Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu - Cad castane din castani de ---

După colaborarea extraordinară în urma căreia a luat naştere Basmul Prinţesei Repede- Repede, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu revin cu un amplu dialog, publicat iniţial în Suplimentul de cultură. Cei doi vorbesc despre viaţă, despre moarte, fac schimb de amintiri, îşi analizează unul celuilalt traume din copilărie şi mai recente şi îşi povestesc momente emoţionante, care i-au marcat. Peste toate acestea planează mereu literatura - uneori direct, vizînd autori, opere şi personaje, alteori indirect, ca un liant între diversele teme abordate. Cad castane din castani debordează de sensibilitate, iar dispoziţia ludică cu care autorii ne-au obişnuit deja transformă subiectele de discuţie într-un joc.

Emil Brumaru: Să nu uit de a doua şi ultima bătaie cu cureaua, scoasă cu satisfacţie de taică-meu de la betelia pantalonilor... Eram prin clasa a şasea, la Iaşi acum, şi venisem pentru prima dată tîrziu acasă, de fapt, pe la nouă şi ceva... Atunci tocmai săvîrşisem o năzdrăvănie amoroasă, dar naivă cu fosta mea instructoare de pionieri, de care mă îndrăgostisem de prin a cincea... Iar dînsa ştia, ba chiar îmi îngăduia iubirea de copil... Avea, cred, vreo douăzeci de ani, o puştancă şi ea... O să scriu mai amănunţit ce şi cum...
Veronica D. Niculescu: Acum chiar că s-a întrerupt brutal! Ce e asta? Refuz să scriu. Aştept continuarea poveştii, cufundată în fotoliu. Apoi spun şi eu prima „năzdrăvănie amoroasă“, tot dintr-a şasea, şi cum am învăţat să mă tem de propriile scrisori.

E.B.: A cincea am făcut-o, ca şi a patra, la şcoala Mîrzescu, de pe str. Socolei. Am fost făcut pionier, cred că din primul lot, la aceia cărora li se da cravată de pionier de mătase. Dacă o pierdeai, te da afară de la Pionieri! Prin a cincea a apărut şi Instructoarea. O fată foarte tînără, cred că de-abia terminase liceul... Purtam pantaloni scurţi, eram timid (însă deja ştiam precis ce au femeile între picioare... văzusem pe îndelete la Belceşti, la domnişoara Dumitriu, într-o vizită făcută împreună cu părinţii, care, neatenţi, m-au lăsat într-o cameră unde dormea dezordonat domnişoara...), mă lua mereu în braţe. O dată, la un soi de serbare... sau ce o mai fi fost aceea, în fosta librărie Eminescu, deci în centrul Iaşului, la înghesuială, m-a căţărat pe un picior de al ei, să văd mai bine... ţin minte fierbinţeala coapsei... şi cum mă ţinea de subsuori, sus, deasupra capului buclat, să zăresc totul... Dar mutîndu-ne în centru, din clasa a şasea nu am mai văzuto. Am întîlnit-o în oraş întîmplător. Am fost amîndoi fericiţi. Spre seară am condus-o cu tramvaiul pînă la periferie, chiar la capăt. Probabil că eram atît de trist, că dînsa m-a adus, cu acelaşi tramvai, în centru. Numai că eu nu mă mai dezlipeam de scaun. şi iar am dus-o pînă la capăt. Acolo figura s-a repetat, neam reîntors cu acelaşi tramvai... şi iar eu cu dînsa pînă la periferie... A rîs, a zis: Gata! şi m-am reîntors singur. Taică-meu, probabil împins de mama, mă aştepta la uşă. Mi-a ars vreo 2-3 curele la fundul gol. Şi... acelaşi efect contrariu! Am ieşit pe balconul interior, ce da spre curte, şi am început să fluier fericit... cu gîndul la Instructoarea mea... Nu am mai întîlnit-o niciodată... Dar atunci, mirată, şi-a dat seama că o iubesc ca pe o femeie...
Aştept promisiunea că povesteşti „năzdrăvănia amoroasă" din clasa a şasea!
V.D.N.: Năzdrăvănia mea e legată tot de amintirea unei călătorii prin oraş, dar nu cu tramvaiul, ci cu bicicleta.
Aveam, în clasa a şasea, un prieten mai mic cu un an, un băiat din bloc. Pluteau fel şi fel de lucruri înţelese şi neînţelese între noi... În acea după-amiază de vară, am pornit cu bicicletele mai departe decît de obicei. Am trecut graniţele cartierului, am coborît spre centru, mînaţi de poftă: se deschisese patiseria „Mioriţa“, unde erau plăcinte cu brînză, fragede şi fierbinţi!...
Am lăsat afară bicicletele şi neam aruncat la plăcinte. Cît am stat, s-a pornit o furtună teribilă. Cum nu se mai termina, în cele din urmă am decis să pornim şi aşa. Am luat-o pe străzi ocolite, ne mai adăposteam pe sub copaci, hainele subţiri de vară se lipiseră de noi, rîdeam...
Am ajuns acasă tîrziu, dar nu neam dat seama de asta decît cînd nea întîmpinat sora mea, cu ordinul să mă duc imediat în casă, că-i jale. Lipsisem, se pare, cîteva ore bune. Mama făcuse fel şi fel de scenarii. şi întrucît nu voiam nici moartă să spun ce-am făcut, am sfîrşit prin a fi pedepsită să dau o declaraţie scrisă, pe masa din bucătărie, cu detalii la minut, amintite printre lacrimi! Scrisoarea a fost închisă în dulăpiorul cu medicamente, mama ameninţînd că i-o va arăta tatei la următoarea abatere. Uite leac de cuminţenie!
Ce e „amoros“ în toată povestea asta e chiar efectul pedepsei: fiind aşa de rău certată, am înţeles că eram bănuiţi, eu şi micul meu prieten, de cine ştie ce chestii ciudate. Care deci ar fi putut avea loc între noi! Abia asta ne-a deschis noi posibilităţi...

E.B.: Acum cred că acele „noi posibilităţi“ m-ar interesa mai mult decît ce a fost pînă aici!!! Promit să te ţin şi eu cu răsuflarea la gură... mai încolo. Sînt cumva trist. Nu am avut niciodată bicicletă, în schimb patine de pe la 7-8 ani... Mă duceam la şcoală, pînă prin a opta, cu patinele pe ghete iarna... şi observ că scrii mai bine ca mine! O să bag la scăfîrlie!
Da, pedeapsa dată ţie, pe lîngă că-ţi deschidea“noi posibilităţi", ceea ce e de fapt minunat, mai era şi foarte dură, sadică cumva... Să descrii ce ai săvîrşit, să aştepţi apoi momentul pedepsei adevărate, iată ceva cam teuton, aş zice... La mine, cîteva curele date în pripă m-au înveselit mai mult decît să mă înspăimînte... A se observa că băieţelul tău era mai mic, tu conduceai luptele... La mine era invers, Instructoarea avînd şi ascendentul vîrstei, şi al „funcţiei“... Eram net inferiorul ei! Omuleţul ce-i simţise tăria coapselor şi fierbinţeala lor ciudată era un vasal puţin impertinent prin dorinţa ce i se ghicea în gesturi şi priviri... Suprema plăcere se consuma prin ceremonialul copilăresc al dusului şi venitului, de cîteva ori, cu tramvaiul... Plus că ea, lucidă, a pus punct deliciilor deambulatorii...
V.D.N.: Interesante explicaţiile cu ascendentul vîrstei şi al funcţiei. Cred că şi eu, cumva, eram de fapt mult mai mare ca el - la vîrsta aceea fetele sînt mult mai dezvoltate.
Cu băiatul acela - nu-i dau numele tocmai din cauza a ceea ce voi scrie aici - am mai rămas prietenă o vreme, cam atît cît ne-a permis joaca... Fiindcă după 14-15 ani fiecare a apucat-o în altă direcţie, odată cu intrarea la liceu.
Cu el s-a întîmplat însă şi altceva, ceva foarte rău. Dintr-un copil cuminte, de familie foarte bună, a ajuns un fel de golănaş. Motivul e cumplit: mama lui, medic ginecolog, a ajuns în puşcărie, fiind prinsă făcînd un avort. A ieşit după mulţi ani... Nu mai era nici ea la fel, şi nici familia pe care o lăsase afară.
Observ acum şi primul mesaj grăbită, îl citisem doar pe ultimul. Puteţi să nu mă invidiaţi: eu miam dorit mereu patine!
„Noile posibilităţi“? Vara la ştrand, un soi de complicitate în momente delicate, mărturisiri pe calea ferată, pe drumul spre casă, cu umerii arşi de soare, apoi uscătoria transformată în cameră a secretelor, unde ne adunam cîţiva copii, lumina roşie, casetofonul, dansul cu mîini încolăcite timid în jurul taliei, o cutie de Tic- Tac cadou, şi multe umbre, mai ales multe umbre şi imaginaţia noastră văzînd balauri misterioşi unde nu erau decît pitici jucăuşi. 13 ani!...

E.B.: 13 ani? Să mă gîndesc ce făceam la vîrsta aceea... A, probabil eram prin vacanţa dintre a şaptea şi-a opta... sau chiar dintre a opta şi a noua? O să calculez pe degete... Am făcut un liceu numai cu băieţi... L .B. Nr. 1... Oricum, te invidiez pentru multe. Nu mă duceam la ştrand, nu ascultam muzică la casetofon, nu dansam cu mîinile încolăcite pe talia nici unei fete... Eram imposibil de grav, deşi deja se constituise „Gaşca teatrului“, unde băteam mingea în draci (volei, fotbal) şi pîndeam seara, cu alţi copii, mai mult băieţi, cabinele actriţelor, cu geamurile deschise în nopţile calde, îmbătaţi de frumuseţea lor, cînd îşi schimbau veşmintele sau se machiau în faţa oglinzilor mari... Dar o să revin... Nu înţeleg în ce oraş aveai copilăria aceea cu casetofoane... pe care eu, vai!, nici nu mi le închipuiam cum arată... Casetofon am avut pe la 35 de ani!!! A, mi-am amintit, la ştrand am fost şi eu de vreo trei ori, era pe lîngă Palatul Culturii... Însă nu cu fete! Acolo am şi patinat iarna... Oricum, o copilărie mai „închisă“ şi din pricina timpului de atunci... Însă citeam mult, mai ales poezie... Eminescu (postume), Baudelaire (descoperit la un anticariat şi tradus de mine cuvînt cu cuvînt, cu creionul, chiar pe cartea pe care o stropeam cu portocale... cu coji de portocale ce ţîşneau aromele din pori…). E de povestit amănunţit...

(Din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia: Ego.grafii)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara