Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Dupa masa lui Grummer de Simona Vasilache

Digest-ul este, pe englezeşte, versiunea comprimată a cărţilor de neocolit, care trebuie citite, fie şi pe scurt. Sigur, nu e lucru uşor să tai o capodoperă, mai ales cînd volutele îi sînt tot schepsisul. Nici să faci serii de asemenea pastile şi să crezi că ele sînt literatura. Cîteodată, însă, artificiul iese. Unul din cei care, fără să fie angajatul vreunui trust responsabil cu scutirea de lectură, a reuşit, e Urmuz. În cîteva pagini de stenodactilogramă peste care a colorat cu creionul, te face să spui, cvasi-socratic, privind la tomurile masive: cît de mare e mulţimea detaliilor de care nu avem nevoie!

În literatura lui trăită repede, frazele intră unele în altele, personajele se fărîmă, intrigile explodează înfundat, acoperite de-o concluzie care nu-i de-acolo. Ai sentimentul că orice se poate, că moda (literară) nu mai e fiorosul inventar de ce cu ce se asortează, ci o spontană şi frugală exersare a unor plăceri năstruşnice. Tablourile suprarealiste, care desfiinţează ideea de om (cu doi ochi, două mîini etc.) în numele ideii de libertate, se mişcă slobode prin aceste abia vreo sută de pagini foarte aerisite, cu tot cu explicaţii şi ilustraţii. Totuşi, ediţia pe care o am în faţă e mult mai groasă, chiar neverosimil de groasă, dacă citeşti numele de pe copertă. E aproape un album, scos la Minerva, în 1983, la 100 de ani de la naşterea lui Urmuz, îngrijit de Constantin Crişan, după ediţia lui Saşa Pană, din 1970, tot la Minerva, şi cuprinzînd Pagini-le bizare în nu mai puţin de şase limbi, engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă, în care le-au tălmăcit, întregi sau pe ici, pe colo, Eugen Ionescu, Ilarie Voronca, Leopold Kosch, Andrei Bantaş, Marco Cugno şi Marin Mincu, L. Dolgoşeva, Xenia Dumitru, Nataşa Nicolau, Susana Vásquez Alveár şi Victor Ivanovici. Ilustraţiile de pe copertă şi din interiorul volumului îi aparţin lui Ion Mincu. Şi sînt, nu-ncape vorbă, potrivit de bizare.

În ochiul furtunii, printre manifeste care rup cerul tern al sfîrşitului şi începutului de veac, se încheagă, ca o jucărie făcută din bucăţile fostelor păpuşi, aceste pagini furioase (cum l-au înţeles cîndva italienii pe bizzaro). Mistuită îndelung, furia lor nu mai e aparentă, e o post-revoltă. Un soi de tensiune superficială face vorbele şi frazele să se apropie, după ce au fost spulberate. Iar în felul cum le adună martorul răvăşirii lor nu e nici o intenţie de ordine. Dimpotrivă.

Sînt frumoase aşa, alcooluri dintr-un copios prînz literar. E de pomină ipoteza că biliosul Grummer (cu o digestie înceată, carevasăzică), suferind, dimpreună cu Algazy, de pică, adică de aplecarea spre a mînca orice lucruri necomestibile, înghite egoist resturi de poeme, iar co-asociatul său ,cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat." (p. 76) Dacă literatura moare, atunci totul este permis, aşa că cei doi se consumă unul pe altul, prohodind defuncta proză de amor cu, probabil, cel mai purtat dintre clişeele ei.

Alte secvenţe, mai puţin cunoscute (fiindcă, bunăoară, Pîlnia şi Stamate, Ismaďl şi Turnavitu, ori Fuchsiada au făcut o invidiabilă carieră...), sînt După furtună, sau Puţină metafizică şi astronomie. După furtună pare scrisă în cheia romantismului minor, în stare să se uimească din orice, şi să verse la metafore cu nemiluita. Asta, de n-ar fi găini evlavioase care păzesc cancelariile mănăstirilor, iar cavalerii n-ar înnopta în copaci. După principiile prozei fantastice, ascunzînd în fibrele ei o bortă pe care n-o sesizezi, la un moment dat ceva se dereglează şi nu se mai drege. Un regim simili-fantastic, lipsit, însă, de orice solemnitate, e, deci, numitorul comun al acestor romane intrate la apă păstrînd, în graba lor, doar nişte repere lingvistice aruncate anapoda, ca să le recunoşti şi să te întrebi ce caută acolo, într-o viitură care a rupt ce-a apucat din malurile literaturii. Puţină metafizică şi astronomie afirmă întîietatea alfabetului surdo-mut, adevărata muzică a sferelor. De aici, lucrurile se-mpotmolesc în metafizica principiului prim, de unde nici o citire în stele nu le mai scoate. Semănînd atît de mult cu filosofia de popularizare, schiţa e, totuşi, pură elucubraţie. Din aceeaşi stirpe cu Însemnări - Ciorne răzleţe. Un Urmuz filosof e ceva aproape de neconceput, însă unul care transcrie, cu multe cuvinte lipsă, un jurnal al cuiva mort, pesemne, de tînăr, punîndu-şi cu entuziasm negru probleme mari, e cît se poate de credibil. În vara lui 1914, o scurtă odă revolverului, aproape de sinucidere: ,suveran al lumii, trebuie să mă-nchin ţie, căci fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost; iar tu eşti cel care poţi dispune cum vrei de acel creier!... Tu eşti deci Zeul cel mai puternic!..." Zeflemea, sau adevăr? Coţcarul se lasă covîrşit de coerenţa melancoliei.

Acesta, însă, nu e Urmuz, deşi sfîrşitul lui nimerit în plin ne-ar lăsa să-l bănuim (şi) aşa. El este ingeniosul retezat şi solistul gîtuit. Oricît de spart ar suna, şi-oricît i-ar cădea firele, simfonia lui e, totuşi, simfonie. A destinului.

În fine, de dragul surprizelor unor traduceri dintr-un exemplar cu neputinţă de tradus, citiţi Cronicarii în versiunea englezească a lui Andrei Bantaş, avînd cu totul alte nume (jocul pur suportă această infidelitate...), alte sonorităţi. Şi-ar mai fi de transcris un mesaj aproape electoral: ,De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi,/ Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cîrligaţi."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara