Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Epistolă către Odobescu de Ştefan Cazimir

Iubite domnule Odobescu,
Nădăjduiesc că surpriza iscată de primirea acestei scrisori n-o va depăşi pe aceea a lui Horaţiu sau Boileau cînd au primit, în tărîmul de dincolo, cîte o epistolă din partea lui Voltaire, nici pe aceea a lui Voltaire la epistola lui Grigore Alexandrescu. Hotarul dintre cele două meleaguri n-a fost, cum se vede, o piedică de netrecut, aşadar propria mea îndrăzneală, Si parva licet componere magnis1, ar putea dobîndi oarecare îngăduinţă. Mă grăbesc să mai spun, spre a-mi întări curajul, că ziua de 10 noiembrie, pe care domnia ta, iubite domnule Odobescu, ai ales-o în 1895 ca să părăseşti această lume, este totodată aceea care, în 1932, mi-a servit mie pentru a pătrunde în ea. Astrologii ar putea diserta îndelung asupra unei atari suprapuneri. Nu am, din păcate, priceperea necesară, dar faptul în sine mă tulbură, dîndu-mi senzaţia unei punţi inefabile, unei tainice şi subtile învecinări. S-a întîmplat apoi, ca student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, să petrec ore numeroase şi fertile pe băncile amfiteatrului "Alexandru Odobescu", ocrotit cu nobleţe de un portret al domniei tale. Mai tîrziu, ca profesor al aceleiaşi facultăţi, portretul îmi veghea exerciţiul didactic şi mă ajuta să-i pilesc asperităţile, evocîndu-mi constant versurile lui Horaţiu, citate în Psevdo-kinigheticos:
Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,
Lectorem delectando pariterque momendo2.

Se spune că oamenii nu dispar definitiv decît atunci cînd dispar toţi aceia care îi cunoscuseră. Am avut, iubite domnule Odobescu, un contemporan comun, care a făcut să circule dinspre domnia ta spre mine emoţia unei întîlniri aproape directe: pe poetul Tudor Arghezi (1880-1967). Avea şapte ani şi era şcolar într-a-ntîia primară atunci cînd i-ai vizitat clasa, ca director al Şcolii de aplicaţie a institutorilor. Tema lecţiei: ilustrarea sistemului decimal, cu ajutorul unui cîntar de curînd adus din Franţa. "Pentru ca demonstraţia să fie reţinută de copii, cîntarul funcţiona cu o singură marfă. Un zahăr admirabil, de trestie, de culoarea şi de grăuntele interior al marmurei albe, ni se înfăţişa într-un borcan de cristal. Copilul cîntărea roşindu-se la faţă şi prezidat de zîmbetul de mare feciorie al lui Alexandru Odobescu - şi după ce izbutea cumpănirea dintre zahăr şi Ťpietreť, era răsplătit cu un zar de zahăr...

Primind din mîna lui, o mînă cum n-am mai văzut mai frumoasă decît la episcopul Gherasim Safirin, ale căruia degite lungi ivorii, cu unghii ca migdalele înguste, serveau binecuvîntarea suav iconografic, bucata de zahăr, ca o anaforă pură, Odobescu m-a prins de un deşti, care voia să-i scape.
- Cum îţi zice? m-a întrebat Odobescu.
- Teodorescu, i-am răspuns.
- Cum aşa, Teodorescu?...
M-am gîndit. Cu sfială:
- Teodorescu N. Ion.
- Aşa îţi zice la şcoală. Dar cum îţi zice mama, acasă?
M-am codit. Dar aşa îmi zicea:
- Iancu...
- Iancule, mai ţine o bucată de zahăr... Odobescu îmi dete două bucăţi.
De ce mi-a dat el două, în loc de una?... Ca să nu uit nici pînă azi că intuiţiile lui Alexandru Odobescu m-au identificat?..."
Destinul viitorului mare poet fusese citit pe o pagină albă, mai expresivă decît altele pentru ochiul clarvăzător. Faptele se petreceau prin 1887, aşadar la 13 ani după o altă pagină albă - celebrul capitol XII din Psevdo-kinigheticos, "cel mai plăcut pentru cititor". Rămîne să ne dumerim acum asupra genului plăcerii prezumate: să oftezi de uşurare că s-a isprăvit mai repede cartea, sau să fii lăsat în voia propriei fantezii, ispitit a preface spaţiul virgin al paginii "în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încîntări"? Structura eminamente barocă a operei înclină cumpăna spre varianta secundă. Extrag în treacăt din Adrian Marino (Dicţionar de idei literare, I, 1973) cîteva trăsături ale barocului: echilibru instabil, mobilitate, metamorfoze, predominare a decorului şi iluziei, tendinţă spre disonanţă şi contrast; conştiinţă estetică; intuiţia corespondenţei artelor, imaginilor, senzaţiilor; efecte de surpriză, noutate, varietate; hedonism estetic, anticipări ale ideii de "joc" şi "gratuitate"; creaţie intelectuală, lucidă, opusă inspiraţiei; noi genuri literare, tendinţă spre deschiderea, elasticizarea şi dezagregarea formelor... Toate se regăsesc cu prisosinţă în Psevdo-kinigheticos. Capitolul XII devine implicit o invitaţie la colaborare.

Doamnia ta, scumpe domnule Odobescu, te declari cu insistenţă "nevînător", deşi i-ai însoţit încă din copilărie pe vînătorii de dropii ai Bărăganului, deşi ţi-l aminteşti cu duioşie pe "bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nemerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită", deşi povesteşti cum ai învăţat să dai cu puşca la vreo treisprezece ani, folosind arma scurtă şi uşoară primită în dar de la colonelul Enghel şi făcînd prăpăd cu ea în vrăbiile de la Balta-Albă. "Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică." în ceea ce mă priveşte, preţioasele foi de dafin lipsesc cu desăvîrşire, permiţîndu-mi deci să mă laud cu calitatea de nevînător absolut: n-am atins niciodată vreo armă de vînătoare, nici măcar vreun arc cu săgeţi, bumerang sau tomahawk. Am mînuit exclusiv arme ale zeului Marte, familiarizîndu-mă ca artilerist, în timpul stagiului militar, cu tunul, cu obuzierul şi cu mortierul, iar la instrucţia de infanterie cu venerabila carabină ZB, căreia un coleg hîtru i-a dedicat următoarea romanţă, pastişă după Carol Scrob:
Ştii tu cînd te-am luat în primire
în prima zi, atunci, ştii tu,
Şi primul ceas de mînuire
Tu l-ai uitat, eu însă nu.

Pe ţeava plină de rugină
Cît te-am frecat atunci, ştii tu...
N-aveam nici pic de vaselină,
Tu ai uitat, eu însă nu.

Cîmpul de instrucţie de lîngă Călăraşi, nu departe de locurile pe unde cîndva hălăduiau vînătorii de dropii, era înţesat de mărăcini, cu care purtam zilnic o aspră luptă la baionetă, ieşind mai totdeauna învinşi. Iar carabina ZB avea un recul puternic, greu de stăpînit pentru nişte bieţi începători. "Strînge-o în braţe ca pe-o amantă!", ne striga semeţ maiorul Alexandrescu, care nici pe arşiţa lui iulie nu-şi lepăda mănuşile de piele. întrucît pînă atunci n-avusesem încă nicio amantă, indicaţia mi se părea sugestivă, dar vagă. Mă întorceam întotdeauna de la trageri cu umărul drept dureros şi învineţit.

Aşadar, domnule Odobescu, interesul meu pentru sfera cinegetică are, ca şi al domniei tale, rădăcini mai cu seamă livreşti. Intervin însă şi raţiuni de altă natură. Dacă lumea în care trăim a fost, încă din vechime, asemuită cu teatrul, o iniţiativă la fel de legitimă ar fi, zic eu, s-o comparăm cu vînătoarea. Căci puţine sînt relaţiile între oameni care să nu poată fi exprimate, reflectate, reduse la esenţă prin relaţia dintre vînat şi vînător. Cu atît mai mult cu cît aceasta din urmă ni se relevă, în majoritatea cazurilor, ca o relaţie reversibilă. Francezii au dreptate să spună: "Le monde est une pipée/ Ou l^on est tour-a-tour chasseur et gibier". Goana bărbatului după femeie este o acţiune cinegetică. Goana femeii după bărbat este şi ea o acţiune cinegetică. Războiul e o confruntare între vînat şi vînător, în care beligeranţii, cum s-a văzut adesea, îşi mai cam schimbă rolul pe parcurs. Poetul în faţa paginii albe e un vînător, dar poezia preexistă într-un spaţiu virtual şi, la rîndul ei, îşi "vînează" autorul. Matematicianul vînează soluţia unei probleme, iar problema îl "vînează" pe cel chemat s-o rezolve. Ce să mai spunem despre competiţiile economice, în care marii carnasieri îi vînează avid pe cei mici, spre a deveni ei înşişi, atunci cînd le sună ceasul, vînatul şi hrana altora? A spori numărul exemplelor ar însemna să forţăm uşi deschise.
(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara