Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Editaţi sau nu editaţi? de Ioana Pârvulescu


Destinatari: studenţii de la Masteratul de editare


Dragi masteranzi,


Să vă semnalez de la bun început un "reper bibliografic" nou: Camilien Roy, Arta de a respinge un roman, trad. de Nicolae Baltă, Bucureşti, Humanitas, 2009. Mai există un text plin de umor şi extrem de actual al lui Umberto Eco despre referatele de acceptare şi de respingere a unei cărţi, într-o editură: Cu regret vă informăm - rapoarte de lectură către editor. Aici, cărţi precum Odiseea, În căutarea timpului pierdut, Critica raţiunii practice sau Procesul sunt respinse de către cei care fac raportul de editare sau, dacă sunt acceptate, se propun intervenţii editoriale drastice, pentru a le face vandabile. M-am întrebat ce-ar zice azi un asemenea cititor de manuscrise, un referent editorial, dacă ar primi în plic o piesă intitulată Romeo şi Julietta la Mizil.

Subiectul piesei nu e rău: Mizilul are, ca orice urbe activă, două partide importante, unul aflat la putere, altul în opoziţie. Primarul, aşadar omul partidului de la putere, este vecin cu un bărbat dintr-o veche familie boierească, scăpătată acum, membru în partidul din opoziţie. Primarul este activ în gruparea po­li­tică aflată la stânga pe "eşichierul politic", iar vecinul lui se proclamă conservator, apărător al tradiţiei. Primarul are o fată, Veta, iar vecinul un băiat, Mişu. Fireşte, în timp ce părinţii se urăsc de moarte, copiii lor se iubesc pe viaţă şi vor să se căsătorească. Iată conflictul shakespearian în Mizilul caragialesc! Copiii se văd pe ascuns şi, la un moment dat, inevitabil, părinţii - în fapt taţii, mame nu există - află de dragostea lor care încalcă principiile politice ale strămoşilor. Prin rugăminţi şi ameninţări, fiecare dintre juni îşi convinge tatăl să cedeze. Conu Naie, tatăl lui Mişu, acceptă primul, dar îşi dă seama că piedica va fi însăşi poziţia lui politică. Şi-atunci, într-un gest de suprem sacrificiu patern, se duce pe-ascuns şi "bate depeşă la centru" ca să treacă în partidul vecinului său, primarul. O scenă analogă se petrece şi la primarul Ghiţă. Ca s-o ajute pe fiica lui Veta, primarul fuge la telegraf şi-şi anunţă demisia din partidul aflat la putere, intrând în opoziţie. La întâlnirea din final, care se vrea de împăcare, cei doi duşmani politici se trezesc aşadar tot în tabere adverse. E o re­zol­vare pe cât de caragialescă, pe atât de shakespeariană. De Caragiale ţine încurcătura şi schimbarea culorii politice după cum o cer interesele personale, familiale, iar de Shakespeare implacabilitatea destinului care se încăpăţânează în a crea malentendu-uri. Însă autorul nostru preferă totuşi deznodământul caragialesc, mai potrivit în decorul Mizilului din belle époque, astfel că, până la urmă, foştii adversari se îmbrăţişează şi-şi strâng mâna.

Personajele secundare reprezintă şi ele trimiteri ludice la cei doi dramaturgi, un gardist şi un lampagiu care sunt copiaţi după Ghiţă Pristanda & co. Lampagiul Leonida are famelie mare, "şapte guri acasă" şi "ciupeşte şi el acolo" cât poate, mai nişte gaz din felinar, mai lampa cu totul. În ce-l priveşte pe gardist, el doarme tot timpul, ca Spiridon, şi are câte o iubită din ambele case (a primarului şi-a boierului), astfel încât să fie acoperit, indiferent ce partid ar veni la putere, lucru cu care se şi laudă. Mai există însă şi-o guvernantă, doica shakespeariană adaptată la mediu şi împrejurări. I se pune Madam Şniţel, e angajată s-o înveţe germană pe Veta şi "consimte", la fel ca doica Julietei, la dragostea tinerilor.

În ce priveşte limbajul, autorul piesei Romeo şi Julietta la Mizil e cât se poate de inventiv: boierul vorbeşte cu franţuzisme, Mişu, care-i telegrafist la poştă, îi face declaraţii Vetei traducând în "punct şi linie" literele dorite, iar guvernanta amestecă în toate replicile vorbe româneşti cu formulări nemţeşti, de pildă mustrarea "baţi vasăr în piuă". Ea este "ciocârlia" care le anunţă tinerilor amanţi venirea dimineţii: "Tomn Miju... Tomnişoară... ist morgăn... ziuă mare! Ich bitte... este timpul...." Rafinamentul ludic al autorului merge până la întrebarea maliţioasă a guvernantei către telegrafistul amorezat: "Când baţi depeşă eşti oare tot peltic?"

Departe de a fi "un loc unde nu se întâmplă nimic", Mizilul este, în schiţele lui Caragiale (O zi solemnă), locul în care s-a întâmplat ceva: un primar energic a reuşit, după "un an întreg de alergături, de stăruinţe, de protestări, de ameninţări! un an de nelinişte, de neodihnă, de luptă eroică!" să facă să oprească în gara urbei Expresul Berlin - Bucureşti şi Bucureşti - Berlin, timp de un minut. În piesa Romeo şi Julietta la Mizil, episodul este preluat şi folosit în cearta dintre cei doi vecini. Dom' Ghiţă, primarul, se laudă cu realizările lui şi, implicit, ale partidului: "Păi bine, icspresu dă Berlin, cin l-a oprit neicuţă şi la Mizil în gară?" lăsând, adaugă el "cu gura căscată" o ţară-ntreagă. Şi pentru că nu se aşteaptă ca preopinentul să-i răspundă, spune tot el: "Noi, absolut!" La care conu Naie îl ia în râs, cu argumentul că într-un minut n-ai timp nici să te dai jos "încât şi-asvârle omul valiza pe fereastră". Lucru care nu era chiar rar, pe vremuri.

Numele trimit aproape toate la Caragiale, Veta, Mişu, Ghiţă, Nae, Leonida, cu excepţia lui Madam Şniţel şi a cuplului de tineri care-şi iau măşti shakespeariene. Mişu o roagă pe Julietta lui să-i spună Romeo, fiindcă soarta lor "e tot atât de neagră şi neîndurătoare ca tragica ursită a celor doi eroi". Iar Veta constată cu un oftat că "Papa e Capoletto, Montechi-i celălalt", folosind, cum se vede, adaptările româneşti ale numelor Capulet şi Montague care apar în traducerile mai vechi ale piesei, dovadă că e persoană cultivată şi madam Şniţel, guvernanta, îşi merită leafa.

Să revenim la întrebare: ce-ar zice un referent despre această piesă, dacă nu i-ar cunoaşte autorul şi ar primi-o în plic la editură, cu ştampila poştei din 2009? Citită în diagonală, din motive de timp - fiindcă la edituri sosesc munţi de manuscrise - piesa i s-ar părea postmodernistă. Are, nu-i aşa, toate caracteristicile curentului: intertextualitatea cu doi autori de primă mână, unul din literatura engleză, celălalt din literatura română (se tinde spre globalizare), spirit ludic, umor, ba chiar şi politică la zi (vin alegerile!). Referentul ar presupune că este scrisă de un tânăr autor contemporan sau, mai probabil, de către un optzecist pasionat de Caragiale. Or, piesa, cum nu mă îndoiesc că multă lume ştie, îi aparţine lui G. Ranetti, un contemporan şi-un prieten al lui Caragiale şi a fost tipărită în 1907, la Tipografia Curţii Regale, Göbl şi fiii. Mă întreb chiar dacă nu cumva, Ranetti, care era născut în Mizil (Prahova) nu i-o fi povestit lui Caragiale un episod cu încercarea cine ştie cărui primar de a face să staţioneze expresul internaţional în urbea lui natală.

Probabil că referentul nostru ipotetic ar spune da, ar recomanda şi el tipărirea, mai ales dacă i s-ar trimite o variantă adaptată, iar nu originalul în versuri, cum, din păcate, e scrisă piesa. Iată cum timpul transformă o dovadă de abilitate şi talent (fiindcă piesele în versuri contopesc doi oameni: poetul şi dramaturgul), într-un defect. Oricum, un autor bun de azi ar putea încerca o adaptare a micii farse a lui Ranetti şi sunt sigură că i-ar putea ieşi o bună piesă de actualitate.

Cât despre mine, dacă aş fi primit manuscrisul la 1907, angajată a Editurii Socec, să spunem, nu prea cred că aş fi recomandat publicarea. Poetul Ranetti îmi place mult, este un parodist de talia lui Topîrceanu, în schimb piesele lui sunt decepţionante. Autorul e ca un acrobat care merge pe sârmă şi cade mereu, când într-o parte, când în alta, când în vulgaritate, când în banal lipsit de haz şi de dramatism. Degeaba un pas-doi reuşiţi, o replică spumoasă, dacă impresia generală e de caznă şi ratare. Iată numai două replici dintr-o dispută între conservatorul Naie şi liberalul Ghiţă:

"Conu Naie:

Vraiment, nu vi-i ruşine? / Atunci nu vreaţi războiul!/ Dar Statul era copt /Pentru endepandansă!

Dom' Ghiţă:

Vezi bine, copt! Paşopt.../ Divanu-ad-hoc... plus Tudor... plus Cuzea... Ei sireacii / Au pusără la cale poporul!... Vârcolacii,/ Vampirii dumitale au suptără cu zor/ Tot sângele dintr'însul!"

Mai mult, aşa cum e scrisă (şi nu cum am povestit-o eu) piesa dovedeşte că din exact aceeaşi materie primă unul poate scoate o capodoperă, iar altul o aiureală, iar acel ceva care face toată diferenţa este extrem de greu de numit. Nu e vorba de talent, pentru că Ranetti are talent, nici de virtuozitate, pentru că şi pe aceasta e capabil s-o arate, la nevoie, jonglând între limbi şi accente. Nici epigonismul nu e problema principală, pentru că sursa ambilor autori sunt gazetele. E vorba, mă tem, de weltanschauung, de miză, de seriozitate, pentru că şi ludicul cere seriozitate. În timp ce la Ranetti avem o joacă îndărătul căreia sunt manechine şi decor de mucava, la Caragiale e joc adevărat, îndărătul căruia sunt oameni vii. Până la urmă rezistenţa cărţii ţine de cantitatea de suflu vital pe care i-o transmite autorul. Aşadar, în ce priveşte piesa Romeo şi Julietta la Mizil de G. Ranetti, cu regret vă informăm...