Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Eclipsa de Gina Sebastian Alcalay


Dacă peste 1000 de ani se vor mai scrie cărţi, atunci se va scrie şi despre Holocaustul evreilor, evenimentul tragic care mai mult ca oricare altul a pus la încercare puterea de înţelegere a oamenilor, - profetiza un publicist american, pe marginea abundenţei de volume memorialistice aparţinînd unor supravieţuitori ai universului concentraţionar, apărute în ultimii ani. Partea interesantă este că multe din ele văd lumina tiparului tocmai acum, după 50-60 de ani de tăcere.
Dintre acestea, există unele care, prin densitate, profunzime şi, aş spune, cruzime needulcorată a experienţelor umane evocate te urmăresc toată viaţa! Si c'est un homme, a lui Primo Levi, carte care a făcut ocolul lumii, dar şi Evrei, treceţi Nistrul a Soniei Palty, sau amintirile evreului francez Jean Claude Moscovici, a fost deţinut în lagărul de la Drancy care, ca şi autoarea israeliană, priveşte în trecut, la copilăria sa desfăşurată în spatele sîrmei ghimpate, alături de surioara sa mai mică de care trebuia să aibă grijă.
Din aceeaşi categorie de memorii ieşite din comun, care transformă spirala infernală în materie sensibilă prin paginile lor zguduitoare despre rezistenţa spiritului uman în faţa celor mai oribile silnicii impuse de membri ai speciei noastre altor membri ai săi, face parte şi volumul Eclipsa (Ed. Du Style) aparţinînd fostului meu coleg de la Agerpres, Matei Gall, comunist ilegalist deportat în lagărul de la Vapniarka. Împreună cu un alt coleg al său de detenţie, el a avut şansa extraordinară de a supravieţui sîngerosului masacru organizat de nemţi în luna martie 1944 la închisoarea de la Rîbniţa, un orăşel de pe malul stîng al Nistrului, exact în momentul cînd ofensiva sovietică victorioasă provoca retragerea în derută a forţelor germane, prefigurînd momentul eliberării.
Cartea se desfăşoară pe mai multe registre. Ea este pînă la un punct jurnal intim, dacă pot să spun aşa, în măsura în care autorul se apleacă asupra tuturor vîrstelor sale, începînd cu copilăria de la Deva, oraşul de obîrşie, "centrul" vieţii sale, pe care îl descrie cu dragoste, nostalgie şi lux de amănunte atît în datele lui subiective (jocurile pe zidurile cetăţii în ruină, prietenii, meditaţiile solitare) cît şi obiective (legendele şi istoria oraşului, dezvoltarea lui urbanistică şi industrială); continuînd cu propria-i traiectorie ideologică şi filozofică, odată cu îndepărtarea de matricea părintească, onest mic-burgheză, şi înregimentarea în partidul comunist ilegal, cu disciplina şi rigorile lui impuse de împrejurări; apoi arestarea la frageda vîrstă de 20 de ani, închisorile, lagărul, rezistenţa morală şi fizică, gîndurile, temerile, speranţele, credinţa lui nestrămutată în partid, relaţiile cu tovarăşii şi reprezentanţii represiunii; terminînd în fine, după miraculoasa lui salvare de la moarte, cu anii maturităţii trăiţi sub zodia regimului comunist, cu noi răspunderi şi munci, alte prietenii inclusiv cele feminine, şi mai ales noi experienţe dezamăgitoare, nu atît pe planul ideologiei (pe acestea nu le reneagă) cît în practica socială.
Dincolo de această latură anecdotică şi confesivă cartea reprezintă mai presus de orice, un document extrem de valoros, de o incontestabilă autenticitate umană şi seriozitate, asupra celor două mari flageluri, Holocaustul împotriva evreilor şi teroarea comunistă îndreptată împotriva tuturor, inclusiv a propriilor aderenţi.
Deci la 20 de ani Gall este arestat şi trimis la Închisoarea din Caransebeş.
Datorită, pe de o parte, acţiunilor organizatorice ale celulei comuniste ilegale condusă de activişti din rîndul cărora vor fi recrutaţi mai tîrziu diriguitorii ţării, inclusiv Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, şi, pe de altă parte, noii conduceri relativ mai umane a închisorii, condiţiile de trai devin oarecum suportabile. De aici este deportat în 1942 în lagărul de la Vapniarka unde graţie constituţiei sale rezistente scapă de paralizia provocată de alimentaţia cu mazăre furajeră otrăvitoare şi unde nucleul comunist din umbră reuşeşte din nou să impună nişte norme de viaţă care înlesnesc supravieţuirea; pentru ca în noaptea de 18/19 martie 1944, la închisoarea din Rîbniţa unde fusese transferat între timp, să fie împins la perete în genunchi şi împuşcat, împreună cu tovarăşii lui, de un pluton de militari cîlmaci sub conducerea unui ofiţer german, scăpînd însă ca prin minune de glonţul ucigaş. Episodul în care sînt descrise aceste momente supreme, nesiguranţa, spaima de dinainte şi după execuţie, spectacolul apocaliptic al celor asasinaţi ("N-am mai auzit împuşcături. Doar sîngele curgea din robinetele umane, se auzeau scurte horcăituri, ultimele răsuflări [...] În jur numai moarte. Şi o noapte care pare să se întindă mereu ca o smoală fierbinte".), îndoielile, tatonările înainte de fuga din închisoare ("Va trebui să stau înţepenit ca un mort ca să fiu încărcat cu ceilalţi şi aruncat în furgon. Voi reuşi în acest fel să scap?"), condiţiile în care a reuşit să rămînă în viaţă pînă la urmă şi să ajungă la Bucureşti, graţie omeniei unor militari români în retragere care l-au luat sub protecţia lor - constituie momente de sfîşietor tragism.
În următoarea etapă, Matei Gall face cunoştinţă cu viaţa sub regimul comunist pentru a cărui înfăptuire fusese gata să moară. În locul libertăţii visate, trăieşte într-o permanentă tensiune şi nesiguranţă, este tot timpul suspectat de Securitate (cum de ai scăpat, nu cumva ai ajuns la o înţelegere cu SS-iştii?), ameninţat în orice clipă cu arestarea. Şi el ştia ce înseamnă arestul la securitate: izolarea totală într-un ocean al tăcerii, asemănătoare cu aceea din noaptea masacrului de la Rîbniţa. "Din cele relatate de mulţi a trebuit să deduc, scrie el, fie că undeva, probabil "sus", fusese preluată toată experienţa stalinistă şi hitleristă, fie că dispuneam noi înşine de propriii noştri monştri, maeştri şi genii în materie de tortură [...]. Căci n-a existat nici un arestat, un anchetat, căruia să nu-i fi fost frîntă şira spinării". În jurul lui dispar prieteni, oameni cunoscuţi, cad mereu alte capete, inclusiv cele ale comuniştilor ilegalişti, sînt fărîmate destine (cazul Dr. Lörinc): "Trăiam într-o nebunie colectivă, care a avut ca urmare dispariţia vieţii sociale normale, de comunicare interumană reală. [...] Această nebunie colectivă, această frică generală nu s-a limitat la cercul nostru, la cadrele inferioare ale activului de stat şi de partid, ci domnea pînă sus, pînă aproape de piscul piramidei. Anul 1952 a constituit un fel de apogeu al terorii, al acelei nebunii colective care domnea peste toată ţara".
Dincolo de experienţele personale pe care le relatează, cartea reprezintă totodată o sursă importantă de date, cifre şi descrieri asupra celor întîmplate în Transnistria, "transformată într-o lume a groazei", de parcă "infernul se mutase acolo pe malurile Bugului". Se insistă nu doar asupra Holocaustului, ci şi asupra numeroaselor genociduri care au marcat istoria secolului şi a omenirii în general: cel japonez împotriva Chinei (250.000 de chinezi civili de toate vîrstele ucişi într-o singură zi); genocidul Turciei împotriva armenilor cu masacre mergînd de la simpla împuşcare pînă la jupuirea de viu şi tragerea în ţeapă; genocidul khmerilor roşii din Cambodgia cu peste 2 milioane concetăţeni ucişi; last but not least, cel stalinist: "Între anii 1935-40 au fost arestaţi 19 milioane de oameni dintre care au murit aproximativ 7 milioane [...]. Din ordinul lui Stalin au fost ucişi 110 din totalul de 138 membri ai CC ai partidului leninist", etc. etc. etc.
De unde concluzia autorului că deşi "Holocaustul şi gulagurile sunt prin amploare exemple unice şi incomparabile în istorie, totuşi genocidul, uciderea în masă este un fenomen uman general", iar omul "singura vieţuitoare din grădina zoologică numită Terra care ştie să îşi chinuiască şi să-şi ucidă semenii fără nici un motiv - şi o şi face".
Ceea ce mi se pare curios este că, în ciuda greu dobînditei lui înţelepciuni de azi, Matei Gall (emigrat de mult în Germania) nu pare să se fi detaşat în mod radical de modul lui de a simţi din tinereţe. Crimele comuniştilor se conturează mai degrabă ca nişte monstruozităţi care au alterat o gîndire curată.
Străbat în unele pagini ale sale accente de mîndrie şi admiraţie (netemperată de nici un strop de ironie) cînd descrie fanatismul, pentru mulţi dintre noi de-a dreptul rizibil, al tovarăşilor lui de detenţie care mureau "cu numele PCR pe buze".
O carte densă, pasionantă şi zguduitoare, chiar dacă autorul ei rămîne, în pofida lucidităţii sale, un optimist în căutarea de noi Utopii pentru omenire.