Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus:
Eminescu, azi de Daniel Cristea-Enache

este o dovadă de curaj intelectual pentru un critic literar, oricât de reputat, să încerce să propună astăzi un „nou” Eminescu. S-a scris atât de mult despre poetul considerat „naţional”, din varii perspective, încât nici măcar corpusul inedit de corespondenţă, apărut la începutul deceniului trecut, nu a modificat semnificativ receptarea. Eminescu cel „rece” faţă de o Veronică Micle a efuziunilor sentimentale (adică imaginea impusă de Călinescu): iată un raport infirmat de realitatea biografică, dar care continuă, sub presiunea interpretării călinesciene, să fie dat ca adevărat. Şi acesta e un exemplu din sfera criticii; dar câte clişee nu parazitează şi chiar condiţionează lectura publicului larg! Dacă o bună parte a comentatorilor avizaţi analizează cu microscopul versurile eminesciene şi le însoţesc cu o hermeneutică arborescentă generată de un cuvânt, o rimă, o imagine, majoritatea lecturilor superficiale din Eminescu se bazează pe două- trei idei, reiterate fără citare sau cu citări aproximative. Sufocate fie de interpretări ultrasavante, fie de „cuvinte goale” „ce din coadă au să sune”, excepţionalele poeme eminesciene au nevoie ca de aer de o exegeză proaspătă.

Acesta e pariul lui Alex Ştefănescu din Eminescu, poem cu poem. Criticul a dedicat patru ani unor texte care îi erau cunoscute şi pe care le-a recitit comparându-le cu variantele, analizând tăieturile şi adaosurile din manuscrise, urmărind travaliul artistic şi stadiile sale. A rezultat o carte substanţială şi „metodică”, oarecum atipică în critica de obicei plastică şi eseistică a lui Ştefănescu. Nu avem, aici, nici tipul de discurs din Istoria sa, în care panoramarea unor epoci literare presupunea o perspectivă totalizantă şi o privire „de sus”, sintetică, a operelor văzute în întregul lor. În cartea de faţă, dimpotrivă, criticul analizează amănunţit antumele lui Eminescu, „poem cu poem”, cum spune, răsturnând – fiindcă a simţit că merită – perspectiva unui istoric literar şi chiar a unui autor de monografie critică. Aceştia văd totalitatea unei creaţii literare şi, prin filtrul imaginii ei esenţializate, ajung la un personaj emblematic sau la o scenă- cheie. În Eminescu, poem cu poem, autorul consideră fiecare text liric în sine şi îl analizează fără grabă (o excepţie o reprezintă Floare albastră şi Singurătate, care ar fi meritat un comentariu mai amplu), fără intenţii apăsat-demonstrative şi ilustrative.

Prin această modalitate critică, aproape fiecare poem eminescian îşi arată o uimitoare bogăţie. Textul devine ceea ce era de la bun început, şi anume o succesiune de strofe în care simbolurile generale şi miturile personale, imaginile fastuoase ori delicate, melodicitatea populară şi „anxietatea influenţei” culturale, registrele diferite ale unor compoziţii de mici şi mari dimensiuni, melancolice ori sarcastice, ale amorului şi ale extincţiei, ale naturii şi ale iatacului compun câte un poem eminescian, fireşte, dar eminescian într-un mod aparte. Sonetele seamănă şi nu seamănă cu Scrisorile, Sara pe deal e altceva decât Împărat şi proletar, iar Mai am un singur dor prezintă diferenţe sesizante chiar în raport cu propriile variante. În loc de a unifica ocurenţele şi a le transforma în mărci ale întregii creaţii eminesciene, Ştefănescu le păstrează funcţia lor constitutivă pentru poemul ca atare. Nu (pare să ne spună criticul), importanţă nu au numai sentimentul naturii, panorama deşterăciunilor, microcosmosul şi macrocosmosul, amorul defunct şi rolurile sociale. Important devine, în această lectură curajoasă şi înnoitoare, textul poetic. În el, autorul a folosit aceste componente sau altele, anumite convenţii, o sumă de elemente simbolice, imagistice, verbale, lexicale, iar felul în care a făcut-o este în multe rânduri original – nu numai prin comparaţie cu alţi poeţi, dar şi comparându-se cu el însuşi.

o propoziţie a lui Eminescu citată de câteva ori de critic este următoarea: „urând esenţa vieţii, iubesc ale ei forme”. Ştefănescu o foloseşte pentru a explica paradoxul aparent al desfăşurărilor poetice de comedie umană, operate cu o „oboseală morală”. Dar ea poate fi adaptată şi universului pe care îl deschide şi-l închide, într-un mod particular, fiecare poem. Un arsenal de strategii, tehnici discursive, subtilităţi compoziţionale a fost utilizat de poet pentru a lucra un text de o „simplitate” obţinută cu trudă. Multe dintre versurile eminesciene par „săpate în piatră” nu fiindcă ele ar fi intrat deja în conştiinţa colectivă când le-am citit pentru prima oară, ci pentru că poetul a spart, aşa zicând, multe pietre în lucrul lui maniacal-perfecţionist cu dalta. Eminescu nu mai poate fi „corectat” şi „îmbunătăţit”, deoarece el însuşi (ca şi Caragiale) s-a corectat şi s-a îmbunătăţit până la varianta finală. E motivul pentru care văd lucrurile diferit faţă de Ştefănescu în ceea ce priveşte frazele „complicate şi silnice”, stilul „declamativ-romantic”, versurile „încărcate excesiv”, câte o introducere „încâlcită”, câte o strofă „melodramatică” sau „artificială”. Ele îmi par nu defecte ale textelor lirice eminesciene, ci caracteristici ale romantismului care, el, aşa este: melodramatic şi încâlcit, artificial şi excesiv. Ar fi, de altfel, inexplicabil ca un poet cu geniu în „purificarea” versului (comparat de critic cu Brâncuşi) să facă poeme lungi şi „declamative” din eroare; şi nu din chiar miza poemelor respective. Unde are dreptate autorul în critica făcută versurilor eminesciene este la cele din faza de primă tinereţe. La mormântul lui Aron Pumnul e, într-adevăr, un text declamativ din nepriceperea junelui poet şi nu din arta rafinată pe care el o va stăpâni curând.

subtilitatea dovedită de nenumărate versuri din numărul, totuşi, redus de poezii antume este dublată şi evidenţiată prin subtilitatea critică a exegetului. Spuneam că Alex Ştefănescu a renunţat, în bună măsură, în această carte la plasticitatea discursului său critic şi la libertatea eseistică a asocierilor. Aceasta se datorează şi faptului că el îşi estompează, într-un fel, personalitatea, preferând unei imagini memorabile bisturiul cel mai fin. Comparaţiile sunt remarcabile, dar criticul nu le mai dă funcţia caracterizant-totalizantă din Istorie şi nu îşi mai sprijină demonstraţia pe ele. Pur şi simplu, analiza fiecărui poem eminescian e atât de motivantă şi de captivantă, încât Ştefănescu, desfăşurând-o, se poate pune pe sine însuşi între paranteze. Aproape toate comentariile sale vor fi în extensia versurilor, deşi uneori criticul exagerează prin discuţii inutile despre actualitatea versurilor eminesciene, despre incapacitatea tinerilor „prozaici” de azi de a le gusta, despre diferenţa dintre amorul de atunci şi sexul de acum... Tinerii de azi sunt la fel de răi ori de buni ca tinerii din orice epocă, a lui Eminescu inclusiv; iar poezia mare are capacitatea de a traversa epocile, fiind actuală oricând şi oriunde.

Dovadă şi această carte în care un critic consacrat studiază cu modestia unui învăţăcel poemele atât de cunoscute, şi rămânând atât de interesante şi de frumoase, ale lui Eminescu. Avem un mare poet şi, analizându-l, un critic literar at his best.În o pagină şi ceva de comentariu pe marginea unei poezii precum Pe aceeaşi ulicioară…, Ştefănescu îşi arată clasa de critic, formulând trei observaţii pătrunzătoare. Prima: „Se remarcă, întâi, arta poetului de a trece direct la subiect (aşa cum în alte poezii se remarcă arta lui de a compune preliminarii)”. A doua: „Triumfă, ca de obicei, amintirea iubirii, ceea ce înseamnă iubirea pură, spălată de actualitate.” Şi a treia, introducând o comparaţie sugestivă şi probând afirmaţia printr-un citat: „Remarcăm, încă o dată, modul elegant în care Eminescu leagă cuvintele, ca pe un nod de cravată: «Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.»”

Cartea, substanţială şi înnoitoare, împrospă tează exegeza eminesciană şi se încheie cu textele antumelor poetului pe care criticul deopotrivă comprehensiv şi exigent te-a făcut să le citeşti încă o dată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara