Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Elefanţii şi particulele elementare de Angelo Mitchievici

Adesea cărţi precum Călătoriile lui Gulliver a lui Johnatan Swift, Alice în ţara minunilor a lui Lewis Carroll sau povestirile lui Oscar Wilde precum Prinţul fericit au putut trece drept numai literatură pentru copii aşa cum la apariţie placheta de poezii a lui Ion Barbu, După melci, dintr-o eroare de "pilotaj" era trimisă la raftul cu cărţi pentru cei mici. Că nu este vorba doar de literatură pentru copii în aceste cazuri şi în multe altele este uşor de decelat, însă ceea ce mi se pare important ţine de faptul că intrate în această sferă, cărţile nu au pierdut ci menţin contactul cu o lume mai mică a omuleţilor care am fost, o lume cu net mai multe dimensiuni decît cea a adulţilor, cea mai importantă fiind aceea a fabulaţiei incontinente. Filmul de animaţie al lui Jimmy Hayward şi Steve Martino realizat după cartea scriitorului şi desenatorului Dr. Seuss (Theodor Seuss Geisel) nu este nici el, doar un film pentru copii, deşi le este în primul rînd destinat, şi nu întîmplător dr. Seuss îşi începe povestea nu ca un basm, ci ca un roman, "Pe 15 mai, în jungla din Nool, în arşiţa amiezii şi răcoarea heleşteului...", însă unul versificat cu preţiozităţi, turnuri şi galanterii precum în minunatul op cu pisici al lui T.S.Eliot, Old Possum's Book of Practical Cats. Spectatorului neatent care ar urmări o traducere mai puţin inspirată îi scapă tocmai acest rafinament deloc copilăresc al versului pe care rulează epicul. Filmul parcă rescrie într-o altă cheie călătoriile de loc inocente ale lui Guliver, dimensiunile nu constituie un impediment în comunicare şi lumile sunt despărţite nu prin dimensiuni, ci de ură, frustrare, obtuzitate, ignoranţă. Avem mai multe poveşti mari, grandes histores cum le numeşte Lyotard, istorisite de o manieră care le face accesibile copiilor şi tot atîtea emoţionante istorii mici. În primul rînd avem o poveste despre apocalipsă ca în Ice Age (2002) al lui Chris Wedge unde mamutul Manfred ţine locul elefantului Horton, numai că epoca dezgheţului devine aici Ekpirosis, focul mistuitor. Avem o poveste despre salvarea lumii şi un erou salvator, legată în mod esenţial de o poveste despre prietenie. Filmul lui Jimmy Hayward şi Steve Martino ne ajută să desfiinţăm bariera dimensiunilor, să învăţăm să adaptăm scara de mărime şi să încercăm să ne imaginăm lumea şi altfel, ca o fărîmă pierdută în spaţiu, de unde încercăm să ne facem auziţi de la tribună sau din bucătărie, fiecare în felul lui. "O persoană este o persoană indiferent cît de mică este", astfel sună principiul cu parfum tautologic al lui Horton (Jim Carrey), elefantul "100% loial", principiu care contracarează axioma insignifianţei prin care tot ce nu se vede, nu are drept de existenţă. Horton este uriaş în raport cu firul de praf, putem spune că întîlnirea dintre firul de praf cules delicat pe pămătuful unei flori care a aterizat la cel mai voluminos exemplar mamifer este o întîlnire de graţie. Echilibrul se poate realiza între dimensiuni, comunicarea este posibilă între polii cei mai îndepărtaţi atît timp cît există un principiu care scoate din neant pe cel care are o voce. Locuitorii Whovillului au fiecare cîte o voce, iar vocea lor se face auzită la unison abia cînd o singură voce, a celui mai mic, fiul primarului, se face la rîndul ei auzită. Ea este impulsul ultim care sparge bula conţinînd strigătul cumulat al societăţii din Whosville. Horton este deosebit şi pentru că doar el aude strigătul de ajutor lansat în eter, dar această percepţie nu ţine doar de aparatul auditiv, ci de calitatea "umană" a celui care aude. Poate că nu întîmplător elefantul Horton devine salvatorul lumii "boabei şi a fărîmei". Ele este cel mai "uman", bunătatea sa în care se amestecă o mare doză de ingenuitate îl desemnează pentru misiunea dificilă de a-i salva pe minusculii locuitori ai oraşului invizibil, dar atît de concret la scara lui. Numai în urechea lui Horton legată la un suflet mare o persoană este o persoană oricît de mică ar fi. Să ne gîndim cîte astfel de persoane mici, neînsemnate dispar sub ochii noştri care nu vor, nu ştiu să vadă, iar glasul lor trece pe lîngă urechile noastre care nu vor, nu ştiu să audă. În acelaşi timp, avem în minuscula metropolă Whoville o încarnare ironică a utopiei, o societate armonioasă unde puţinele diferende precum cele între Primar (Steve Carell) şi cancelar sunt rezolvate în văzul tuturor, dar cu sonorul tăiat sub un clopot de sticlă. Comunicarea se realizează prin intermediul unui "interfon", o pîlnie prin care Primarul, la rîndul lui, captează şi transmite mesajele în spaţiul galactic al lumii lui Horton. Ambii interlocutori tind să treacă drept nebuni în lumea din care provin, comunicarea îi închide iniţial într-un aparté din care sunt obligaţi să iasă înfruntînd riscurile judecăţii publice pentru a salva fiecare pe dimensiunea lui lumea lui Who. Whovillul are ceva fragil şi demodat, este şi puţin caricatural, un oraş unde tehnica pare să fi rămas la o mecanică idilică de ceasornicar. Whovillul seamănă cu un patriarhal oraş de provincie, din care nu lipseşte însă sarea şi piperul unui individ punk, singurul dispus să-şi afirme salutar diferenţa şi să petreacă sărbătoarea centenialului în underground. La îndemnul primarului şi în situaţii de urgenţă locuitorii se organizează asemeni unei întregi orchestre de jazz din care nu lipsesc alămurile cele mai fantaste. Jo-Jo, unicul băiat al numeroasei familii a primarului (90 şi ceva de fete!), deconspiră o maşinărie complicată ascunsă într-un fel de turn solitar, menită să suplinească o întreagă orchestră. Cumintea populaţie de Who îşi revelă brusc potenţialul dionisiac. Foarte interesant este şi un personaj precum Canguriţa care ţese întreaga cabală în jurul lui Horton începînd prin a-l acuza de erezia de a pleda pentru imaginaţie susţinînd existenţa unei alte lumi decît cea a junglei Nool. Caracterul vexat-puritan al eticii pe care aceasta o profesează doctoral reflectă atîtea şi atîtea situaţii de încătuşare a spiritului. Canguriţa recurge atît la mijloace ocult-subversive trimiţînd un ucigaş profesionist, pe vulturul Vlad care vorbeşte gutural cu un amuzant accent rusesc, pentru a distruge particula de praf pe care Horton o protejează cu atîta atenţie, şi între timp mobilizează "mulţimile" care sunt pe punctul de a-l linşa pe Horton. O bună întruchipare dată masei amorfe, cretinizate şi isterizate pînă la delir o constituie maimuţele. Regizorii joacă excelent fizionomiile, figurile primatelor reflectă stupoarea, agresivitatea, bestialitatea, dar şi o doză de emotivitate joasă. O amuzantă perspectivă ironică asupra unui darwinism genealogic se regăseşte în scena unde Primarul îi prezintă fiului său galeria de portrete a familiei servind simultan drept arbore genealogic şi istorie a Whomanităţii. Aceste "instincte" primare sunt manipulate de Canguriţă, abilă oratoare, care ştie să le direcţioneze împotriva lui Horton pe punctul de deveni o vitimă sacrificială. Mobilizarea întregii populaţii de Who şi puiul de cangur care iese din marsupiu pentru a culege la timp floarea pe care se află particula salvează lumea lui Who. Interesant este că vocea din văzduh nu generează idolatrie, un cult al salvatorului, ci o mare prietenie între dimensiuni. Invizibilul Horton nu este zeul, ci prietenul care ne ascultă şi ne ajută şi care este mare pe măsura afecţiunii lui. În concluzie, avem un film minunat pentru mari şi mici, pentru milioanele de Who risipiţi în univers.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara