Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Edinburgh semnează pactul cu Mefisto de Marina Constantinescu


M-am despărţit de acest oraş, de Festivalul său fabulos în zorii unei zile ploioase. Ca mai toate de pe acele meleaguri. Eram pe aeroport şi mă gîndeam la oboseala celor din trupă, la efortul extraordinar pe care l-au făcut jucînd la rînd cinci reprezentaţii, la profesionalismul şi dăruirea lor, a tehnicienilor români şi scoţieni, la ce s-a întîmplat, ca într-un vis, la această ediţie cu Faust-ul lui Purcărete. La istoria facerii acestui spectacol, la cele două distribuţii de dinaintea celei finale, la ideile complet diferite pe care regizorul le năştea în funcţie de actorii protagonişti. La şansa uriaşă a Ofeliei Popii de a juca acest Mefisto. Priveam pe geam dimineaţa care se ridica din ploaie. Puţin leneşă, puţin melancolică, prea puţin vioaie. Ca mine. Mă gîndeam la răceala cu care a fost primit în ţară de critică - atitudine aproape generală faţă de montările acestui regizor, indiferent de cum au ieşit ele de-a lungul timpului. Nici măcar tonuri revoltate, nici polemici de idei. Mai mereu strîmbături din nas, cîrcoteli, un aer superior afişat cu o siguranţă care n-am prea înţeles mereu pe ce se bazează. Mă gîndeam la entuziasmul fantastic pe care l-a creat în rîndul spectatorilor de toate vîrstele şi de toate pregătirile. Poate să-ţi placă sau dimpotrivă, poate să nu-ţi placă. Poţi să fii extaziat sau iritat. Nivelul este, însă, cultural vorbind, sus. Patima însoţeşte extremele, le amplifică argumentele. În nici un caz nu poţi să ieşi din întîlnirea asta sec, neatins. Aşa ceva nu am văzut la Edinburgh!

La începutul anilor nouăzeci, regizorul Iulian Vişa se întorcea la Sibiu şi crea o direcţie acestui teatru, nu doar ca director, ci şi ca artist, ca om. Visul lui a fost ca Sibiul să devină centrul mişcării teatrale. Ca iubitorii de teatru să vină la Sibiu ca într-un pelerinaj spiritual. Datorită lui Constantin Chiriac, datorită nebuniei lui, susţinută pînă în pînzele albe de cel ce a fost Virgil Flonda, visul s-a împlinit. În hala de la Simerom au venit spectatori din toată ţară şi din lume ca să vadă acest eseu teatral, această viziune tulburătoare a lui Silviu Purcărete asupra unui text copleşitor, asupra unei poveşti sub care este aşezată, ab initio, relaţia omului cu sinele, cu divinitatea, cu păcatul, cu neputinţele. Mă gîndeam la eroarea flagrantă, făţişă împotriva acestui spectacol, cînd la Galele Uniter de acum doi ani a luat un singur premiu, acela obţinut de Ofelia Popii pentru performanţa sa în Mefisto. Nici regizorul, nici spectacolul, nimic. O bîjbîială totală la nominalizările de la scenografie, o distanţă rece faţă de reuşita managerială a lui Chiriac, a lui Helmut Sturmer, a tehnicienilor de a transforma o hală dezafectată într-un spaţiu teatral. Fapt unic pînă acum în România. Trecut complet cu vederea. Mă gîndeam la imaginile din Faust difuzate zile în şir pe Euro News în 2007, imagini care au fost văzute în toată lumea. O altfel de Românie?... s-a comentat mult atunci. Este singurul spectacol din ţară preluat de un asemenea post. E drept, un post specializat în ştiri... care nu strîmbă din nas la marile performanţe artistice din Europa promovate generos la rubrica Le mag. Mă gîndeam la ce aş putea să mai scriu despre această experienţă numită Faust. Stările mele sînt prinse în cuvintele de pînă acum, amestecate cu felul în care am învăţat să îl descifrez pe Purcărete. Încet-încet. Am limpede în minte emoţia pe care am avut-o în 2007, cînd deschideam la Sibiu, cu Faust, ediţia din acel an al Festivalului Naţional de Teatru. Autocarele puse la dispoziţie de noi au fost pline de doctori, filologi, personalităţi din domenii diferite, de studenţi - nu la actorie - şi de foarte puţini artişti din breaslă. S-au mîncat, după, covrigi calzi şi s-a băut vin roşu ca sîngele vărsat pe catastifele păcatului. Frigul din hală dispăruse ca prin minune. Minunea teatrului. Vorba lui Einstein: "Sau crezi că nu există magie sau crezi că totul e magie...". Noi aşa am văzut. Nimeni nu se dădea dus, deşi, a doua zi unii aveau operaţii, alţii conferinţe internaţionale, întîlniri cu alţi oameni de ştiinţă din lume, emisiuni la radio. S-a scandat minute în şir numele Ofeliei Popii. O mare actriţă. Pătimaşă şi lucidă. Personajul ei, Mefisto, un vrăjitor seducător, un diavol care poate să-ţi stîrnească, la sfîrşit, mila. Vocile ei din acest personaj, şoaptele stereotipe ale unui copil care abia înşiră, sacadat, vorbe, horcăielile unui moş devitalizat, săriturile, zvîrcolirile, mişcările ireale, ochii, ochii, ochii încercănaţi de vină, de patimă, de nebunie, luciditate şi visceralitate, expresiile de bufon ale acestui Mefisto, îmbinarea întunericului cu lumina de pe chipul ei mă urmăresc. Ori de cîte ori revăd spectacolul... sîntem invitaţi la avion. Ceva din mine rămîne prizonier în oraşul Edinburgh. Succesul real şi impresionant al acestui spectacol, al Ofeliei Popii mă ţine o secundă în plus pe loc. Cu coada ochiului zăresc titlul dintr-un ziar prestigios: "Mi-aş vinde sufletul ca să mai văd Faust o dată". Mă înalţ. Şi zbor.

În cer, deasupra norilor groşi, refac firul celor cinci zile, 18-22 august. Lowland Hall, o hală special amenajată cu implicarea directă a directorului Festivalului Jonathan Mills, care a acceptat invitaţia mea din 2007 ca să vină la Bucureşti, să intre puţin în contact cu mişcarea noastră teatrală. Hala este mult mai mare decît cea de la Sibiu, mai lată, mai înaltă. Acolo intrau trei sute şi ceva de spectatori, aici, la Edinburgh, peste cinci sute. Practic, Purcărete şi Sturmer au trebuit să regîndească, să redimensioneze totul, să construiască, tot de la zero, ca la Simerom, un nou teatru. Cînd am văzut locul în prima zi, la repetiţii, m-am speriat. Mi s-a părut că ne înghite pe toţi. Cu fulgi cu tot. Am simţit, tot timpul, miza prezenţei acestui spectacol în Festival. Interesul real, vîlva creată chiar de dinaintea sosirii trupei, de interviurile cu creatorii din The Guardian, de la BBC, de felul în care a fost incitată presa - jurnalişti şi fotografi - la întîlnirea tradiţională, de promovare. Purcărete a mai fost aici, în 1991, cu Ubu Rex cu scene din Macbeth, cu Teatrul Naţional din Craiova. A fost succes, un succes de care se aminteşte, un succes invocat. Se va mai repeta, oare?... parcă aud vocea caldă a lui Emil Boroghină: "Da!". Întorc privirea şi mă înţepenesc în ochii lui Constantin Chiriac. Dă din cap a încuviinţare. De unde ştie el ce e în mintea mea? Sau şi-a vîrît dracul coada?... De-a lungul anilor, relaţia noastră a cunoscut suişuri şi coborîşuri. Momente de linişte, de furtună, de zbucium. Toate astea au întărit-o. Au întărit ideea de prietenie, credinţa noastră în valoare, în ţăcăneala fără de care nu poţi să faci nimic în ţara asta. Am învăţat să ne cunoaştem, să ne spunem ce gîndim. Şi asta e ceva foarte preţios în­tr-o breaslă mai degrabă ipocrită. Am învăţat, chiar dacă uneori părea imposibil, să mergem împreună mai departe. Fără tenacitatea lui maladivă, fără felul aiuritor în care îşi asumă riscuri, fără forţa cu care intră peste tot, pe uşă, pe sub uşă, prin uşă, prin geam, fără simţul al nu ştiu cîtelea că Faust va avea un impact fan­tastic nu se ajungea aici. Cred că, de fapt, nu se făcea acest spectacol, pornit cu multe obstacole. De toate felurile.

Cu trei săptămîni înainte de prima seară, la Faust s-a anunţat sold out. Acum, cînd totul s-a terminat, pot să spun că ediţia a şaizeci şi treia a unuia dintre Festivalurile cele mai rîvnite, Festivalul de la Edinburgh, a fost sub semnul lui Faust al lui Silviu Purcărete şi al lui Mefisto-Ofelia Popii. S-a comentat în toate felurile, dar tonul predominant a fost mai mult decît elogios. Peste tot se auzea vorbindu-se despre Faust. Numărul celor ce se înscriau pe listele de aşteptare la un bilet în plus a crescut de la o zi la alta. Discuţia deschisă, cu public, susţinută de Siviu Purcărete în maiestosul sediu al Festivalului, la Hub - întîlnire pentru care fiecare spectator plăteşte şase lire - a fost profundă, serioasă, a fost prima oară cînd, incitat cald de moderator, regizorul s-a confesat, a povestit ce a gîndit, cum, ce l-a obsedat, ce l-a interesat, cum a lucrat varianta poetică tradusă în limba română de Ştefan Augustin Doinaş, cum este deschis la ideile de lucru ale colaboratorilor săi Helmut Stürmer, Vasile Şirli şi Lia Manţoc. În sală am regăsit normalitatea dialogului, atitudine pe cale de dispariţie la noi. De fapt, asta m-a şi înnebunit: normalitatea. Respectul. Reverenţa faţă de artiştii români. Am suferit ca un cîine că la recepţia elegantă oferită de primarul oraşului Edinburgh după prima seară, în prezenţa Ministrului Culturii din Scoţia, a directorului Festivalului şi a întregii trupe, nici un oficial român nu a fost prezent. Nici ministru, nici ambasador, nici altă faţă. Doar Gabriela Massaci, direc­toarea Institutului Cultural Român de la Londra. Cam puţin pentru un aşa eveniment... pentru asemenea onoruri date nu doar culturii, teatrului, ci pur şi simplu românilor. Să fi fost vreo vizită politică, vreun politician, probabil că altfel ar fi stat lucrurile. Nu cred, însă, să aibă parte de discursurile pe care le-am auzit în seara de 18 august. Şi nici de acel "Bravissimo!" strigat de directorul Festivalului, fericit de-a dreptul pentru că a dat lovitura incitînd această montare. Premiul "Herald Angel Award", prestigios, la care aspiră fiecare artist prezent la Edinburgh în secţiunea oficială, inventat şi oferit de Hearld Tribune i-a revenit, la secţiunea actorie, Ofeliei Popii. Decernarea simplă şi rafinată, cu mare ştaif, nu i-a luat minţile acestei fete de treizeci şi unu de ani. Nici uralele, ovaţiile, aplauzele cu mîinile sus, tropăielile de minute în şir cînd apărea, la finalul fiecărei reprezentaţii. Era un vuiet care te lua pe sus. Mi se părea că se rup gradenele din fier. Iar Ofelia Popii mereu cu acelaşi zîmbet modest. Peste tot.

În ultima seară, m-am plimbat cu spectatorii prin expoziţia Mihaelei Marin. Fotografii mari din spectacol, ipostaze incredibile, imagini puternice. Despărţirea pare şi mai grea. M-am întors în hală. Deja se desface decorul... pe ici, pe colo, îi văd pe actorii din trupă cum privesc în jur. Nostalgic şi învingător.

Povestea merge mai departe. Sînt sigură de asta.