Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Era plagiatului de Nicolae Manolescu

Nu mai demult decât în numărul de săptămâna trecută (p. 23), revista noastră se referă la un fenomen devenit curent o dată cu internetul şi anume plagiatul. Despre răspândirea şi diversificarea fenomenului cu pricina, a mai fost vorba şi altă dată în paginile „României literare”. Dacă revin, este pentru că mi se par necesare câteva explicaţii.
Cauza planetarei răspândiri a plagiatului în deceniul din urmă este clară: facilităţile de informare pe care le creează internetul. Înainte, fie între războaie, fie după, când generaţia mea se afla la începuturi, era oarecum banală constatarea că îi lipsesc criticului şi istoricului literar instrumentele de lucru, de la bibliografii la dicţionare de opere şi autori. M-am plâns eu însumi de câteva ori. Situaţia era aceeaşi, când scriam primul volum din Istoria critică, acum 20-25 de ani. Şi abia pe cale de îndreptare, când, acum 6-7 ani, mă apropiam de sfârşit. Posibilitatea de a găsi pe internet tot ce-ţi trebuie ne-a scutit brusc de laborioasele operaţii preliminare. S-a mai întâmplat ceva: informarea prealabilă a început să fie considerată ca existând separat de redactarea propriu-zisă a studiului critic, istoric sau, în general, ştiinţific. Cu alte cuvinte, culegerea de date, de documente, pe scurt, de informaţii, putea fi făcută de altcineva înainte şi folosită apoi de autorul studiului. Accesul la depozitul de pe internet ne dispensa de cercetarea personală. Se inversa raportul descoperit de Kant între sinteză şi analiză. Un politolog contemporan a scris, de exemplu, o istorie a unui partid, utilizând documentele scoase din arhivă de un altul. Nu şi-a dat seama că aceste documente nu fuseseră alese la întâmplare, ci în perspectiva unui plan, a unei idei precise. Şi că nu ţi le poţi însuşi pur şi simplu. În concepţia modernă, sinteza precede analizei. Răsturnarea cu pricina este aceea care face posibilă separarea operaţiilor preliminare de interpretarea ştiinţifică. Plagiatul pândeşte la această uşă întredeschisă. Dacă informaţia nu are autor, nici interpretarea nu are, putând fi luată de pe internet ca aparţinând tuturor şi nimănui. O materie primă devine astfel una gata prelucrată.
Vânătoarea de plagiate declanşată în Germania sau motoarele de căutare puse la cale în universitatea franceză au condus la descoperirea câtorva plagiate răsunătoare, dar nu sunt convins că vor stopa fenomenul. Îndoiala mea ţine de o greşită definiţie a plagiatului în mai toate dicţionarele şi de confundarea lui, în practica de toată ziua, cu compilaţia. Compilatorul este, el, un plagiator prudent. Spune acelaşi lucru cu alte cuvinte. Nu-l poţi acuza şi, în unele cazuri, e greu şi să-l identifici, fiindcă opinia general acceptată este că ideile sunt un bun comun, iar, dacă sunt geniale, nici nu eşti obligat să le indici sursa. Ce fizician îl citează pe Einstein ori de câte ori se referă la teoria relativităţii?
Plagiatul este, el, o problemă de cuvinte, nu de idei. Cuvintele fiind mai numeroase decât ideile, în toate limbile, o anume originalitate e posibilă şi chiar necesară. Definiţiile plagiatului mai păcătuiesc şi prin stabilirea (în fond, absolut arbitrară!) a unor procente care ar deosebi, chipurile, o reluare permisă de una nepermisă a unui text anterior. Iată o nouă uşă întredeschisă: cu puţin dichis intelectual, transcriu mai puţin de 20% dintr-un text străin şi compilez restul. Cum să fiu acuzat că am plagiat? Plagiatul este o veritabilă plagă în ştiinţa contemporană. Era internetului este şi era plagiatului. Şi, încă, dacă plagiatorul ar rămâne la nivelul ambiţiei de a fi considerat om de ştiinţă, lucrurile n-ar fi foarte grave. Dar el se urcă pe catedră şi îşi împărtăşeşte ştiinţa studenţilor. Plagiatul nu constituie doar un fals intelectual, ci devine ceea ce legea numeşte uz de fals, în măsura în care de titlurile şi de drepturile universitare beneficiază nişte falsificatori. Consecinţele sunt îngrozitoare. Studenţii acestor falşi oameni de ştiinţă, care dau pe dinafara universităţii româneşti (şi nu numai, desigur), sunt victimele nevinovate (deşi nu pentru multă vreme, adaptându-se ei înşişi neînchipuit de repede!) ale unei şcoli bazate pe furt intelectual şi pe înşelăciune. Sunt profesorii de mâine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara