Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Eminescu – ultimele poezii de dragoste de Alex. Ştefănescu

Diana
Ca și alte poezii eminesciene, Diana a stat în stadiul de atelier, pentru prelucrări și finisări (abandonate și reluate de mai multe ori), timp de aproximativ zece ani (1874-1884) înainte de a fi publicată de autor. Este o poezie de interior, ca o statuetă de Tanagra. Nu se remarcă prin monumentalitate, ci printr-o cizelare fină. Eminescu face din Diana un personaj: o portretizează, o descrie în diverse ipostaze. În mod surprinzător, faptele ei sunt povestite la persoana a II-a, în fraze interogative:
„Ce cauți unde bate luna/ Pe-un alb izvor tremurător/ Și unde păsările-ntr-una/ Se-ntrec cu glas ciripitor?/.../ În cea oglindă mișcătoare/ Vrei să privești un straniu joc,/ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc? ”
(În 1957, când Michel Butor va publica un roman, La Modification, cu toate verbele la persoana a II-a, lumea literară europeană va considera revoluționar procedeul experimentat de scriitorul francez!)
Această istorisire compusă din întrebări adresate personajului face personajul misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Eminescu reușește, iată, să scrie despre o zeiță evitând să-i dea materialitate. Nu întâmplător, în ultimele patru versuri ale poeziei menționează faptul că Diana, în trecerea ei prin pădure, abia lasă o urmă în stratul de frunze:
„Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.”
Putea spune, cu îndreptățire, că zeița nu lasă nicio urmă. Dar ar fi fost neplauzibil și nu l-ar mai fi impresionat pe cititor (un cub perfect – ne-a învățat Nichita Stănescu – trebuie spart puțin la un colț ca să i se observe perfecțiunea).

Nu mă înțelegi
Eminescu are în aproape tot ce scrie, și într-o scrisoare de dragoste, și într-un articol de ziar și chiar și într-un scurt mesaj prin care refuză o invitație la masă, un stil ceremonios. Poemul Nu mă înțelegi ilustrează mai bine decât altele acest stil.
Poetul îi face iubitei o solemnă declarație de dragoste care este de fapt o capcană retorică. Ce „pățește” ea intrând în acest joc aflăm abia la sfârșitul poemului.
Îndrăgostitul începe prin a-i aminti că o consideră o „minune” și că scrie poezii numai ca să o cuprindă pe ea în „pieritorul lor sunet”:
„În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,/ Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.”
Trebuie să ai o inimă de piatră ca să rămâi insensibil la o asemenea declarație. Poezia ca mod de a fereca un vis, pentru a nu-l lăsa să dispară în întuneric, iată o imagine fastuoasă, princiară, imposibil de ignorat.
Idolatrizarea iubitei merge in crescendo. Iar descrierea tot mai exaltată a dragostei creează o impresie de iubire mistică:
„Azi când a mea iubire e-atâta de curată/ Ca farmecul de care tu ești împresurată, / Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă/ Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,/ Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,/ Când e o-namorare de tot ce e al tău,/ De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,/ Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi...”
Și iată că, exact când declarația de dragoste ajunge la paroxism, cade ghilotina:
„Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!”
Înțelegem, retrospectiv, că discursul liric fulminant a fost construit numai și numai pentru a mări efectul replicii finale.

De ce nu-mi vii
Mihai Eminescu, artizanul unor imagini rafinat-fastuoase, unele de o frumusețe nepământeană, este în același timp un virtuoz al simplității. Ce înseamnă simplitate în poezie? Să compui enunțuri banale, de genul celor folosite în comunicarea de fiecare zi, și, din însumarea lor, să construiești un poem, în mod surprinzător, emoționant.
Iată prima strofă din poemul De ce nu-mi vii:
„Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așază bruma peste vii ?/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
Nimic nu este artistizat în aceste enunțuri. Constatări pe tema schimbărilor aduse de toamnă – rândunelele pleacă, cad frunzele de nuc, peste vii se-așterne bruma – se fac în mod curent chiar și în discuțiile convenționale purtate de doi vecini peste gard. Doar în versul al patrulea apare o folosire ingenioasă a pronumelui personal „eu” la dativ, forma scurtă, sugerând dorința de exclusivitate a poetului în relația cu iubita lui: „de ce nu-mi vii” (în loc de varianta comună „de ce nu vii”). Dar această poeticitate este minimă, nereușind să schimbe impresia că strofa este formată din enunțuri simple juxtapuse.
Și totuși, cele patru versuri creează o atmosferă de melancolie, intensă, aproape dureroasă, mergând până la un sentiment de pustiire. Care este secretul acestei eficacități artistice? Ne-am putea gândi fără îndoială la selectarea inspirată – sau competentă, de către un cunoscător al psihologiei receptării – a exact acelor elemente prin care oricine, de oriunde, își reprezintă toamna. Altă explicație – poate mai puțin convingătoare, dar în mod sigur și ea adevărată – constă în aptitudinea poetului de a crea o situație prin simpla ei numire. În romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit (Der Zauberberg), există un personaj straniu, Mynheer Peeperkorn, care, cu fraze banale, constatative, instaurează imediat o stare de spirit în grupul din care face parte. El spune, de exemplu, se văd munții acoperiți de zăpadă... cerul e albastru... deasupra noastră se rotește un vultur... cu intonația cuiva care proclamă o realitate și, dintr-odată, toți cei din jurul său aderă la această inaugurare, o recunosc, o sărbătoresc. Motivele de jubilație încep să existe, pentru ei, abia după ce sunt numite.
Nichita Stănescu avea și el acest dar. Două versuri ale sale despre mare, simpliste, chiar puerile, creează instantaneu o metafizică a mării, superioară oricărei alte construcții poetice:
„Ah, ce sare, ah ce sare/ Și ce apă e în mare!”
Revenind la poezia lui Eminescu, nici strofele următoare din De ce nu-mi vii nu aduc ceva spectaculos. Poetul trece de la descrierea toamnei dezolante la chemarea (zadarnică) a iubitei în același registru stilistic al banalității:
„O, vino iar în al meu braț,/ Să te privesc cu mult nesaț,/ Să razim dulce capul meu,/ De sânul tău, de sânul tău!// Ți-aduci aminte cum pe-atunci/ Când ne primblam prin văi și lunci,/ Te ridicam de subsuori/ De-atâtea ori, de-atâtea ori?”...
Scenele de tandrețe evocate sunt cunoscute de toți îndrăgostiții, nu au nimic original. Ceea ce emoționează este, și de această dată, numirea lor (sau descrierea lor cu mijloace de exprimare minime).
În crearea emoției joacă un rol – discret – și repetarea, la fiecare sfârșit de strofă, a mesajului trimis iubitei, fără speranța că va ajunge la destinație și că va avea vreun efect. Această repetare, care sună ca o tânguire mecanică, dă un sentiment de zădărnicie.

Kamadeva
Poezia Kamadeva, ultima apărută în timpul vieții poetului (figurează în nr. 4, din 1 iulie 1887 al revistei Convorbiri literare), este o variantă non-europeană a celei intitulate Pajul Cupidon...și publicate cu zece ani înainte. Nu o urmează întrutotul, dar prin subiect este un remake al ei, cu figurație indiană. În locul lui Cupidon, fiul zeiței Venus, apare o zeitate din mitologia antică a Indiei, Kamadeva.
Kamadeva (zeul dragostei la vechii indieni) este pentru noi, europenii, exotic, fie și numai pentru că apare călare pe un papagal. Totuși există similitudini – între culturi aflate la mii de kilometri una de alta – care ar trebui să ne uimească. Ambele personaje mitologice au ceva ștrengăresc și acționează asupra celor cărora vor să le inoculeze dragostea cu săgeți trase cu arcul.
Poezia pare scrisă de Eminescu în joacă, deși a revăzut-o, scurtat-o, completat-o, după cum reiese din manuscrise, în repetate rânduri. La Eminescu grația este aproape întotdeauna elaborată, nu un produs al spontaneității.
Esența frumuseții poeziei este concentrată în mare măsură în chiar titlul ei. Kamadeva. Este un cuvânt cu o sonoritate stranie prin raportare la melodia imediat recognoscibilă a limbii române, un cuvânt care în spațiul lingvistic românesc dă o sugestie de simbol esoteric, de mesaj ocult, de parolă folosită de adepții unei secte pentru participarea la întruniri secrete. Zeul iubirii nu se putea numi „Gică” sau „Nelu”. Și nici măcar „Dragobete” (al cărui sufix șugubăț-minimalizator, lipsit de orice mister, explică preferința tinerilor de la noi pentru „Sf. Valentin”). Kamadeva are pentru noi o altă rezonanță, misterioasă. Cine rostește cuvântul (ca și cine rostește Maitreyi) se simte aproape instantaneu transportat.
Memorabilă este și rima rară (deși cam forțată) din prima strofă a poeziei: vindec/indic:
„Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi să-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama –/ Kamadeva, zeul indic.”
Eminescu îl amuză (discret) pe cititor dându-i de înțeles că zeul s-a înfățișat fără întârziere la chemarea lui, ca un sclav la bătaia din palme a stăpânului. Iar portretul pe care i-l face acestui serv divin este, de asemenea, pitoresc-amuzant, vădind buna dispoziție a poetului:
„El veni, copilul mândru,/ Călărind pe-un papagal,/ Având zâmbetul fățarnic/ Pe-a lui buze de coral.// Aripi are, iar în tolbă-i/ El păstrează, ca săgeți,/ Numai flori înveninate/ De la Gangele măreț.”
(Vom mai întâlni în poezia lui G. Călinescu această exuberanță teatrală, care face ca poezia să pară un joc de-a poezia.)
Este curios că Eminescu n-a remarcat și nu a pus în valoare un detaliu insolit, de efect, din unele reprezentări hinduse ale lui Kamadeva: coarda de la arcul acestuia este formată dintr-un șir de albine! Probabil că din textele consultate de poet acest detaliu lipsea. În schimb, el scoate în evidență, așezând-o în finalul poeziei, pentru a reverbera multă vreme în conștiința cititorului, caracterizarea zeului dragostei drept „fiul cerului albastru ș-al iluziei deșerte”.
Fiind ultimele cuvinte ale ultimului poem publicat de Eminescu, ele pot fi considerate și o semnătură a sa.

(Din volumul Eminescu, poem cu poem, în curs de apariție)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara