Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Epistolar iniţiatic de Tudorel Urian


Un volum care reuneşte corespondenţa dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu are a priori toate datele unui best-seller. Schimbul de scrisori dintre, probabil, cel mai important istoric mondial al religiilor (foarte controversat, mai cu seamă după moartea sa din cauza opţiunilor sale politice de extremă dreapta din perioada interbelică) şi principalul său discipol, cel pe care Mircea Eliade l-a desemnat drept legatarul său testamentar ( asasinat în condiţii nici astăzi elucidate în mai 1991), este susceptibil să ofere răspuns la foarte multe întrebări esenţiale pentru risipirea misterului ce continuă să învăluie destinele celor doi protagonişti, la mai bine de un deceniu de la dispariţia lor. Relaţia dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu a fost una cu totul specială, iar corespondenţa dintre ei îi poate pune cel mai bine în lumină natura, pentru că ea presupune o comunicare directă, intimă, departe de ochii curioşi ai opiniei publice.

Într-un fel publicarea corespondenţei unui om, după moartea sa, reprezintă o imixtiune brutală în biografia celui în cauză, în măsură să-i modifice imaginile în ochii celor din jur. Un astfel de act poate fi uneori util din punct de vedere ştiinţific, dar rămîne mereu discutabil la o judecată morală. Fireşte există scrisori a căror publicare este esenţială pentru înţelegerea unor fenomene istorice (să ne gîndim doar la corespondenţa dintre Hitler şi Antonescu), dar, chiar şi în acest caz, legitimitatea morală a unui astfel de gest este discutabilă. La fel ca publicarea unor jurnale sau scrieri memorialistice fără acordul explicit al autorului în cauză. Dincolo de aceasta însă, interesul publicului pentru astfel de fructe interzise este unul pe deplin explicabil.

Epistolarul Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu (din raţiuni pe care sincer nu le înţeleg volumul poartă semnătura lui Ioan Petru Culianu) ar trebui să ofere cititorului de azi revelaţii în două domenii: trecutul interbelic de extremă dreapta al magistrului şi posibile motivaţii doctrinare pentru asasinarea discipolului (s-a sugerat că o implicare în abominabila crimă ar avea cercurile de legionari din Statele Unite şi Canada " Matei Călinescu este de părere că şi agenţi ai fostei Securităţi ar fi avut oarece amestec " dezamăgite de îndepărtarea lui Culianu de la ceea ce se presupune a fi crezul ideologic al lui Mircea Eliade. Din capul locului trebuie spus că cititorii acestei cărţi aflaţi în faţa unui asemenea orizont de aşteptare vor fi dezamăgiţi. În dialogul epistolar cu Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade nu spune lucruri noi în privinţa rătăcirii sale politice din perioada interbelică faţă de cele expuse în Jurnal sau în Memorii. Întrebat în cîteva rînduri în legătură cu această foarte delicată chestiune, Mircea Eliade oferă răspunsuri bălmăjite, jenat încurcate. El ajunge chiar să minimalizeze influenţa ideilor de extremă dreapta în gîndirea şi opera sa, aşa cum o face în scrisoarea din 17 ianuarie 1978: "" simpatia faţă de Legiune a fost indirectă, prin Nae Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gîndirea şi scrierile mele; a fost doar pretextul de-a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti, şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944-1968, în ţară şi străinătate". (p. 125) Profesorul preferă să evite subiectul, convins fiind că nu a sosit încă timpul în care să se poată scrie obiectiv despre mişcarea legionară şi despre Corneliu Zelea Codreanu. "Astăzi, nu sînt acceptate decît apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie Ťobiectiviť" (p. 126). În ce-l priveşte pe Culianu, acesta pare a nu avea habar despre trecutul interbelic al mentorului său, iar apariţia unui articol anti-Eliade în ziarul italian "La Reppublica" (vezi pp. 182-183) îi produce o sinceră consternare. Ceea ce este evident din acest epistolar este faptul că nu ideologia de extremă dreapta îi lega pe cei doi cărturari. Ioan Petru Culianu este un "inocent politic", un om rupt de orice opţiune ideologică (deşi mărturiseşte la un moment dat că l-a citit, nu fără satisfacţie intelectuală, pe Evola), iar Mircea Eliade nu întreprinde absolut nimic pentru o eventuală convertire. Dimpotrivă, cum spuneam, el bagatelizează, minimalizează rolul extremei drepte chiar şi în raport cu propria sa existenţă. Or, trebuie să dăm crezare acestei atitudini, fie şi pentru simplul motiv că, în momentul în care a scris aceste scrisori, profesorul nu avea cum să-şi imagineze că într-o zi ele vor ajunge să fie citite de marele public. Relaxarea sa politică este atît de mare încît, în scrisoarea din 24 martie 1981, îi destăinuie lui Ioan Petru Culianu intenţia sa ca, în cazul cuceririi Premiului Nobel, să zboare la" Bucureşti pentru a-şi proclama identitatea de scriitor român (vezi p. 227). Că ţara era condusă la vremea respectivă de Nicolae Ceauşescu părea să fie un detaliu de tot lipsit de importanţă pentru savantul român.

Dialog întrerupt este un roman al relaţiei maestru spiritual-discipol şi un Bildungsroman al intelectualului român ajuns în Occident. Cele 108 scrisori dau seama de paşii făcuţi de Ioan Petru Culianu în sistemul universitar occidental şi de "temperatura" relaţiei sale cu Mircea Eliade. În primele scrisori, de la începutul amiciţiei lor, tonul profesorului este rece, expeditiv, politicos-glacial. El i se adresează corespondentului său cu "Stimate domnule Culianu", îşi declină orice posibilitate de a-l ajuta să obţină o bursă în Statele Unite şi îl redirecţionează către prieteni de-ai săi din Europa (Italia şi Franţa). Ulterior începe să-i trimită cecuri "pentru cărţi sau portocale". Temperatura afectivă a relaţiei lor creşte vizibil, dar aceasta nu-l împiedică pe savant să-i spună cu francheţe corespondentului său opiniile despre produsele literare şi ştiinţifice pe care acesta i le expediază, plin de elan, la Chicago. Răspunsurile lui Eliade din această perioadă de început trebuie să fi avut asupra lui Ioan Petru Culianu efectul unor duşuri reci. La 7 ianuarie 1972, savantul îi scrie tînărului recent stabilit la Perugia în legătură cu un articol pe care acesta i-l trimisese spre publicare: "Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, o dată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios" (p. 46). Tînărul discipol îi urmează cu religiozitate sfaturile ştiinţifice şi rezultatele nu întîrzie să apară. Se mută din Italia în Olanda, la Groningen, iar proiectele ştiinţifice (mai toate legate într-un fel sau altul de Eliade) se înteţesc. Relaţiile dintre cei doi devin tot mai apropiate, fapt relevat şi de formulele de adresare ale lui Mircea Eliade. Acesta trece relativ repede de la "Stimate domnule Culianu" la "Dragă domnule Culianu", apoi "Dragă Culianu", pentru ca în final să ajungă la "Dragă Ioane". Discipolul în schimb păstrează distanţa respectuoasă optînd pentru variaţiuni în jurul unei formule menite să dea fiori românilor care îşi amintesc de ultimii ani ai regimului Ceauşescu: "Mult Stimate Domnule Profesor". Călăuzit cu spirit protector de Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu străbate, pas cu pas, traseul iniţiatic al vieţii universitare şi al lumii publicaţiilor ştiinţifice occidentale.

Este, într-un fel, o mare şansă că Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu nu au locuit în acelaşi oraş şi că în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut nu apăruse încă moda e-mail-urilor. Cu siguranţă, altminteri, această corespondenţă nu ar fi existat, aşa cum, probabil, în viitor nu vom avea acces la corespondenţa celor care astăzi îşi fac studiile în marile universităţi occidentale.

Dincolo de rezervele de fond date de publicarea unui volum de corespondenţă fără acordul explicit al celor în cauză, trebuie spus că realizarea acestui volum este exemplară din punct de vedere ştiinţific. Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu au completat toate informaţiile lacunare şi au corelat, de fiecare dată cînd a fost cazul, informaţiile din text cu notaţii din jurnalele protagoniştilor sau din alte scrieri. În plus, analiza lui Matei Călinescu din prefaţa volumului, impecabilă din toate punctele de vedere, aproape că face inutil orice comentariu ulterior.

Categoric, după lectura acestui schimb epistolar nu vom putea spune cu precizie cine şi de ce l-a ucis pe Ioan Petru Culianu şi nici nu vom avea date suplimentare despre relaţia lui Mircea Eliade cu mişcarea legionară şi ideologiile de extremă dreapta. Vom afla însă cîteva lucruri esenţiale despre rolul jucat de Eliade în cariera şi viaţa lui Culianu, despre evoluţia prieteniei şi preocupările ştiinţifice ale celor doi, despre viaţa universitară şi despre avatarurile publicării unor cărţi sau articole ştiinţifice în lumea occidentală din anii premergători sfîrşitului războiului rece. Şi nu se poate spune că acestea ar fi lucruri lipsite de interes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara