Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Elogiul ipocriziei de Gina Sebastian Alcalay


Cine pretinde că ipocrizia este un viciu, o trăsătură de caracter condamabilă şi demnă de tot dispreţul nu ştie ce spune: nu, nu rîdeţi, în realitate este vorba de o însuşire pozitivă, o virtute ignorată pe care nu toată lumea o posedă, ţinînd seama de gradul înalt de generozitate pe care îl implică, dar fără de care viaţa nu ar mai fi suportabilă.
Am citit undeva în legătură cu asta următoarea istorioară: se spune că înainte ca Dumnezeu să-l fi făcut pe om după chipul şi asemănarea lui, zeii se înhămaseră la aceeaşi corvoadă pentru a constata la capătul ei că fiinţele umane zămislite de ei nu le semănau deloc: nu erau decît nişte biete făpturi izolate, însingurate şi melancolice, care reuşeau să-şi înstrăineze pe toţi cei cu care veneau în contact, ducîndu-şi traiul în nişte universuri reci, triste şi plictisitoare. Oamenii aceştia nu se agreeau deloc unii pe alţii, fiecare găsea celuilalt pricină, fiecare se indigna din cauza metehnelor şi caracterului lamentabil al celuilalt, dar nimeni nu căuta să ascundă aceste păreri şi sentimente. Toată lumea spunea de la obraz tot ce gîndea - şi slavă Domnului că se gîndea pe rupte pe vremea aceea! Le turuia glasul la toţi fără întrerupere de cîte observaţii, critici şi acuzaţii demascatoare aveau să-şi aducă unii altora. Pînă cînd zeii, înţelegînd că toate acele făpturi suferinde şi nefericite, propriile lor creaţii, păcătuiau prin prea multă sinceritate, cauza principală a înveninării relaţiilor dintre ei, s-au grăbit să repare ceea ce mai putea fi reparat, inoculîndu-le oamenilor în sînge licoarea ipocriziei.
De atunci totul s-a schimbat ca prin farmec. Zidul singurătăţii s-a prăbuşit, bărbaţii, femeile, ba chiar şi copiii au început să se apropie unii de alţii, să se adulmece, să se mîngîie şi să se giugiulească, să-şi încălzească sufletele şi trupurile, să-şi cînte osanale şi imnuri de slavă, să-şi închine poeme de dragoste şi nemărginită preţuire. N-a fost uşor, pentru că, precum spuneam, ipocrizia presupune multă stăpînire de sine, trudă, acea imaginaţie care, în cuvintele unui moralist francez, "transformă neantul într-un munte"; ea necesită un surplus de energie şi acel dar ceresc, acea sublimă generozitate, care, singură, îţi dă posibilitatea să nu-ţi precupeţeşti eforturile pentru bunăstarea, mulţumirea şi confortul celuilalt.
(Bineînţeles că e de preferat ca acest "celălalt" să nu fie un fiştecine, un terchea-berchea. Se cuvine ca el să merite eforturile tale, să fie în stare să-ţi ofere, la rîndu-i, nişte compensaţii, nişte mici satisfacţii care să răsplătească, cît de cît, atenţia încordată, uitarea de sine frizînd asceza, risipa de timp şi inteligenţă cu care-ţi desăvîrşeşti lucrarea. E de preferat chiar, dacă se poate, să fie un personaj beneficiind de o anume poziţie în societate, un individ respectabil dintre aceia care deţin, cum se spune, pîinea şi cuţitul, căci avînd amorul propriu mai dezvoltat decît al altora, ei vor fi în mai mare măsură sensibili la altruismul tău şi apţi să-şi exprime recunoştinţa cum se cuvine).
Or, cine este mai fericit, fie el prinţ sau muritor de rînd, decît acela care se poate desfăta la auzul extraordinarelor lui merite şi însuşiri care-l fac atît de deosebit de semenii lui? "Noi cu toţii, afirma Pascal, urîm adevărul şi pe cei care ni-l spun". Aşadar, pentru a întrona în lume domnia iubirii şi nu a urii, dacă mă voi întîlni într-o vizită cu fostul meu coleg de serviciu (care între timp şi-a deschis o băcănie în centrul oraşului), pe care, de fapt, nu l-am simpatizat niciodată pentru că era profitor, hrăpăreţ şi prost crescut, trăgînd chiulul pe cît putea şi lăsînd tot greul muncii sale pe seama mea, o să-l complimentez entuziast în legătură cu reuşita lui în viaţă. Vorba lui tărăgănată mă enervează la culme şi astăzi, ca şi felul cum îşi punctează fiecare cuvînt prin ridicarea în sus a proeminentului arătător al mîinii lui drepte; iar tot luxul ameţitor de amănunte pe care mi le serveşte despre nefericirile abătute asupra lui de cînd nu ne-am văzut - şi care nu mă interesează, de fapt, cîtuşi de puţin, chiar dacă, sau tocmai pentru că le-a învins pînă la urmă cu bărbăţie - boala de ficat, disputele cu foştii proprietari ai băcăniei, trădarea soţiei şi găsirea alteia, mai tînără şi mai frumoasă decît prima, jongleriile bursiere pe marginea prăpastiei - îmi provoacă o oboseală vecină cu greaţa, care mă face să aştept cu nerăbdare momentul cînd voi redeveni un om liber. Dar numai bunul Dumnezeu şi cu mine ştim asta. Amicul meu are în faţa lui o figură deschisă, nişte ochi blînzi şi compătimitori, un surîs complice şi înţelegător, asezonat cu exclamaţii admirative şi sfaturi inimoase pline de înţelepciune, din care nimeni n-ar putea ghici că în tot acest timp nu fac decît să blestem clipa care a provocat întîlnirea fatală.
D-na N., amfitrioană beneficiind de un început de celebritate pe plan local, graţie eroicelor şi neobositelor ei opinteli social-gastronomice vizează în realitate mult mai sus, tot mai sus, spre înălţimile ierarhiilor aristocratice ale mapamondului - aristocraţia numelui, a spiritului, a averii, n-are importanţă, ea îi iubeşte pe toţi reprezentanţii săi şi toţi sînt interşanjabili pentru inima ei largă: n-a dispărut bine unul dintre ei, chemat de Dumnezeu sau de alte obligaţii, pe meleaguri străine, că-şi declară aceeaşi dragoste veşnică celui menit să-i ia locul. Inspirîndu-se din experienţa faimoaselor saloane ale secolului 18 francez, idealul ei în viaţa, steaua ei polară, mobilul ei major rămîne de a deveni o Madame Récamier sau o marchiză du Deffand a Askelonului. De fapt este o internaţionalistă care se ignoră: dacă la ultima ei serată n-a strălucit măcar un diplomat român sau venezuelean, un profesor universitar din Africa de Sud şi un poet (eventual prozator) originar din Hîrlău sau Podul Iloaiei se consideră nedreptăţită de soartă, devine pe dată melancolică, ba chiar isterică şi agresivă, împroşcînd în stînga şi-n dreapta critici furibunde la adresa celor ce nu-i împărtăşesc distincţia, nu în ultimul rînd a linguşitorilor care încearcă să se pună bine cu mărimile.
Există în străfundurile tale un glas înăbuşit care se luptă să urce la suprafaţă şi, rupînd toate zăgazurile, învingînd rezistenţa muşchilor faciali încleştaţi, să-i strige în faţă: nu eşti decît o semidoctă pretenţioasă care nu se sfieşte să emită păreri şi sentinţe în legătură cu tot ce este "en vogue" în politică, artă şi literatură, dar care nu înţelege nimic din tot ce vede, aude sau prinde din zbor, avînd în acelaşi timp tupeul să scoată în furculiţă ignoranţa unora şi să proiecteze propriul său arivism social asupra altora.
Ai vrea să-i spui şi amicului tău eseistul, cel care, devenit peste noapte omniprezent, susţine rubrici subţiratice şi de cele mai multe ori indigeste în toate gazetele din ţară şi străinătate, publică volume în serie nu mai puţin lipsite de strălucire, prezidează puzderie de comiţii şi comitete, împărţind altora premii, distincţii şi regala-i bunăvoinţă, împingîndu-se ca puricele, întotdeauna în frunte, la vedere, nedîndu-se în lături, pe ici, pe colo, de la mai mari sau mai mici pungăşii prin care să-şi burduşească buzunarele şi aşa ultra-pline: te crezi lumina secolului, deţinător al pietrei filozofale, împărţitor de dreptate şi făuritor de destine literare. Obsesia persoanei şi gloriei tale factice, cumpărate cu monedă sunătoare şi plecăciuni pe unde trebuie, revărsate în tripla-ţi bărbie, în şuncile suplimentare ale abdomenului tău care nu-şi mai încape în cureaua pantalonilor, în căutătura ta arogantă, nu înşeală pe nimeni. Vino-ţi în fire, grandomanule, cunoaşte-ţi lungul nasului, mai fă loc şi altora!
Dar nu, în loc să-mi vărs astfel năduful, le dau la toţi bineţe, îi chem la telefon, îi felicit de sărbători, îi întreb de sănătate, de copii, de ultimele voiajuri, de recentele lor succese şi invoc pronia cerească în sprijinul lor. Nu-i aşa că sînt generos?