepele. “Bine, draga mea, dar tu mi-ai băgat în cap că e periculos şi trebuie eliminat. Nu te înţeleg...” “M-am răzgândit, făcu regina. Mai dă-i o şansă. Pune-l la probă“. Se produse rumoare în Sala tronului. Regele tăcea, buimac. Într-un târziu, mormăi, nemulţumit: “Uite ce e, Arthur. De mine n-ai cum să scapi. Te găsesc şi-n gaură de şarpe. Dar îţi mai dau o lună. În această perioadă, află-mi răspuns la o întrebare. Asta e proba. Altfel îţi tai capul. Te prinzi? “ “Mă prind, pentru Majestatea Voastră aflu răspuns la orice întrebare!” strigă Arthur, uitându-se mai atent la regină. “Nu cred, ricană regele. Întrebarea este următoarea: Ce vor femeile?” Din nou, rumoare în sală. Chipul reginei era de piatră. Arthur păru descumpănit. Toată lumea părea descumpănită. “Mergi!” spuse regele, sumbru, şi-l concedie, excedat.

Şi Arthur merse înapoi, în ducatul său de baştină. Aici începu să întrebe în stânga şi-n dreapta ce vor femeile. Răspunsuri, vorba-ceea, câtă frunză, câtă iarbă. Făcu un adevărat studiu de marketing printre contese, curtezane, bucătărese, modiste, lenjerese, translatoare, recepţionere, senatoare, directoare de bancă, purtătoare de cuvânt etc., chiar printre surorile lui – prinţesele. Toate răspunsurile erau şovăielnice, de nu puteai trage o concluzie.

În ultima zi a lunii, disperat, mai făcu o ultimă încercare. Merse la vrăjitoarea ducatului, o babă, o cotoroanţă care locuia cu acte în regulă undeva, la periferie, unde a înţărcat dracu’ iapa, mergeai cu metroul de te uita Dumnezeu. Printr-o poartă care se bălăbănea şi scârţâia îngrozitor, intră într-o coşmelie care de-abia se ţinea într-o rână. “Ai venit, rânji baba”. N-avea doi dinţi din faţă şi puţea de te trăsnea. “Am venit să-ţi pun o întrebare, spuse prinţul. “He-he, făcu baba, ştiu. S-a dus buhu’. Cunosc şi întrebarea şi răspunsul. Dar te costă!“ “Plătesc. Plătesc oricât. Te fac om, zise prinţul. “He-he-he, hohoti iar baba, nu fi atât de sigur că vreau să fiu om. Cât plăteşti? How much?” “O ladă de aur!”, avansă Arthur.” “E puţin...” “ Două lăzi de aur!” plusă el. “E un nimic, stimabile...” “Ce vrei atunci, bijuteriile coroanei bunicii, Doamne iartă-mă!?” “Nu. Nici pe departe. Ascultă, ai un prieten bun, unul Andrew. Sunteţi colegi acolo, la partid, vreau să spun... cavaleri ai mesei rotunde sau ce sunteţi... mă rog. Ei bine, îl vreau! făcu baba.” Arthur rămase fără grai. “Cum adică - îl vrei?” bâigui el. “Uite aşa bine, vreau ca Andrew să mă ia de nevastă, ăsta-i preţul răspunsului la întrebarea ta”. “Eşti nebună? făcu Arthur. Păi Andrew este... este o cadră de bărbat, cel mai chipeş baron local din tot ducatul. E mai chipeş chiar decât mine. A făcut studii la Paris. Cum să te ia Andrew de nevastă? Prinţese şi contese din Franţa, Italia, Spania şi Portugalia, din toată Uniunea Europeană îl curtează de zor, toate sunt la picioarele lui, n-ar avea decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, şi tu vrei să te ia de nevastă, pe TINE? Eşti într-o doagă? Te-ai uitat în oglindă?” “Nu mă uit că se sparge, rânji baba. Te priveşte, ori îl convingi, ori îţi taie Edward capul. Din două, una. Alege!“ ”Nici nu mă gândesc, explodă Arthur. Andrew este fratele meu de cruce, nu pot să-i cer aşa ceva, să se nenorocească pe viaţă! Prefer să-mi taie capul. Eu am onoare.” „Şi la ce-ţi foloseşte?”, pufni baba, aruncând un damf de usturoi. „Patria şi onoarea. Mor pentru Anglia!” “Nu mori pentru Anglia, aici e chestia, mori din cauză că ai principii care nu mai cadrează cu lumea de azi, plină de cadre. Te priveşte. Adio!“

Arthur ieşi nervos, trântind uşa care se mai rupse dintr-o balama. Se duse acasă, înnegurat, şi începu să-şi facă bagajele, de fapt strictul necesar, într-o valiză de lemn scrijelit cu briceagul, pe care o avea de la bunicul lui, Richard Inimă de Leu. Porunci să i se înhame calul pentru Londra. Dar la 12 fără 23 de minute noaptea, pe când îşi lua adio de la scrinul negru care-i legănase copilăria, uşa se dădu de perete şi în cameră năvăli nimeni altul decât Andrew în persoană. Era într-adevăr un bărbat de bărbat, cum se spunea în argoul acelei vremi. Avea o semeţie extraordinară, care culca toate femeile la pământ. Ştia baba ce ştia. Semăna puţin cu James Bond, care se turna singur la MI-5, pe platourile din ţara Galilor.

“Ce vorbă umblă prin târg? strigă el, surescitat. Scapi de călău dacă eu o iau de nevastă pe baborniţă?” “Mă rog, nu e cazul, murmură Arthur, jenat. E nebună la cap. Bine c-ai venit să ne luăm rămas bun“. “Stai puţin, stai puţin, strigă iar Andrew. Noi suntem fraţi de cruce, suntem cavaleri ai mesei rotunde. În fiecare joi, facem şedinţă de Consiliu Permanent, batem cu săbiile în masă şi cu pumnii în piept, facem jurăminte, legăminte, chestii de-astea, toţi pentru unul, unul pentru toţi...” “Asta e valabil la muşchetari, nu la noi...” “Ba e valabil şi la noi. Dacă nu ne salvăm între noi, dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci, când?” “Nu pot să-ţi cer aşa ceva, te nenoroceşti pe viaţă. De babă nu scapi niciodată, te-ngroapă ea pe tine.“ ”Nu contează, o bag în pizda mă-sii!” „N-are mamă, n-are tată.” „E orfană? Nu-i nimic. Mă descurc eu, mă duc la mânăstire, mă fac călugăr, am soluţii. Du-te şi spune-i că sunt de acord”. “Nu se poate, măi omule, ai înnebunit şi tu?”, strigă Arthur la rândul lui. “Da, am înnebunit şi eu! E absurd să laşi un prieten să moară pentru ca să-ţi fie ţie bine.” „Asta de unde ai mai scos-o?” „De la francezi. Vive la France! Adică, nu... Long live England!” Arthur dădu din umeri, resemnat: “Te priveşte, să nu zici că nu ţi-am spus...”, îl avertiză el pentru ultima dată. Dar Andrew îl împinse pe uşă-afară şi Arthur ajunse înapoi la babă.

“Te-ai întors, ţi-a venit mintea la cap! Când?“, întrebă ea, molfăind cu poftă un copănel de prepeliţă, proaspăt tras la tigaie. „Când - ce?”, întrebă Arthur. ”Când facem nunta?” “Lasă nunta. Să vedem întâi răspunsul la întrebare!” “Răspunsul e bun, n-ai grijă” “De unde ştii?” “Treaba mea. Când facem nunta?”, bătu coropişniţa din picior. “La trei zile după ce scap de Edward. Dă-mi răspunsul! Care e răspunsul? Ce vor femeile?“ “Vino mai aproape, să-ţi şoptesc la ureche că sunt microfoane peste tot.”

Învingându-şi repulsia firească, Arthur îşi lipi urechea de buzele ei. Cotoroanţa îi şopti ceva. Arthur făcu ochii mari şi căzu puţin pe gânduri. ”Mergi, că trebuie să-mi comand rochia de mireasă. De la Chanel.” croncăni iarăşi zgripţuroiaca. “De francezii ăştia cu ifose nu putem scăpa nici în Evul Mediu, mai adăugă ea, cu obidă, scuipând un oscior.”

Arthur nu mai pierdu timpul. Încălecă val-vârtej şi călări toată noaptea până la Londra. În zori, oraşul îl primi somnoros, dar cu porţile deschise. Târgoveţi, plăpumărese, gunoieri, halviţari, geambaşi şi zarzavagii se perindau agale spre locurile lor de muncă. Potcovari şi tocilari îşi ascuţeau sculele. Primele nuclee sindicale mijeau la colţurile străzilor. Miros de mititei proaspeţi venea de pe grătarele încinse. Castraveţi muraţi şi varză acră erau la discreţie. Shakespeare însuşi deschisese geamul la mansarda lui, repartizată de primărie, şi scria de zor, înmuindu-şi pana în diverse călimări, cu gândul la regina Elisabeta, care nu se născuse încă. Londra se trezea la viaţă. Arthur se foi prin faţa palatului, printre archebuze şi condotierii care-şi făceau veacul prin zonă, doar-doar or primi vreo comandă de furnituri, ceva de la stat. De pe creneluri, lăncieri şolticari le aruncau chifle, gogonele, măsline, ce se găsea. Arthur scoase un pachet de Kent pe care scria Citiţi povestirile din Canterbury! şi mitui un bodyguard mascat, care mânui un scripete ce scârţâi îndelung din ţâţâni. Podul se coborî, grilajul se ridică. Avu noroc. Regele tocmai îşi bea cafeaua, iar regina citea ziarul.

“Ştiu răspunsul, Majestăţile Voastre!”, strigă Arthur, dând uşile de perete. “Stai jos, tinere, ia o cafeluţă din Bizanţ, să-ţi mai tragi sufletul”, zâmbi şăgalnic regina. Apoi, cu subînţeles: “Poate vei avea nevoie de el de-acum încolo...” Se întoarse către Edward. “Dragul meu, trebuie să apreciem că s-a prezentat de bună voie, n-am mai cheltuit banii contribuabilului pe comando. De aceea propun să-i comutăm pedeapsa capitală în detenţie pe viaţă, în Turn.” “Ba nu, draga mea, replică regele tăios, nu te mai răzgândi din nou, că intru la balamuc! Dacă a adus răspunsul corect, îi dau drumul, dacă nu, îi tai capul. Eu nu mă joc. Am zis. Spune Arthur! Ce vor femeile?” “Edward, vorbi atunci Arthur, dregându-şi glasul, pare că femeile nu vor nimic pentru că se răzgândesc tot timpul. Dar nu-i adevărat. E doar o impresie a bărbaţilor. În realitate, ele vor să aibă controlul propriilor lor vieţi, să aleagă ele. E-adevărat însă că vor să aibă şi controlul vieţii bărbatului pe care îl au în pat, să aleagă ele şi pentru el. Spre binele lui, bineînţeles. Spre binele lui, aşa cum îl văd ele. ăsta e răspunsul.”

Se lăsă tăcere. Regele rămase câteva clipe nemişcat. “Aşa cum îl văd ele? Chiar şi în patul regal?”, ridică el din sprâncene cu o privire ameninţătoare. “În toate paturile, Majestate...” “Cum îţi permiţi, obrăznicătură! ţipă regina, roşie de furie. Ţi-am salvat viaţa, asta ţi-e recunoştinţa?” “Doamnă, mi-aţi salvat viaţa ca să mă închideţi în Turn, să mă aveţi la dispoziţie, să abuzaţi de mine, să mă siluiţi în toate felurile, să vă satisfaceţi poftele când aveţi nevoie...” “Garda, garda!” răcni regina isterizată. Un pluton de elită apăru în prag. Însă regele ridică mâna şi plutonul plecă. “Mda, zise el după o pauză. Răspunsul nu este rău, el aduce contribuţii noi, atât pe latura cognitiv-volitivă, cât şi pe alte laturi, tehnico-tactice, îndelung dragi inimii noastre. Arthur, te-ai salvat! Să i se dea permis de conducere, fără traseu. Acum eşti liber. Dar să nu mai aud că faci grupuri de reflecţie sau de dialog social. Staţi fiecare pe la casele voastre şi reflectaţi singuri, să nu vă mai prind în grupuri. Ai înţeles?” “Am înţeles, Majestate!”, scandă Arthur, pătruns de importanţa momentului.

Regina se sculă din jilţ şi părăsi sala, turbată. În trecere îi dădu o palmă unui suliţaş care nici nu clipi. “Ne vedem la cină, darling, avem morun la grătar şi vin de Burgundia!”, strigă regele în urma ei, dar nu primi nici un răspuns. Edward îşi drese glasul. “Ai supărat-o pe regină. Dar îi va trece. O cunosc foarte bine. Dacă şi-a pus în cap să te aibă, te va avea oricum, mai devreme sau mai târziu, când nu te-aştepţi. Pun pariu că peste câteva zile, îmi va cere să te aduc ministru, aici, la curte... De ce nu? Eşti deştept, plus că te-aş avea şi sub control. Mai vedem...” Făcu o pauză. Apoi spuse cu o voce jumătate autoritară, jumătate tristă: “Du-te acum şi fii fericit. Dar fii atent, iscoadele mele te vor urmări peste tot. Watch out... Go now!”

Arthur se înclină cu deferenţă şi ieşi. Pe hol, în culmea bucuriei, îl trase de mustăţi pe majordom, apoi călări pe deşălate, ajunse înapoi, în ducat, şi începu pregătirile de nuntă. În ziua a treia, toată curtea era strânsă în curte, se mânca şi se bea pe săturate, talgere se umpleau cu vânat din pădurile limitrofe, vin bun, ghiurghiuliu, curgea în pocale, fetiţe dulci din Birmingham, cu fuste scurte, scoţiene, dansau din buric, generali activi sau în rezervă dansau manele, unii demnitari îşi introduceau săbii pe gâtlej şi le scoteau intacte, alţii nu le mai scoteau de loc, într-un cuvânt era o atmosferă de sărbătoare. Andrew, îmbrăcat în fireturi dar cu faţa împietrită, mai trăgea câte un scotch, împovărat de gânduri, mireasa râgâia mortal, mai scotea din gură, mai punea pe masă dumicaţi nemestecaţi, Arthur socializa cu o prinţesă dintr-un comitat îndepărtat, se pare o unguroaică de la Debrecen, cu sânge cald, vienez, care dorea şi ea să intre în Europa.

La 12 fără un minut noaptea, baba se ridică, îşi potrivi rochia Coco Chanel, mai râgâi o dată şi-i aruncă peste umăr lui Andrew: “Te-aştept în dormitor, puiule...” Andrew îşi aprinse o ultimă ţigară. Cavalerii mesei rotunde îi turnară un ultim pocal epocal de vin. „Curaj, îi urară cu toţii, suntem alături de tine.” Arthur îl îmbrăţişă cu efuziune. „N-am să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine. Uite, drept mulţumire, îţi dau ţie guvernarea ducatului. Eu abdic în favoarea ta.” „Ce, eşti nebun?! tresări Andrew, ca trezit din morţi. Nu e suficient că paparuda o să mă aibă pe mine, acum vrei să aibă tot ducatul, inclusiv pe tine?! Fii serios, frate, cu tine şef, tot mai avem o speranţă în viaţă.” Oftă, apoi mormăi: „Să ne vedem cu bine...” Îşi îndreptă vestonul şi plecă pe-aci încolo. Îl urmăriră cu privirea, trişti. Garda îi dădu onorul. Unguroaica, dar nu numai ea, toată prezenţa feminină lăcrima.

Andrew hălădui o vreme pe coridoarele casei de oaspeţi, de fapt o cabană sub formă de palat, apoi păşi în dormitor. Aici era cam întuneric şi la început nu văzu bine, se frecă la ochi. Totuşi realitatea i se impunea cu o forţă de nestăvilit. Întinsă în pat, uluitoare, se afla o blondă nemaipomenită, goală puşcă, de îţi tăia respiraţia numai când o vedeai. Nu, nu de-asta m-am făcut eu blondă, te rog nu mă întrerupe. Aşa, o blondă fabuloasă, şi Andrew se opri paralizat. „Mă scuzi, frumuşico, zise el, probabil că am greşit adresa.”

Adevărul era că palatul sau cabana, cum vrei s-o iei, avea multe dormitoare, oferite oaspeţilor care veniseră, unii tocmai de la Londra, să mai scape de şedinţe, ministere, neveste şi-alte stresuri caracteristice vieţii de curte, fie cu partenerele aduse chiar de ei din pepiniera partidului, fie puse la dispoziţie de organizatori pe plan local, dar toate numai una şi una. Aşa că Andrew dădu să iasă, dar o voce dogită, binecunoscută, îl opri. “He-he, n-ai greşit nici o adresă! Vino-ncoace!”

Andrew se întoarse ca ars. Era vocea babei care vorbea cu gura blondei, o gură foarte senzuală de altfel. „Vino-ncoace când îţi spun!” Andrew se execută, ca în transă. „Uite ce e, zise vocea cotoroanţei. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când mă gândesc la toată povestea, trebuie să recunosc că mi-a plăcut cum te-ai sacrificat pentru prietenul tău Arthur. M-ai atins la lingurică. Aşa ceva mai rar, poate doar în magazinele de antichităţi. Eşti un adevărat cavaler al mesei rotunde. Aşa că m-am gândit să-ţi acord un bonus. Un bonus de 12 ore pe zi. Facem jumi-juma. Trebuie doar să alegi. Cum vrei să fie căsătoria noastră, noaptea cum mă vezi acum şi ziua cum mă ştii, sau noaptea cum mă ştii şi ziua cum mă vezi acum? Dă pe gură repede, ca să văd că eşti sincer!”

În faţa acestei dileme existenţiale, Andrew rămase fără grai. Clipe grele şi broboane de sudoare i se scurgeau pe faţă. Dar o inspiraţie divină îi veni repede în ajutor. “Alege tu!” strigă el, cu sufletul la gură. “Bravo, ăsta era răspunsul, hohoti baba, bătând din palmele blondei. Aşa este, eu trebuie să aleg. Iar eu, iată, aleg să fiu şi ziua şi noaptea aşa cum mă vezi acum. 24 din 24. Program non-stop. Ce zici? Eşti în stare? Batem palma?” Tăcere. De data asta, Andrew era complet năucit, incapabil să facă vreo mişcare. “Nu vii, iubitul meu, spuse deodată blonda cu un glas de vis, care ar fi putut să-l scoale din mormânt chiar şi pe răposatul Richard Inimă de Leu. Mă cheamă Petricia, continuă ea. Nu–ţi fie frică, nu mă răzgândesc...” Andrew tot nu se mişca. “Hai, nu vii?...”, şopti ea din nou, cu un surâs fermecător. Atunci Andrew se scutură, mai prinse curaj şi puse un genunchi în pat. “Nu te grăbi, avem tot timpul din lume”, şopti Petricia, aranjându-şi părul lung pe perna trandafirie. „Stai lângă mine”.

Andrew se întinse lângă ea, aşa îmbrăcat cum era. Bineînţeles că proximitatea corpului ei de pictorial îi dădu fiori. Numai părul greu îi emana mii de feromoni, ce să mai vorbim de restul... Degetele ei catifelate i se cuibăriră în palmă, între trupurile lor care nu se atingeau, şi rămaseră aşa o bună bucată de timp. Încet-încet, strigătele chefliilor din alte dormitoare păliră, se stinseră ca şi cum n-ar fi fost, ţipetele păunilor de la crescătorie încetară şi ele, boncăniturile cerbilor ecologici încetară şi ele, nu ţiuia nici un greier, o linişte absolută de început de lume se pogorî, şi deodată plafonul, care era glisant, se dădu la o parte, şi cerul îşi făcu apariţia, nesfârşit şi senin, parcă era noapte şi parcă era-n zori, în adâncuri se-nvolburau stihii mute, dar în faţă stele poznaşe clipeau fastuos, îngeri sprinţari fâlfâiau grăbiţi, în inspecţie, şi plecau să ducă raportul, lăsând ceva praf de aur de pe aripi, planete impozante îşi luau locul şi luminau fosforescent. Cei doi, întinşi în pat, unul lîngă altul, el cu veston, fireturi, pantaloni cu vipuşcă, cizme Pardaillan, ea fără nici un fel de vipuşcă sau cizme, doar cu o cingătoare de piele care iradia un halou invizibil, savurau vrăjiţi acest fascinant preludiu. „Uite, înainte de orice, vreau să-ţi spun ceva. Ascultă-mă cu atenţie, cu mare atenţie”, vorbi Petricia într-un târziu, strângându-l tare de mână. Andrew era numai ochi şi urechi. “Multe se vor întâmpla, multe vom întâlni, vorbi rar Petricia. Şi bune şi rele. Ne vom certa şi ne vom împăca. Ne vom iubi şi ne vom urî. Ne vom blestema şi ne vom cânta imnuri. Ne vom adora şi ne vom detesta. Ne vom juca unul cu celălalt până vom pieri. Ne vom ucide chiar, din prea multă dragoste. Vom da naştere unei alte Petricii şi unui alt Andrew, care vor fi şi mai chipeşi decât noi, dar şi ei se vor ucide din prea multă dragoste. Tu să nu iei în seamă toate acestea. Tu să nu te-abaţi din drumul tău. Tu să mă cauţi întotdeauna pe mine, pentru că fără tine nu pot să exist. Orice ţi-aş face, fără tine nu pot să exist. M-ai auzit?” „Da, şopti Andrew, ca hipnotizat. „Foarte bine, foarte bine, se bucură ea, ca un copil. Atunci, ne-am înţeles...”

Mai trecură câteva clipe. Mere roşii, ionatane, începură să cadă imponderabil de ne-unde, aşezându-se cuminţi pe marginea patului. Plafonul lunecă înapoi, ca uns, dar înăuntru nu mai fu întuneric. Petricia, cu o mişcare amplă, olimpiană, dar şi veselă, ca o hârjoană, se întorsese cu spatele, privindu-l lung peste umăr, cu ochii ei mirabili. Pe omoplatul drept avea tatuat un crin straniu. Andrew tresări şi zâmbi de uimire, dar numai o clipă. O dogoreală ca de cuptor îi ardea acum faţa. Trupul ei gol lumina ca un rug încins.

...ţi-a plăcut? Adevărul este că unele lucruri nu se schimbă niciodată... feminitatea mea infinită, fatală, vă reînvie, iarăşi şi iarăşi, virilitatea voastră arogantă, încătuşată în zale de hormoni; şi mai presus de toate, EU... EU... EU voi continua să vă subjug, să vă închid... ca o a doua inimă în care vă ţin pe toţi, şi buni şi răi... voi continua să vă încarcerez cu plăcere, cu mare plăcere, ha, cu toată plăcerea, pe cei care mă întâlniţi. Nici unul nu-şi va putea înfrânge obsesia de a mă avea măcar o dată.



(fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Maşina de scris)