Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Epistolă către Odobescu (IX) de Ştefan Cazimir

Vînătoarea de dropii în Bărăgan pe care o îndrăgeşti domnia ta, iubite domnule Odobescu, e o lină preumblare cu căruţa ce ,înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţăl, după bunul plac al mîrţoagelor arominde sau după presupusul de vînat al tămădăianului căruţaş,. Oamenii locului sînt ,vînători de dropii de baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi, mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi - cărora ei le zic mitropoliţi -, sau cînd aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase, sau cînd, toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinile înţelenite". Spaţiul acestor deplasări circulare e vegheat, la orizont, de nişte stranii proeminenţe ale terenului, ,a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul Ialomiţei pînă la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în pre largul cîmpiei, ca sentinele mute şi gîrbovite subt ale lor bătrîneţi."

Cu adaosul unei tîlcuiri a ciudatelor vestigii, acelaşi peisaj va tenta, mai tîrziu, şi penelul lui Sadoveanu: ,Curînd născu geana trandafirie a zorilor şi deodată mi-au apărut în largul pustiei gorganele străvechi, în care cei dintăi rătăcitori ai acestei lumi izolate şi-au astrucat osemintele. Multe din aceste movili au fost spintecate şi prădate; altele îşi ascund încă taina; din întunericul ţărînei lor veghează, călări şi în arme, schelete de războinici, care-şi păstrează trufia şi în umilinţa pulberii. Generaţiile de păstori în stepă le-au sondat închisorile; mocanii de azi le privesc şi acuma într-un chip anumit, visînd la cuvîntul fermecat care face să cadă lăcăţile comorilor." (Ostrovul lupilor) Pe aceste şesuri fără margine ai văzut domnia ta, domnule Odobescu, cîrdurile de dropii, ,cutreierînd cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază". De ce oare tămădăienii le ziceau ,mitropoliţi"? Era un omagiu adus celei mai trupeşe păsări a meleagului, sau cumva o ironie iscată de rotunjimea corpului ei? Contemporanii domniei tale, observă Sadoveanu, ,nu-şi puneau faţă de acest măreţ vînat problema loviturii de armă, cît problema apropierii. într-o întindere dreaptă şi goală, orice arătare neobişnuită dă spaimă acestor paseri sfioase. Ciobanul cu oile, asinul cu tărhatul, cîteva vite costelive, rareori căruţa cu cai a unui mocan sînt singurele elemente ale priveliştii lor, atîta timp cît îşi clocesc ouăle şi-şi călăuzesc puii. Aşa încît silueta cu totul străină a vînătorului le ţine atente şi gata să se retragă în singurătăţi mai afunde. Deci vînătorul se asociază cu turma de oi sau cu animalele slobode care înaintează domol în păşunea lor, şi se apropie. Dar cîtă strădanie trebuie pentru asta şi de cîte ori aceste strădanii rămîn înşelate! De aceea vînătorul care se întoarce la popas ducînd în spate o dihanie de cincisprezece kilograme e sărbătorit ca pentru o ispravă eroică."

Vremile ce s-au scurs de atunci încoace i-au primenit mult pe colindătorii Bărăganului, învăţîndu-i totodată pe ,mitropoliţi" să-şi identifice altfel duşmanii, iar pe vînători să afle noi mijloace de a amăgi prada. ,Pe timpul lui Odobescu, cînd dropiile erau cu mult mai numeroase, apropierea lor se făcea, pare-se, destul de uşor - aşa cum se istoriseşte în Pseudokynegheticos - cu ajutorul faimoaselor căruţe cu coviltir. Chiar dacă ele ar mai exista şi astăzi, forma lor ciudată ar speria cu siguranţă dropioiul, adaptat şi el ritmului contemporan, pe care îl suportă, ca toate sălbătăciunile, fiindcă, de cînd s-a născut, îl vede şi-l aude bîzîind toată ziua." (N. C. Cristoveanu, Veche patimă, vînătoarea..., 1980) Din noile trucuri ale vînătorilor de dropii, unele, să recunoaştem, nu-s lipsite de haz: ,am cunoscut un pasionat care îşi confecţionase o vacă de carton, splendid colorată, ancorată, pînă la locul de vînătoare, pe acoperişul maşinii (spre uimirea justificată a trecătorilor!), iar apoi purtată ca un scut, înaintarea vînătorului se făcea destul de penibil, cu dese halte de Ťacomodareť pentru a da, teoretic, dropioiului iluzia cum că vaca... paşte. Am mai cunoscut apoi, la o tîrlă din Bărăgan, un bătrîn măgar, docil, blazat şi foarte de treabă (se mai găsesc şi din aceştia), de-a lungul căruia mă camuflam de bine, de rău, înaintînd, cocoşat, la nivelul său." (Ibid.)

Partea mai puţin amuzantă a lucrurilor este regresul continuu al speciei. Deja C. C. Cornescu, în Manualul vînătorului (1874), se referea la posibilitatea ca dropia să dispară: ,cu sporirea agriculturei, ele au devenit şi mai sfiicioase de cît cum erau acum cîţiva ani şi poate va veni vremea cînd, înmulţindu-se populaţiunea, vor dispare din ţara noastră". Pe la jumătatea veacului XX, tendinţa, chipurile, părea să se inverseze: ,Dropioilor - mitropoliţii aripaţi ai Odobescului - li se prevedea viitor de aur în largul talazurilor de grîne fără haturi (deci fără tufe sau obstacole naturale în calea crivăţului, pline de pesticide şi aşa mai departe), încît, din cele cîteva mii cîte erau după al doilea război, abia mai înregistrăm vreo cîteva sute şi abia că mai găsim dropii în Bărăgan!" (Alexandru Filipaşcu, Expediţii la noi acasă, 1981) Recent, biologul Gabriel Cheroiu îndemna la mai multă grijă faţă de dropie şi de cocoşul de mesteacăn: ,Sînt două specii care altădată prosperau. Dropia aproape a dispărut de la noi, iar noi nu facem mai nimic în direcţia asta, spre deosebire de unguri, care se preocupă de creşterea dropiei. Cocoşul de mesteacăn mai trăieşte acum doar în cîteva enclave." (,Cotidianul", 25 febr. 2008) Evoluţia viitoare va adeveri, poate, viziunea lui Mihail Sadoveanu, după răpunerea unui exemplar al urgisitei şi nobilei specii: ,Şi primindu-mi din mîna ciobanului trofeul, aveam şi o simţire a biruinţei dropioiului; căci, într-o naturalizare romantică, el va reprezenta, în cabinetul meu, una din amintirile mari ale expediţiilor mele, iar apoi, după ce eu nu voi mai fi, el îmi va supravieţui remorcîndu-mi amintirea între epigonii timpurilor viitoare, cînd nu se vor mai găsi dropii în bărăganurile sparte de tractoare şi nu vor mai trăi în Europa noastră nici vînători sportivi, cum eram eu, umilitul."

Şi la cocoşul de munte (Tetrao Urogallus), esenţa actului cinegetic stă în ,apropierea" vînătorului, cu precauţii infinite, pe care Sadoveanu le-a surprins în amănunţime: ,Am început această apropiere, în care se cuprinde toată dibăcia, toată frumuseţea şi ciudăţenia vînătorii cucoşului de munte, căci lovitura de puşcă n-are nici o importanţă. Paserea-i mare cît un curcan şi stă pe-o ramură de brad sau jos, pe pajiştea ori omătul poienii. E o sălbătăciune aşa de simţitoare însă, încît cel mai mic zgomot al duşmanilor ei o face să tacă şi să dispară. Dar cît cîntă, te poţi apropia. Atunci întinde gîtul, închizînd ochii şi astupîndu-şi urechile. Cît tresare chemarea ei, n-aude şi nu vede: cîteva clipe, cît sună cele cîteva bătăi de strună." (Olanda) Concertul auroral al păsării are culminări şi răgazuri bine delimitate, pe care vînătorii le cunosc şi le exploatează, nevoiţi uneori să-şi asume pentru izbîndă riscul umorului involuntar: ,Ca să ajungem la brad sub cîntec, trebuie să stăm cu urechea atentă la strofa întăia. Cînd strofa primă s-a isprăvit şi porneşte ascuţitul, trebuie să înaintăm brusc trei ori patru paşi, într-un fel de dans. Această înaintare precipitată printre primejdii şi brusc oprită în poziţii întîmplătoare, de multe ori tot aşa de absurde ca ale unui model de sculptură, se repetă într-un ritm neregulat, căci, dacă am atins un vreasc sau am scrîşnit cu încălţămintea într-un gheţar, cîntăreţul pare a voi să cunoască ce se întîmplă în preajma lui. Deci tace, aşteptînd. Tace, ca să poată vedea şi auzi. Cît tace el, ca să poată vedea şi auzi, eu stau în poziţie sculpturală şi ridicolă, cu un braţ înălţat lîngă ureche şi cu un picior în aer. Nu mă pot da înapoi, nu pot trece înainte. Abia suflu. Şi Pavel-baci şi badea Toma mă privesc cu severitate, temîndu-se de catastrofă." (Valea Frumoasei) Biruinţa vînătorului, care îi răsplăteşte dibăcia şi strădania, nu înseamnă însă încîntare pură, ci adună în ea şi un strop de amărăciune: ,Paserea sta la picioarele mele, cu aripile enorme desfăşurate pe omăt. Găinile zburaseră în fulgerările zorilor spre alte plaiuri; iar eu nu mă simţeam nici mai bucuros, nici mai fericit decît în clipa cînd îl vedeam făcîndu-şi salturile şi figurile în domnia lui, aşa de rar tulburată de duşmanii din văi. Pădurea era mai puţin frumoasă fără el, şi primeam cu umilinţă felicitări pe care nu le meritam." Un prieten şi tovarăş de vînătoare al scriitorului a notat complexitatea trăirilor lui într-un moment ca acela evocat mai devreme: ,Vînătorul s-a aplecat şi a mîngîiat cu duioşie pasărea măiastră. Fără îndoială, se cumpănea chinuit în celălalt paradox: bucuria izbînzii şi reproşul stingerii unei vieţi.ş...ţ - Să mai apropiem unul, i-am propus în şoaptă. Maestrul mi-a pus mîna pe umăr şi m-a privit cu blîndeţe: - Ajunge zilei păcatul ei!" (Ionel Popii, O palmă de rîu şi nişte istorii vînătoreşti) O mărturie convergentă, îmbrăcată în haina versului, ne oferă Demostene Botez:



încarcă şase gloanţe-n Winchester
Şi stă proptit de-un trunchi de pădureţ
în tăietura veche, lîng-un ster,
Pe unde sînt copite de mistreţ.

E deasă ţihla. Ochii lui veghează
Pe scînteierea vie de zăpadă.
Bătut acum de soarele de-amiază,
Omătul cade năruit din zadă.

Trosnesc crenguţe sub un fag înalt
Şi frunzele uscate de stejar,
Da-n loc de aşteptatul solitar,
Un ţap făcu în faţa lui un salt.

Rămase împietrit ca-ntr-o minune.
Doar gura ţevii se-aplecă în jos,
Şi cel din stînga-l auzi cum spune:
- "Te du cu bine, că prea eşti frumos!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara