Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Editarea operei postume a lui V. Voiculescu de Roxana Sorescu

Doamna Mariana Iova, văduva lui Victor Iova, redactor şi editor care a avut o contribuţie substanţială la alcătuirea primelor ediţii din opera postumă a lui V. Voiculescu, publică în România literară nr. 45, din 21 octombrie 2016, un Drept la replică la replica publicată de mine în nr. 30-31, din 22 iulie 2016, la articolul lui Mihail Mihailide, Cît de întinsă e plapuma editorului? Cum replica domniei sale e plină de indignări în ce priveşte ediţiile şi afirmaţiile mele, mă văd obligată să continui şirul de replici la replici, prezentînd, mai amănunţit decît ar fi permis-o precedenta replică, legată de un text anume, modul în care a fost editată opera postumă a lui V. Voiculescu. O prezentare de interes, sper, pentru istoria editării şi pentru istoria literară. Voi folosi informaţii din notele asupra ediţiilor, din prefeţele şi studiile publicate din 1998 pînă astăzi, unele repetate, după opinia mea, pînă la saţietate, se pare însă că nu îndeajuns; altele – noi. În condiţii normale, pe acestea le-aş fi folosit acolo unde le este locul: în notele unei eventuale ediţii critice. În ediţiile publicate de mine, care stabilesc un text de bază, am corectat tacit tot ce am putut corecta din ediţiile anterioare fără a discuta soluţiile predecesorilor, rezervate ediţiei critice. Se pare că evenimentele impun această ediţie din ce în ce mai imperios.(„Găsesc că-i foarte justă observaţia unui moralist potrivit căruia speranţa este un instinct.” Cioran, Caiete)

Nu mă voi referi în acest articol decît la texte tipărite şi la manuscrise aflate în arhivele publice şi în arhiva familiei, singurele care mi-au fost accesibile din 1996, cînd am început să mă ocup şi de editarea operei, nu numai de comentarea ei.


Editarea poeziei postume

Prima ediţie postumă a poeziei lui V.Voiculescu a apărut în 1964, la un an după moartea scriitorului: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, Editura pentru Literatură, cu un studiu introductiv de Perpessicius. Ediţia nu menţionează numele nici unei persoane care a îngrijit textul, lăsînd impresia că reprezintă voinţa autorului însuşi. Redactor responsabil: Victor Iova.

Există două manuscrise care, la acea dată, ar fi putut servi la alcătuirea ei: ms. 11146 de la Biblioteca Academiei Române (dactilogramă cu corecturi) şi ms. 10736 (dactilogrană cu corecturi, cu titlul scris de mînă – autograf –, conţinînd 67 de sonete), de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Pe plicul în care se află dactilogramele de la BA, Ion Voiculescu, fiul scriitorului, care s-a ocupat intens de editarea operei acestuia, a însemnat: „V. Voiculescu – 90 de sonete. Manuscrisul dactilografiat, corectat de autor – manuscris care a stat la baza materialului ce a servit la publicarea în 1964 a volumului Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu. Pt. conformitate – Ion Voiculescu, 1965.” Dactilogramele reproduc acelaşi original, dar nici una nu corespunde întocmai cu textul tipărit. Pe de altă parte, nu există în arhive nici un manuscris integral propriu-zis care să corespundă acestor dactilograme. Există mai multe grupuri de manuscrise, aflate în stadii diferite de elaborare, dar nu există nici o transcriere finală, completă, a sonetelor. Apar din primul moment două mari, pînă azi irezolvabile, semne de întrebare: a existat un manuscris unitar, final, după care s-a dactilografiat textul? Unde s-ar putea afla? De ce textul tipărit nu corespunde întocmai dactilogramelor? Dau cel mai evident exemplu, care a influenţat istoria literară pînă astăzi: în dactilograme, titlul ciclului de poeme este altul decît cel tipărit: Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară de V. Voiculescu. Titlul pentru care au optat editorii reprezintă prima variantă, de lucru, notată de autor atunci cînd nu scrisese decît cinci sonete, dar avusese viziunea întregului din care vor face parte acestea. Scriitorul a renunţat la ea, probabil destul de repede.

Mirarea mea este cum nu s-a întrebat nimeni, între 1964- 2004, cum a fost posibil ca un stilist de talia lui Voiculescu să accepte pentru ceea ce el însuşi considera capodopera vieţii sale un titlu redundant, în care apar două sintagme sinonime: sonete închipuite – traducere imaginară. (Las la o parte că titlul, fiind lung, este citat aproape întotdeauna cu cel puţin o greşeală.) Şi de ce editorii, avînd sub ochi titlul scris de mîna autorului, nu l-au respectat? (Situaţia se va repeta şi în privinţa unor naraţiuni.)

Această evidenţă ne-a îndemnat să comparăm textul tipărit cu numeroasele grupuri de sonete aflate în arhive. O înşiruire cronologică nu numai a variantelor sonetelor, ci a variantelor tuturor operelor lui V. Voiculescu, este foarte greu de făcut, uneori imposibil. Scriitorul nota întotdeauna numai data primei elaborări. Textul tipărit în 1964 corespunde întocmai doar cu unele grupuri de poeme. Cu alte cuvinte, textul tipărit reprezintă o combinaţie între o dactilogramă pentru care nu există original şi manuscrise disparate. Am atras atenţia asupra acestei situaţii încă din 1998, dar am păstrat starea de fapt, deoarece la acea dată nu o puteam înlocui decît cu o altă combinaţie, la fel de arbitrară, între grupuri de poeme aflate în stadii diferite de elaborare.

Situaţia s-a schimbat în anul 2000, după deschiderea arhivelor CNSAS. Aici se păstrase o fotocopie a „caietului negru”, ultimul manuscris sintetic, conţinînd aproape toate poemele concepute după 1945, păstrat de scriitor pînă în noaptea arestării sale. Este singurul manuscris de poezie găsit la percheziţie în camera lui şi confiscat de Securitate. Este singurul manuscris unitar în care se află toate sonetele şi aproape toate poemele mistice. Textele diferă de cele aflate în manuscrisele din alte arhive. Acesta este manuscrisul care a stat la baza ediţiilor pe care le-am publicat începînd din anii 2003 – 2004. De aceea aceste ediţii, atît cele ale sonetelor, cît şi cele ale poemelor mistice, sînt diferite, începînd cu titlurile şi motto-urile şi sfîrşind cu punctuaţia, de toate ediţiile anterioare. Întrucît diferenţele erau uşor de observat şi, fireşte, de contestat, am insistat pe lîngă editor, în 2003, să ofere dovada, care era într-adevăr greu accesibilă: fotocopia manuscrisului ultim. Structura ediţiei în trei volume publicate la Cartex a făcut ca textele tipărite să se afle într-un volum, iar fotocopiile în altul. Am reluat tipărirea în 2010, cu pagini în oglindă: fotocopie – text tipărit. Nu cred că am exagerat afirmând că aceasta este situaţia ideală pentru a verifica acurateţea unui text tipărit, care diferă de tot ceea ce o tradiţie bine consolidată s-a obişnuit a crede că reprezintă forma sa ultimă.

Ultimului manuscris compact iam adăugat fotocopia penultimului manuscris compact, pe care l-am numit „manuscrisul Scrima”. Cum atît „caietul negru”, cît şi „manuscrisul Scrima” au istorii spectaculoase, pentru unii pasionante, le reiau în rezumat. (Detalii, dar nu complete, se pot afla în prefaţa la ediţia Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, publicată în 2010, în colecţia BPT.)

„Caietul negru”, cel mai preţios manuscris al poeziei lui V. Voiculescu, confiscat de Securitate în noaptea de 5/6 august 1958, din care au fost extrase şi aşezate în frunte cele trei „poezii mistice” pe baza cărora a fost întocmit referatul de uneltire împotriva orînduirii sociale, a fost recuperat, cu imense eforturi, de Ion Voiculescu din arhivele Securităţii, după ce fiul scriitorului a obţinut revizuirea şi anularea sentinţei. (Toate documentele legate de V. Voiculescu în procesul Rugului Aprins sînt publicate integral în ultimul volum al ediţiei Cartex.) El era păstrat într-un seif anume cumpărat, în casa lui Ion Voiculescu. A doua zi după moartea subită a acestuia manuscrisul a fost sustras din seiful care a fost forţat. Originalul nu a apărut nici pînă astăzi, deşi fiul lui Ion Voiculescu, Andrei, care ştia precis la cine să-l caute, a depus pentru a-l redobîndi eforturi poate mai mari, întinse pe zeci de ani, decît tatăl lui în confruntarea cu Securitatea. (După opinia mea, originalul furat nu va ieşi la lumină în decursul unei perioade rezonabile de timp.) Securitatea însă executase foarte profesional o fotocopie a „caietului negru”. Pe aceasta am folosit-o şi am publicat-o.

„Manuscrisul Scrima” este carnetul pe care l-a păstrat Andrei Scrima în tot timpul relaţiei sale cu V. Voiculescu, carnet în care acesta transcria toate poeziile pe care le considera demne de cititorul căruia îi erau destinate şi pe care destinatarul l-a scos din ţară la plecarea sa, în 26 noiembrie 1956. (Data de naştere din acte a lui V. Voiculescu este 27 noiembrie; Andrei Scrima era născut pe 1 decembrie.) Este cel mai lizibil manuscris al poeziei postume a lui Voiculescu. Conţine texte care nu se găsesc decît aici. Poeziile reprezintă penultima variantă unitară a operei poetice. Este foarte util pentru stabilirea formei definitive a textelor, întrucît scrisul e mult mai clar decît în „caietul negru”, unde sînt adesea înghesuite mai multe texte pe aceeaşi pagină, uneori cu intercalări. La revenirea sa în România, Andrei Scrima a adus o fotocopie a manuscrisului original, pe care îl încredinţase la Paris prietenului şi editorului Ioan Cuşa. Această fotocopie îl însoţise în toate peregrinările sale prin lume. Am consultat această fotocopie în 1996 şi i-am prezentat lui Andrei Scrima o notă amănunţită a deosebirilor dintre manuscrisul său şi textele publicate. După care, acesta mi-a permis să fac o fotocopie a fotocopiei şi să o folosesc, oferindu-mi drept bonus şi fotocopiile articolelor sale despre literatura română, publicate în presa din exil. Originalul se află astăzi în ţară.

Important pentru stabilirea textului, manuscrisul Scrima este esenţial pentru interpretarea întregii opere a lui V. Voiculescu. Prin structura sa, oferă interpretarea dorită de autor: după dedicaţia din poemul Busola (inima – busolă spre Lumina divină), se deschide cu poemul Aceeaşi unică lucrare şde Viaţăţ (titlul sub care i-am publicat poezia mistică), continuînd cu grupuri de sonete alternînd cu grupuri de poezii mistice, răspunzîndu-ş i ca un ecou în aceeaşi lucrare de semnificare a unităţii iubirii cu credinţa, întru Viaţa fără sfîrşit. Succesiunea poemelor e în acest manuscris la fel de importantă ca şi textul lor, de aceea am publicat fotocopia – singura sursă pentru cei interesaţi de a înţelege cum şi-a conceput V. Voiculescu opera.

Andrei Scrima păstra fotocopiile într-un dosar pe coperta căruia desenase o emblemă – interpretare simbolică a operei doctorului Voiculescu (nu-l numea decît astfel): crucea ale cărei axe depăşesc circumferinţa în care e înscrisă, cunoscută universal sub numele de cruce celtică şi local sub numele de cruce maramureşană. Are semnificaţii multiple: unitatea spaţiu – timp (axele N-S, E-V, înscrise în cercul eternei reveniri), depăşită prin extinderea nelimitată a spaţiului sacru; sacralitatea supratemporală; legătura cu o tradiţie arhetipală precreştină (simbolul apare înainte de creştinism); în creştinismul răsăritean – simbol al tainei eucharistice, al actului metanoetic prin care fiinţa, prin împărtăşanie, se identifică cu divinul – temă centrală a întregii literaturi a lui Voiculescu, în versuri şi în proză.

Aceasta este latura strălucitoare a istoriei manuscrisului. Ca în tot ce e legat de Andrei Scrima, există şi o latură întunecată. Am discutat-o în prefeţe şi articole. (Nu e o afirmaţie hazardată, Andrei Scrima însuşi sugera, deseori şi prin mijloace diverse, unitatea angelic-demonic întrupată în sine.)

După cum se poate vedea, ediţiile de poezie publicate de mine nu reproduc ediţiile anterioare, le înlocuiesc cu texte aflate în alt stadiu de elaborare şi le îmbogăţesc cu un număr de inedite.


Editarea prozei postume

Editarea prozei postume are o istorie publică mai complicată, deşi e o operaţie editorială în sine mai simplă.

Prima etapă a editării:

Cea dintîi ediţie, în două volume, Capul de zimbru şi Ultimul Berevoi, cu o prefaţă de Vladimir Streinu, Editura pentru Literatură, 1966, nu poartă pe copertă, ca şi sonetele, numele unui îngrijitor de ediţie, dar Nota asupra ediţiei menţionează că cele două volume cuprind „povestiri inedite, selectate din manuscrisele lui V. Voiculescu, puse la dispoziţie de fiul scriitorului, Ion Voiculescu. Transcrierea textelor s-a făcut atît după manuscrise, cît şi după copiile dactilografiate revăzute de autor.[...] Selecţia şi îngrijirea textului au fost efectuate în redacţie de către Victor Iova.” După publicarea acestei ediţii, poate tocmai din pricina Notei, între Ion Voiculescu şi Victor Iova au apărut disensiuni grave. În timpul vieţii lui Ion Voiculescu (decedat în 1973), Victor Iova nu a mai publicat nici o ediţie.

A doua ediţie princeps: Zahei Orbul. Roman, prefaţă de Mircea Tomuş, Editura Dacia, 1970. Fără îngrijitor de ediţie pe copertă. Pe verso-ul foii de titlu apare menţiunea: Text stabilit de Ion Voiculescu.

A treia ediţie: Capul de zimbru. Nuvele; Iubire Magică. Nuvele (nu Povestiri), Ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Ion Voiculescu, Editura Minerva, BPT,1972. Conţine aceleaşi titluri ca şi ediţia din 1966, aşezate în altă succesiune (gruparea titlurilor este pînă astăzi un subiect de discuţie), la care se adaugă Vaca blestemată. Textul prezintă mici deosebiri faţă de ediţia din 1966.

A patra ediţie: Capul de zimbru. Povestiri, Iubire magică. Povestiri; Zahei orbul. Roman, Ediţie de Victor Iova, Cartea Românească, 1982. Conţine titlurile din ediţia din 1966, în aceeaşi succesiune ca acolo, la care se adaugă, în formă identică, titlurile publicate de Ion Voiculescu fără menţionarea lui Victor Iova: Zahei orbul şi Vaca blestemată.

Atît Ion Voiculescu, cît şi Victor Iova publică în fruntea ediţiilor personale cîte o notă acidă la adresa celuilalt editor, de pe vremea cînd lucrau împreună.

Nimeni nu mai poate reconstitui după cincizeci de ani care a fost contribuţia reală a fiecărui editor. E foarte probabil că Ion Voiculescu, pe care cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe o persoană care se implica puternic, nu s-a limitat doar să asigure accesul la manuscrise, ci a contribuit şi la transcrierea şi la descifrarea lor, aşa cum afirmă în nota la ediţia din 1972 şi aşa cum proceda şi cu alte texte non-literare ale tatălui său, în intenţia de a publica o ediţie integrală a scrierilor acestuia. Ceea ce contează astăzi este forma textului: toate ediţiile, indiferent de cine ar fi semnate, au o formă aproape identică (deosebirile sînt foarte mici). Aşa şi trebuie să fie. Pentru că în cazul prozei există dactilograme (unele autografe?), există transcrieri finale în manuscrise lizibile, cu puţine corecturi, aşa cum există şi numeroase manuscrise parţiale ale aceloraşi texte, greu descifrabile. Explicaţia: proza nu a fost confiscată de Securitate.

Voiculescu fusese denunţat ca autor de „poezie mistică”, ceea ce permitea includerea lui în lotul Rugului Aprins. În noaptea arestării, percheziţia s-a oprit atunci cînd a fost găsit corpul delict necesar condamnării: manuscrisul de poezie. Manuscrisele în proză, cu mult mai subversive decît cele trei poezii „mistice” pe baza cărora a fost condamnat scriitorul, se aflau în casă (care avea şapte încăperi şi o mansardă aproape inaccesibilă), dar n-au fost căutate.

A doua etapă a editării

Gînduri albe. Ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu. Studiu introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, Editura Cartea Românescă, 1986. Masiv volum miscelaneu, conţinînd texte inedite în versuri, în proză, conferinţe radiofonice, publicistică, confesiuni, interviuri, aforisme.

Toiagul minunilor. Proze. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, 1991. Conţine texte în versuri şi în proză cu tematică religioasă, unele inedite, altele reproduse din presă sau din ediţiile anterioare.

A treia etapă a editării

Ediţiile semnate de Roxana Sorescu conţin toate prozele publicate anterior în volume, la care se adaugă cele rămase în periodice sau cele păstrate doar în ediţii rarisime, plus un text inedit. Textele republicate au fost colaţionate cu dactilogramele şi manuscrisele accesibile. Dintre ediţiile anterioare au fost folosite întotdeauna cele semnate de Ion Voiculescu, Victor Crăciun, Nicolae Florescu. La ediţia semnată exclusiv de Victor Iova nu am recurs niciodată, pentru simplul motiv că a apărut atunci cînd editorul nu mai avea acces la totalitatea manuscriselor, precum Ion Voiculescu. Este ediţia preferată atunci cînd ediţiile se autoreproduc, acordîndu-se din start un mai mare credit profesionistului. Nu şi de subsemnata.

Ideea că aş fi reprodus ediţia Victor Iova (la rîndul ei reproducînd ediţii anterioare) nu se poate susţine, fie şi pentru faptul că ediţiile semnate de mine conţin un număr mai mare de texte. Au fost reproduse întocmai din ediţiile anterioare numai acele texte pentru care nu există manuscrise, nici în arhivele publice, nici în arhiva familiei, aşa cum se specifică în notele asupra ediţiilor publicate de mine.

Manuscrisele absente sînt următoarele:

Din ediţiile îngrijite de Victor Iova:

În mijlocul lupilor;

Lacul rău
(Pentru ambele texte nu există nici un fel de manuscris, nici măcar parţial.)

Din ediţia semnată de Victor Crăciun (între ghilimele sînt reproduse notele editorului):

Lupta cu îngerul („transcrisă după manuscrisul aflat în posesia familiei”; azi nu mai există nici un manuscris, în nici o arhivă);

Un caracter ( transcrisă după publicarea în revista „Luceafărul”, 27 septembrie 1975. „după un manuscris aflat în posesia familiei”. Nici un manuscris nu se mai află în posesia familiei, ms. din arhive e numai o primă formă);

Lobocoagularea prefrontală („transcrisă după textul apărut în revista «Transilvania», nr. 9, 1982, confruntat cu dactilograma aflată în posesia familiei”, unde nu se mai află nici dactilogramă, nici manuscris; nici în alte arhive nu se află nici un manuscris);

Schitul de ceară (versiunea finală, completă, transcrisă „după dactilograma aflată în posesia familiei”, unde nu se mai află nici o dactilogramă).

Ediţia Victor Crăciun, prima restituire masivă a unor texte care reflecă preocupările multiple ale lui V. Voiculescu, conţine şi falsul atribuit scriitorului, Omagiu lui Eminescu, pe care l-a discutat, de asemenea, în România literară.

Din ediţia semnată de Nicolae Florescu:

Sacul cu cartofi (versiunea finală);

Perna de puf (textul integral, manuscrisele din arhive sînt parţiale).

Verificarea acestor afirmaţii se poate face fără mare efort: e suficient să se compare sumarele ediţiilor citate cu masiva Biobibliografie în două volume V. Voiculescu 1884 – 1963 de Aurora Alucăi, Iaşi, 1988, care inventariază toate manuscrisele aflate în arhive publice în secţiunea Anexe. Manuscrise. Documente. Alte materiale din arhive.

Iată o scurtă prezentare a manuscriselor aflate în arhive:

Manuscrise într-o transcriere finală în cerneală, lizibile, cu puţine corecturi (de exemplu: Apoteoza pescarului Amin, Ultimul Berivoi, Iubire megică, Ciobănilă, Lipitoarea, Proba, Taina gorunului, Limanul ş. a.);

Dactilograme, fără să existe transcrierea de mînă care le-a precedat ( de ex.: Diavolul alb sau Alcyon );

Texte transcrise şi de mînă, şi dactilografiate (Behaviorism / Schitul Vodesele, Sakuntala, Zahei orbul ş. a.);

Numeroase manuscrise parţiale, de obicei greu lizibile, scrise cu creionul, uneori cu texte intercalate. Sînt cazuri, precum cele semnalate, cînd orice transcriere finală lipseşte, păstrîndu-se numai versiuni parţiale.

Cînd nu există decît o formă finală, transcrisă de mînă sau dactilografiată, soluţia e una singură: se tipăreşte acea formă. Atunci cînd transcrierile sînt corecte, rezultatul e identic. Întrebările încep atunci cînd există atît o transcriere, cît şi o dactilogramă, fără ca acestea să coincidă întocmai. Dactilogramele reprezintă întotdeauna voinţa ultimă a scriitorului? Au fost văzute şi corectate toate de el? Pînă astăzi nu am un argument hotărîtor nici pro, nici contra. De aceea am păstrat unele forme care apar numai în dactilograme, diferite de manuscris: Pecarul Amin / Apoteoza pescarului Amin; Ultimul Berevoi / Ultimul Berivoi; Schitul de ceară / Mînăstirea de ceară ş. a.

Manuscrisele rămase în arhiva familiei, aflată în posesia domnului Andrei Voiculescu, moştenită de acesta de la Radu Voiculescu, unchiul său, care o preluase de la Ion Voiculescu, le-am consultat de mai multe ori. De aici am extras un număr de inedite în versuri şi în proză, publicate dea lungul anilor în România literară şi reproduse în ediţia Cartex.

Pentru justificarea situaţiei aflate de mine atunci cînd am început să cercetez arhivele pentru alcătuirea propriilor ediţii nu există decît două explicaţii posibile:

Manuscrisele absente au fost achiziţionate de un colecţionar care a dorit pînă astăzi să rămînă complet anonim;

Manuscrisele absente au fost sustrase fie din arhiva familiei, fie dintr-o arhivă publică.

Probabil că e prea tîrziu ca să se mai poată face o cercetare. Amintirile celor foarte puţini care mai trăiesc sînt înceţoşate. Zvonurile, motivaţiile rupturilor dintre editori – un membru al familiei şi un străin – sînt legate tocmai de absenţa manuscriselor. Datoria mea nu e să consemnez zvonuri, ci să alcătuiesc o ediţie cît mai fidelă intenţiilor autorului, pe baza materialelor existente. E, de asemenea, probabil că aceste manuscrise vor apărea atunci cînd felul în care au fost obţinute nu va mai cădea sub incidenţa nici unei legi. Dacă istoria unor manuscrise va mai interesa atunci pe cineva.


Dezinformări, confuzii

Replica doamnei Mariana Iova este a unei persoane adînc frustrate de nerecunoaşterea muncii soţului ei şi obsedate de ideile de furt şi vînzare de documente.

Situaţia redactorului Victor Iova, aşa cum poate fi reconstituită exclusiv pe bază de documente, este următoarea:

Victor Iova a fost redactorul prime ediţii a sonetelor, ediţie care la o analiză critică se dovedeşte arbitrară.

Victor Iova a colaborat cu Ion Voiculescu la publicarea unei primei ediţii de povestiri, asumându-şi în întregime meritele de a selecta şi descifra textele, deşi descifrarea nu însemna pentru acele texte o operaţiune prea dificilă. A preluat întocmai două texte publicate de Ion Voiculescu, blamînd ediţia aceluia în nota propriei ediţii. Tot aici a anunţat o a treia ediţie, pe care nu a mai publicat-o niciodată.

Între I.V. şi V.I. au apărut neînţelegeri grave. V.I. l-a asistat pe I.V. la vînzarea de documente. Unul dintre achizitori a fost actuala Bibliotecă Naţională a României, fosta Bibliotecă Centrală de Stat, unde responsabilitatea achiziţiilor o avea şi doamna Mariana Iova, soţia consilierului de vînzări. Nu ştiu dacă în anii 1960 – ’70 conflictul de interese, evident, era incriminat de lege. Situaţia, necunoscută mie anterior, am reconstituit-o din replica doamnei Mariana Iova.

Această replică mai conţine cîteva inexactităţi şi expresii jignitoare.

„Acest Mihailide”, preopinentul meu din trecuta dispută, este doctorul Mihail Mihailide, autor a numeroase lucrări bazate pe o impresionantă documentaţie, printre care Mediciscriitori şi publicişti români. Mic dicţionar, Editura Viaţa Medicală, 2001, în care lui V. Voiculescu i se consacră o substanţială sinteză. O observaţie venită din partea sa merita luată în considerare cu toată seriozitatea. Mai ales că ea reflecta un anumit stadiu al informării, rămasă în urmă cu cîteva decenii. Aceasta era ţinta replicii: să atragă atenţia că cercetarea a progresat şi că nu am inventat texte, ci am reprodus manuscrise.

Doamna Mariana Iova furnizează o informaţie cu totul incredibilă: „Victor Iova a lucrat pe manuscrisul celor 90 de sonete cu însuşi autorul, care, deşi foarte bolnav după eliberarea din închisoare, a avut puterea să se exprime referitor la ceea ce dorea să cunoască lumina tiparului.” V.Voiculescu a fost adus pe braţe din închisoare. A mai trăit aproape un an, cu dureri atroce, imobilizat în pat, surd din cauza tratamentului cu antibiotice, comunicînd în scris cu cei din jur. S-a sinucis prin înfometare. Agonia a fost lungă şi chinuitoare. Cu cîteva clipe înainte de moarte a avut un moment de luciditate şi a rostit cu voce limpede: „Ionică, să nu le dai nimic. Tu nu ştii ce perverşi sînt!” Scena s-a petrecut cu martori. Scriitorul care murea pentru că refuzase „să le dea ceva”, pentru că refuzase net, deşi i se propusese, „să vadă lumina tiparului”, pregătea, cu un redactor dinainte desemnat, o eventuală ediţie a acelei opere ale sale pe care, pentru a o salva de la confiscare, o ascunsese pe la prieteni? Cred că e vorba de un fenomen de falsă, foarte falsă memorie, justificat doar de dorinţa doamnei Mariana Iova de a susţine că ediţia îngrijită de soţul său ar fi singura admisibilă. Atîta timp cît nu se găseşte un manuscris propriu- zis care să conţină integralitatea sonetelor, această ediţie, care nu respectă nici măcar dactilograma, nu rezistă criticii.

O altă tristă confuzie săvîrşită de doamna Mariana Iova este între sensul verbului „a dărui” şi sensul verbului „a vinde”. Domnia sa consideră că am jignit grav memoria lui V. Voiculescu spunînd că dăruia manuscrise. V.Voiculescu era scriitor şi dăruia, adică încredinţa unor apropiaţi în semn de omagiu, de prietenie, de admiraţie, uneori de iubire, singurul lucru pe care îl poate dărui un scriitor: scrisul său. Cel mai expresiv manuscris e cel trimis în dar de Paşte, în anul 1939, lui Carol al II-lea, de care îl lega o foarte discretă (şi rămasă discretă) relaţie medic-pacient. (A cunoscut-o şi a scris despre ea doctorul Constantin Daniel.) Caietul bleumarin, cu hîrtie galben pal, sobru – elegant, conţine cele mai frumoase poezii erotice ale lui Voiculescu, în acel moment inedite. Prima ediţie a sonetelor va avea o formă şi o înfăţişare similare parţial cu acest manuscris.


O propunere personală

De cîteva decenii propun interpretări ale operei lui V. Voiculescu care încearcă să argumenteze o lectură non-stereotipă. Consider că sub aparenţele formale cele mai tradiţionale şi mai uşor calificabile după caracteristici exterioare (religios, fantastic etc.), V. Voiculescu a îndrăznit să regîndească locul omului în univers într-un fel care anulează orice dogmă şi orice concept statornicit. (Crucea lui a depăşit întotdeauna conturul cercului.) Cornel Ungureanu, care m-a precedat în antologarea şi în interpretarea operei ocolind propoziţiile general admise, consideră că întrebările pe care le pun sînt dure, iar răspunsurile şocante (V. Voiculescu – Oglinzi paralele, Editura Palimpsest, 2014). Îmi îngădui să propun discuţiei o analogie destul de recentă (din studiul introductiv la volumul Lostriţa, Editura Art, 2013) între ontologia spirituală în trepte a lui V. Voiculescu şi gîndirea ultimului Culianu, reconstituită de H.-R. Patapievici. (Veriga de legătură dintre cei doi este Mircea Eliade.) Despre aceste interpretări aş dialoga cu mult mai bucuroasă decît despre orice mizerii lăsate în urmă de conflicte vechi de o jumătate de secol. (R.S.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara