Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Energumenul fără urmaşi de Sorin Lavric

G. I. Gurdjieff, Viaţa e reală doar atunci cînd „Eu sunt“, traducere din engleză şi notă introductivă de Mambet Cantemir, Editura Herald, Bucureşti, 2015, 268 pag.

Despre Gurdjieff nu poţi scrie decît în accente aproximative, fără a avea pretenţia că l-ai înţeles. Biografia îi e tulbure, plină de pete albe, pentru ca opera, alcătuită din trei volume pe care le-a scris chinuit de teama de a nu fi priceput, să fie dezamăgitoare.

De n-ar fi muzica de pian pe care Thomas de Hartmann a compus-o sub sugestiile maestrului, de pe urma lui Gurdieff n-ar rămîne nimic. Cel mult o legendă ceţoasă ticsită de necunoscute cărora nu le poţi dezlega misterul.

Născut în oraşul armenesc Gjumri, la 13 ianuarie 1866, Gurdjieff s-a ivit din încrucişarea unui grec cu o armeancă. Numai că ereditatea l-a împins în altă parte decît l-ar fi îndemnat linia ancestrală: în loc de negoţ, flerul l-a îndreptat spre tresăririle oculte din spiritul oriental. Tinereţea şi-a petrecut-o în ţările din Caucaz, rătăcind între Georgia şi Azerbaidjan. În 1895 ajunge în cîteva insule greceşti, pentru ca în 1899 să-l găsim la o mînăstire din Nordul Afganistanului. Tînărul dornic de probe iniţiatice, la capătul cărora rîvnea să-şi atingă iluminarea, trece prin încercări aspre: se îmbolnăveşte de dizenterie, scorbut, gripă spaniolă, malarie şi hidropizie. Ca apăsarea destinului să fie completă, va fi împuşcat de trei ori, dar culmea numai de gloanţe rătăcite, a căror ţintă nu era el. Dar în sinea lui va fi încredinţat că o forţă malefică, de origine supraumană, a ghidat ţeava trăgătorilor spre a-l răpune. Şi va trăi pînă la moarte cu convingerea că o putere malignă îl urmăreşte spre a-i pune beţe în roate.

Prima dată e împuşcat în Creta în 1896, a două oară în Tibet în 1902, a treia oară în Transcaucazia în 1904. De fiecare dată zace inconştient, zbătîndu-se în pragul morţii, fiind salvat de vraci ai locului. În ciuda slăbiciunii unui trup atins de atîtea plăgi, în Gurdjieff se trezesc virtuţi energetice, drept care la maturitate devine un vindecător înzestrat cu puteri paranormale. Mai mult, are îndemînări hipnotice şi excelează în tehnica telepatiei. După propria mărturie, „dezvoltasem puterea gîndirii mele într-un asemenea grad încît eram capabil, doar pregătindumă cîteva ore înainte, să omor un jak de la o distanţă de zeci de kilometri; sau puteam să acumulez într-o zi o forţă vitală de o asemenea densitate încît îmi era posibil că fac un elefant să adoarmă în cinci minunte.“ (p. 45) La aşa virtuţi neverosimile, harisma pe care o emană e pe măsură.

Conştient că recunoaşterea n-o poate dobîndi stînd printre cămile, grote şi fachiri, energumenul pleacă la Moscova în 1912. Ispita faimei îi susura cîntecul ademenitor în ureche, şi oricît de smerit ar fi fost Gurdjieff, tentaţia puterii era prea mare. În capitala Rusiei va înfiinţa prima şcoală, al cărei scop va fi trezirea spiritului în om. Teoria lui Gurdjieff suna astfel: majoritatea oamenilor îşi trăiesc viaţa dobitoceşte, ca marionetele în somn, precum nişte automate aflate la discreţia a două forţe: a instinctelor şi a evenimentelor din afară. Doar graţie unei discipline stricte, cîţiva inşi de excepţie pot să-şi ridice conştiinţa la un plan de luciditate care să le dea dreptul să spună că trăiesc. În ce constă disciplina? În dansuri, cîntece orientale, exerciţii de respiraţie, metode de concentrare, studiul relaţiilor simbolice dintre numere şi notele muzicale. Pe scurt, un amestec de coregrafie laică cu posturi yoga, un colaj de numerologie cu partituri clasice. În fiinţa lui Gurdjieff, Pitagora îşi dădea întîlnire cu Rudolf Steiner, Rasputin se îmbrăţişa cu Blavatsky, atîta doar că energumenul nu se revendica de la nici un maestru, învăţura lui începînd cu sine.

Ce va urma va fi un şir de peregrinări provocate de istoria cea maşteră. Revoluţia Bolşevică îl va alunga din Rusia, şi după cîţiva ani de tatonare în babilonia Caucazului, va pleca în Occident. Se va opri la Dresden şi Paris, înconjurîndu-se repede de o suită de prozeliţi. Cîştigînd bani din lecţiile de iniţiere, pe care le ţinea în faţa unor occidentali creduli, sastisiţi de platitudinea unui trai fără spirit, îşi va cumpăra o proprietate la Fontainbleau, unde îşi va deschide şcoala visată. În perioada interbelică va călători în America, unde va inaugura filiale ale şcolii. Două accidente de maşină îi vor aminti de acea forţă malefică care îi trimisese în tinereţe trei gloanţe „neintenţionate“. În ciuda puterilor terapeutice, nu-şi va putea vindeca de cancer soţia, care va muri sub ochii lui, şi nici mama, răpusă de o ciroză hepatică. Va muri la Paris în 1949, torturat de gîndul că opera nu-i va fi înţeleasă de posteritate.

Astăzi temerile i s-au adeverit: opera îi e atît de fadă că nimic din strălucirea personajului viu nu a trecut în pagină scrisă. Dacă există o legendă Gurdjieff e pentru că discipolii au întreţinut-o cu zel misionar. În schimb, dacă notorietatea i s-ar fi bazat pe textele scrise, numele i s-ar fi stins demult. Primul volum are un titlu gongoric, Povestirile lui Belzebut către nepotul său, al doilea e comun, Întîlniri cu oameni remarcabili, pentru ca al treilea, cel pe care îl am sub ochi, Viaţa e reală doar atunci cînd „Eu sunt“, să fie o mostră de diluare patetică ce-ţi pune răbdarea la încercare. Gurdjieff îşi povesteşte cîteva episoade biografice, numai că o face prolix, fiind lipsit de putinţa conciziei. Lasă impresia unui narcisic care vorbeşte numai despre sine, invocînd piedicile pe care le-a întîmpinat, chinurile prin care a trecut şi neînţelegerile de care s-a izbit. O lamentaţie fără doctrină, o peroraţie fără deznodămînt. Iar cele cinci conferinţe pe care le-a ţinut la New York în 1934, al căror text e inserat între coperţile volumului, sunt consternant de slabe: digresiuni terne privind organizarea şcolii, alături de îndemnuri budisto-creştine pe care le citeşti cu o tresărire jenată, fiindcă sunt toate clişee vechi de cînd lumea, de genul „Aminteşte-ţi care e sinele tău“, „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, sau „Trezeşte spiritul în tine“.

Gurdjieff nu e filosof, neavînd aplecare pentru gîndirea în concepte. Nu se simte bine printre abstracţiuni, fiind un mistic inapt a-şi transmite verbal intuiţiile. De aceea mintea lui nu face uz de scheme, ci doar de amintirea unor trăiri enigmatice, cărora, din păcate, nu le poate da o expresie clară. Cînd pui un ezoteric să vorbească despre sensul vieţii, va ieşi o galimatie a cărei pletoră te va scoate din minţi. Din acest motiv, volumul Viaţa e reală doar atunci cînd „Eu sunt“e un amalgam de divagaţii inepte.

Asta nu înseamnă că Gurdjieff e şarlatan, ci doar un ezoteric refuzat de talentul limbii. Şi de n-ar fi decît muzica lui Thomas de Hartmann, cu acea unduire melodică aproape lascivă, a cărei curgere e întreruptă de cadenţe culte, aproape clasice, croite după un tipar al intervalelor numerice, de n-ar fi decît ea şi tot ai avea un motiv să crezi în stofa iniţiatului.

Apoi mai e mărturia dată de fotografiile din epocă, din chenarul cărora simţi că te priveşte o figură. Nu un chip bleg zîmbind găunos, nu o fizionomie flască, ci un spectru de energie strîngîndu-şi puterea în privire. Ochii largi, de vulpe hipnotizîndu-ş i prada, strălucesc viu pe un obraz smead, căruia o mustaţă ridicolă, ca două aripi de rîndunică izbucnind de sub nas, îi dau un aer nostim, de spiriduş cu înfăţişare vetustă: Harap Alb cu mustăţi de Don Quijote. Dar vetust sau nu, simţi prea bine că spiriduşul e un focar de energie.

Ca orice maestru a cărui forţă n-a stat în doctrină, ci în harisma unui trup cu care îşi fermeca apropiaţii, Gurdjieff a lăsat în urmă numai epigoni. Nici un adept nu a reuşit să-şi ridice conştiinţa la pragul de luciditate propovăduit de maestru. Exemplul lui a provocat prozelitism, dar nu emulaţie, în măsura în care prozelitul e discipolul mediocru imitîndu-şi fără succes maestrul, în vreme ce emulii sînt cei care reuşesc să rivalizeze, ba chiar să-şi întreacă profesorul.

Gurdjieff e un exemplu de oriental care, venit să fecundeze Occidentul, a lăsat în urmă un mit, dar nu o doctrină. Aşa se întîmplă cînd un spirit magic, înzestrat cu trucuri cvasivră jitoreşti, vrea să însămînţeze spiritul faustic al Vestului: se alege cu un rejet de grefă, adică cu respingerea transplantului spiritual pe care şi l-a dorit cu fervoare mistică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara