Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Eremia de Doina Cetea

Trăgeam o sanie la deal, prin zăpada până la genunchi. Ghemuit pe ea, un băieţel plângea în hohote. Cred că se pierduse de părinţii săi pentru că sus, în vârful colinei, nişte oameni se agitau şi strigau. Vorbeam cu el, încercam să-l liniştesc, dar copilul continua să plângă cu disperare. Simţeam că mă lasă puterile şi, totuşi, nu mă puteam opri. Urcam cu greu, pas cu pas. La un moment dat, funia s-a rupt şi sania a pornit vertiginos la vale. Încercam s-o opresc, mă rostogoleam după ea prin nămeţi, însă nu reuşeam să o ajung. Simţeam cum mă cuprinde frigul şi auzeam strigătele copilului tot mai departe…
M-am trezit lac de sudoare cu scâncetul copilului în urechi. Coşmarul se terminase. Mă gândeam la vis şi mergeam pe stradă de parcă pluteam. Ningea cu fulgi mari, ca şi cum cerul ar fi vrut să răzbune zgârcenia unei ierni mai mult uscate până acum. Oameni grăbiţi, cu capetele aplecate, cu fularele ridicate până sub ochi pentru ca zăpada suflată de vântul puternic să nu-i orbească, treceau pe lângă mine ca nişte arătări vineţii. Unii încercau să vorbească la telefon, ţinându-l lipit de ureche, pentru ca fâşâitul maşinilor prin mocirla îngheţat maronie a străzii să nu acopere glasurile firave din aparat. Alţii se bucurau de dezlănţuirea neaşteptată a naturii şi priveau rotocoalele de zăpadă învălătucite în jurul turnului de la Biserica Sf. Mihail. Mă strecuram printre ei îndreptându-mă spre staţia de autobuz când mi-a apărut în faţă Eremia. N-o mai văzusem de multă vreme. Credeam că plecase prin Italia sau Spania, la lucru, că, în sfârşit, îşi regăsise drumul în viaţă. Eremia, aşa o botezaseră părinţii, crezând că toate numele care se termină cu „a” sunt de femeie. O ştiam de mult; înaltă, frumoasă, cu un păr negru cârlionţat care-i mângâia baza gâtului şi-i scotea în evidenţă ochii albaştri ca cerul de mai. Unii o priveau cu admiraţie, alţii o invidiau, aşa cum se întâmplă în viaţă. Toţi însă recunoşteau că este o femeie frumoasă. Adică, fusese… Pentru că în faţa mea, pe strada troienită, sub fulgii care ni se aşezau peste umeri, apăruse o altă Eremia. Am recunoscuto doar după privire. Părul îi era acoperit cu un voal de mătase albă; sau poate fulgii erau cei care îi ascundeau trăsăturile cunoscute… Amândouă ţineam capul uşor aplecat, protejându-ne de vânt şi ne cercetam pe sub sprâncene. „Mă mai recunoaşteţi? întrebă cu o voce abia auzită. Sunt Eremia. Îmi daţi voie să vă conduc câţiva paşi?” Simţeam că vrea să îmi spună ceva. Tremura toată şi glasul ei mă implora.
– Sigur, sigur, nu ne-am văzut de multă vreme şi m-aş bucura să ştiu ce mai faci, i-am răspuns fără ezitare, încercând să străbat cu privirea voalul care îi acoperea faţa şi măsurându-i cu o privire curioasă silueta subţire.
Vorbea şoptit de parcă se ascundea, de parcă între noi ar fi fost secrete care nu trebuie să ajungă la urechile străinilor. Am păşit alături, despărţite din când în când de câte un trecător grăbit, cu privirea aţintită pe asfaltul lunecos. În dreapta mea, Eremia, cu mâinile strecurate în buzunarele hainei sale prea subţiri pentru viscolul de afară, păşea abia auzit. Clopotele bisericii răsunară puternic în spatele nostru şi ecoul lor o făcu să tresară. „Nefericirea se naşte din te miri ce, şopti ea. La mine a venit ca din senin, aşa cum tear fulgera… Într-o zi, în timp ce priveam o emisiune la televizor, pe ecran a apărut un cap de bărbat care se uita fix la mine. La început am crezut că este o reclamă şi nu i-am dat atenţie. Apoi, am observat că bărbatul mă priveşte insistent, ba chiar că îmi face cu ochiul, zâmbeşte, scoate limba, îşi ţuguie buzele ca pentru un sărut. Am zâmbit la rândul meu văzându-i schimonoselile şi în clipa aceea a început să-mi vorbească.
…Eremia, zice, Eremia, scoate şi tu limba şi fă ceea ce fac şi eu. Nu te speria. Hai să ne jucăm, la început numai noi doi, mai încolo vedem ce va mai fi…
Acesta a fost doar începutul. Încetul cu încetul, ne-am apropiat unul de altul. Zilnic ne întâlneam la aceeaşi oră în faţa micului ecran, după plecarea la şcoală a copiilor. Ai mei sunt mari, doamnă, merg la şcoală singuri. Cât despre soţul meu, el zice că face bani în Italia. E drept că ne trimite şi nouă câte ceva, din când în când. Numai că cestălalt bărbat, cel de la televizor, mi-a spus că are acolo o femeie. Chiar mi-a arătat strada şi cum ei doi, adică bărbatul meu şi o fată tânără, au coborât dintr-o maşină sărutându-se şi au intrat în casă.
…Vezi? El este, zice. Ţi l-am arătat ca să nu ai remuşcări pentru ce facem noi doi, după plecarea copiilor la şcoală. La un moment dat le vom spune şi lor. Eşti de acord? Acum nu-i încă momentul… Mai întâi trebuie să fim noi doi foarte, foarte apropiaţi. După aceea vom lua hotărâri mari…
Vorbea el, vorbea, mă privea cu dragoste şi apoi mă săruta, mă mângâia, mă ajuta să-mi termin treburile prin casă. Eram fericită. Copiii erau şi ei mulţumiţi că mă vedeau râzând şi cântând, că aveam grijă să fie curat, că ştergeam praful peste tot dar, mai ales, pe ecranul televizorului din care noul meu iubit apărea la oră fixă pentru a da frâu liber, fără oprelişti, sentimentelor şi dorinţelor noastre”.
Eremia se opri din mers să-şi tragă răsuflarea. Îşi mângâie încet voalul alb care îi acoperea fruntea, urmări cu privirea mişcarea bezmetică a fulgilor, apoi continuă cu aceeaşi voce monotonă:
„Nici nu ştiu cât a durat iubirea asta. Câteva luni, câţiva ani? Într-o zi nu a mai apărut. L-am aşteptat în faţa televizorului, dar nu a mai venit la întâlnire. Am început să plâng, nu mai aveam chef de nimic. Copiii erau îngrijoraţi şi mă întrebau ce s-a întâmplat. Ce să le spun? Că nu mă mai interesează tatăl lor? Că stau tot timpul în casă ca să-mi aştept iubitul care sosea zilnic la ora 10 şi că acum m-a părăsit? Ce să le spun? Iată cum m-a lovit nefericirea; dintr-odată, când te aştepţi mai puţin. Stăteam în cameră, pe pat, cu telecomanda în mână şi schimbam în neştire posturile cu speranţa că doar-doar va apărea de undeva. Poate mă pune la încercare, îmi dădeam curaj. Zâmbeam la gândul ăsta care îmi mai aducea o brumă de speranţă. Mă gândeam că poate mă priveşte de undeva şi se amuză că mă vede tristă, cu ochii în lacrimi. Iubire! Iubire! Iubi! îl strig şi îl caut iar şi iar pe toate canalele.”
– Doamne, Eremia, ce-mi povesteşti tu? Unde-ţi sunt acum copiii?
„La bunici. De când s-a întâmplat să aibă semne pe corp, sunt la bunici. Dar daţi-mi voie să vă spun mai departe ce s-a petrecut cu mine.”
Vocea ei monotonă, rece, şoptită începu să mă înfioare S-a oprit din nou, mă fixă cu insistenţă şi continuă:
„Mi-am căutat iubitul fără încetare. Nu mai puteam trăi fără el. Zile întregi l-am căutat pe toate posturile până când, într-o dimineaţă, la ora obişnuită, a apărut din nou. Nu vă pot spune ce fericită am fost şi ce nebunii am făcut împreună. Eram din nou alături. Când s-a apropiat momentul despărţirii, mi-a spus:
…Vrei să fim împreună pentru totdeauna? …
Vreau din suflet, i-am răspuns.
…Atunci, a continuat, hai să ne jucăm de-a tăiatul venelor. Toţi să ne jucăm aşa.
Care toţi? am îngăimat neliniştită.
…Eu, tu şi cei doi copii…
Lasă-i pe copii în pace, i-am zis. Ce legătură au ei cu noi?
…Nu pot, nu pot, ăsta-i jocul. Vom sta toţi în cerc, vom lua un cuţitaş bine ascuţit în mâna dreaptă şi… gata… ne vom face cu toţii fraţi de cruce… ăsta-i jocul!
Dar nu vreau aşa ceva, am încercat să mă împotrivesc. Vreau să fiu cu tine, dar copiii… lasă-i să meargă la bunici!”
– Doamne, Eremia, ce-mi povesteşti! Mă uitam împietrită la ea şi îi vedeam doar voalul alb care se lipise de frunte. Simţeam din ce în ce mai puternic frigul şi umezeala fulgilor care nu conteneau să cadă. Tăcerea se aşternuse între noi. Nu mai ştiam ce să spun. Cine este omul acela care te-a adus în pragul…?
„N-aţi înţeles? Nefericirea ca un şarpe subţire s-a strecurat în toată fiinţa mea, mi-a măcinat gândurile, şi speranţele, şi aşteptările… Copiii, doamnă, sunt acum la bunici. Le-am spus să-şi facă bagajele şi să plece pentru câteva zile acolo. Cred că abia aşteptau. Dar, le-am zis, nu înainte de a-mi dovedi că mă iubiţi, nu înainte de a ne face fraţi de cruce. Cum să ne facem fraţi, când tu eşti mama noastră, au zis. E absurd ce propui şi au fugit de mine, au fugit prin cameră, iar eu alergam după ei, cu acel cuţitaş în mână ca să-i prind. Lumina era stinsă şi nu vedeam unde îi nimeresc. Nu ştiu care dintre ei a luat o vază şi a aruncat- o spre mine, apoi un scaun mi-a tăiat calea. Am auzit ţipete scurte, parcă şi plânsete. Abia dacă am reuşit să-i zgârii puţin. În tot acest timp, iubitul meu privea dintr-un colţ al ecranului jocul nostru. Obosită de alergare şi fără nici un rezultat pe măsura aşteptărilor lui, m-am aşezat pe pat şi i-am zis: vin la tine singură. Mă primeşti?
…Da, zise el, dar m-ai dezamăgit. Credeam că vom fi toţi o familie… Totuşi, e bine şi aşa. Vino! … şi aşa am… plecat.”
Ajunsesem la capătul străzii. Ne-am oprit. Eremia mi-a întors brusc spatele, a traversat bulevardul printre maşini, fără să se sinchisească de ele şi a dispărut în gangul unei case de vizavi. Eram şocată de ceea ce auzisem. Rămăsesem pe loc şi mă întrebam dacă nu visez din nou, dacă nu cumva continuă coşmarul nopţii. Deodată, simt că cineva mă prinde de braţ. Mă întorc şi mă agăţ cu disperare de zâmbetul cald al bunului meu prieten apărut pe neaşteptate din viforniţă. Zăpada se depusese din belşug pe barba sa hirsută. Se uita cu atenţie la mine, întrebându-mă îngrijorat dacă mi s-a întâmplat ceva. Încep să-i povestesc despre întâlnire, dar observ cu surprindere că dintr-odată faţa i se lungeşte. „Zici că ai stat de vorbă cu Eremia? Tu chiar te simţi bine? Hai că te conduc până acasă!” Ameţeala m-a cuprins din nou. Ce s-a întâmplat? De ce te uiţi aşa lung la mine? îl întreb. „Cum de ce? Eremia s-a sinucis în urmă cu trei săptămâni. Şi-a tăiat venele şi au găsit-o copiii într-un lac de sânge când au venit de la şcoală.” Imposibil, doar erau plecaţi la bunici, am încercat eu să-i explic… N-am apucat să-mi termin fraza. Din gangul de vizavi apăru silueta Eremiei. Îşi duse încet degetul arătător la buze, rămase nemişcată preţ de câteva secunde, apoi se pierdu printre vălătucii de zăpadă, care se rostogoleau fără încetare din cerul plumburiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara