Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Una din vocile importante ale literaturii peninsulare contemporane, Erri De Luca, s-a născut la Napoli în 1950. Debutează în literatură la 39 de ani cu volumul Nu acum, nu aici. Urmează mai multe volume de proză, printre care: Tu, al meu (1999), tradus şi în limba româna, Trei cai (2000), Montedidio (2002) - Prix Fémina Etranger, Opusul lui unu (2003), Pe urma lui Nives (2005), In numele mamei (2006), două volume de versuri, traduceri din ebraică şi rusă, comentarii la textele biblice. Angajamentele îi jalonează viaţa, deşi nu se consideră un scriitor angajat. A trăit în Africa mai mulţi ani. În timpul războiului din Yugoslavia efectuează multe călătorii ca şofer de camioane umanitare, dorind să fie alături de populaţiile civile ,,pentru a impărţi o parte din propria insomnie şi a face act de rezidenţă, nu de rezistenţă''.

Considerat un poet de primă mărime al Europei de Est, martor al asediului de peste 900 de zile al oraşului Sarajevo, Izet Sarajlic s-a născut la Doboj în 1930. După absolvirea Facultăţii de litere din Sarajevo, a lucrat aproape toată viaţa în cadrul unei edituri din acest oraş. Este autorul a peste 30 volume de versuri. Bun cunoscător şi traducător al poeziei ruse, a fost la rândul său tradus în numeroase ţări. Acest adept al multietnismului şi toleranţei, antinaţionalist recunoscut, a fost recompensat cu premii literare in Italia, Turcia şi Bosnia. A murit în anul 2002.

Coincidenţa a făcut să-l cunosc pe Erri De Luca la Roma, în decembrie 2001, cu ocazia decernării Premiilor Fundaţiei Alberto Moravia, când l-a prezentat pe laureatul pentru literatură străină, poetul bosniac Izet Sarajlic. Atunci, cuvintele sale s-au constituit într-o călătorie printr-un Sarajevo în care cenuşa războiului se amesteca cu rana amintirii, iar atitudinea poetului-prieten lăsase urme adânci în fiinţa sa. De altfel primul său volum de versuri, Construcţie pe apă şi alte poezii (2003), îi este dedicat. În cel de-al doilea, intitulat Numai la dus (2005), tonul elegiac din poemul ,,Izet Sarajlic, născut în 1930, absent din 2002'', provine din absenţa acestuia, de fapt o dureroasă prezenţă.

Volumul de corespondenţă Erri De Luca - Izet Sarajlic Scrisori fraterne (Ed. Libreria Dante & Decartes, 2007) - din care publicăm în aceste pagini fragmente - dă materialitate unei prietenii care a învins timpurile şi timpul.



Scrierea şi istoria



Izet Sarajlic, poet din Bosnia, vorbeşte o italiană aproximativă. S-a născut în 1930. Din Italia a cunoscut soldatul care, în timpul celui de-al doilea război mondial, îi aducea seara, pe furiş, alimente şi pe urmă scotea fotografiile cu ai săi şi plângea la vedera lor. ,,Mario", rosteşte afectuos, cu vocea sa gravă. Din Italia a cunoscut cămăşile negre care i-au împuşcat fratele mai mare. A fost prieten cu poetul nostru Alfonso Gatto. Iubeşte Italia.

Brodski si Evtuşenko i-au tradus poeziile în rusă, Enzesberger în germană. În octombrie a fost în Italia împreună cu alţi scriitori din Sarajevo, invitaţi cu afectuoasă solicitudine de Toni Maraini şi Fondul Moravia. într-o sală din Palatul Campidoglio s-a desfăşurat o întâlnire publică între ei şi reprezentanţii urbei. Chiar şi primarul a trecut în fugă să le transmită salutul său, amintind de trei ori, cu această ocazie, că oraşul Roma a trimis la Sarajevo numeroase utilaje pentru curăţenia urbană. Pe urmă a trebuit să plece. Izet a luat atunci microfonul, cald încă, şi a spus: ,,Aşa fac şi la noi politicienii, salută şi pleacă". Sora sa a fost traducătoare din italiană. A murit în timpul celor o mie de zile de singurătate ale oraşului. Terminase aproape de tradus cartea unui scriitor italian care, înainte de război îi telefona mereu, spre a se informa cum o duce cu sănătatea şi cu lucrul. Cât a ţinut războiul n-a mai sunat şi nici n-a mai scris măcar o carte poştală. Când ea a murit, Izet a aruncat la coş romanul, tradus aproape în întregime. ,,Aşa mor şi scriitorii, odată cu traducătorii lor".

Izet a fost comunist şi exclus din Partidul comunist iugoslav. A fost prieten cu Radovan Karadűiş, iar mai apoi s-a văzut bombardat de acesta cu artileria de precizie, în aceleaşi încăperi unde îl găzduise de atâtea ori.



Scrisoare unui om minunat



Dragă Izet,



cu puţine zile în urmă scriitorul turc Nedim Gursel, prietenul tău, în momentul despărţirii mi-a spus, ştiind că-mi va face plăcere, că ţeasta mea seamăna cu cea a lui Nazim Hikmet. M-a şi invăţat să-i pronunuţ bine numele: Nŕzm, fără i. Eram la Marsilia şi în prima seară am citit într-o sala plină poezia ta Progres; ropotul de aplauze trebuie să-ţi fi ajuns la urechi, acum când nu mai există, ca să te poată separa de Europa, înaltul plop din faţa casei tale. De când grenadele oaspetelui tău de pe vremuri, Radovan K, ti-au dezgolit priveliştea din faţa ferestrelor, Europa îti intră în casă fără nici un obstacol. Până acum stătea la distanţă, dând târcoale prin preajmă, pe-atunci oraşul tău era ombilicul ei, care nu e un centru, ci un gol. Astăzi Europa îţi intră în casă. Mai înainte ajungea la tine doar suflul ei, pătrundea până în baie, fiindcă în Bosnia nu mai erau geamuri. Rezistau numai paharele, şi ele goale. Acum geamurile au fost puse la loc, iar tu ai făcut un pic de burtă, ca după război.

Aşadar, la Marsilia într-o zi de octombrie 1996, un scriitor din Istanbul vorbea unuia din Napoli despre un poet turc care, la rândul său, se gândea la un poet din Sarajevo. Aşa ai ajuns şi tu, dragă Izet, în familia Mediteranei. Când erai copil purtai sandale, asta o ştiu din una din poeziile tale. Nu ştiu dacă si tu ai învăţat de mic să umbli desculţ aidoma nouă, cei născuţi la ţărmul mării. Pe străduţele pavate cu prundiş, pe nisipurile rămase după reflux, sub bolta piciorului ţi se forma o talpă în stare să cutreiere pe stânci. Era o sprinteneală. Când calci pe nisipul udat de spuma mării, înţelegi repede că pentru a merge bine nu trebuie să pui piciorul pe urmele celui ce te precede, altfel te scufunzi. Noi, cei născuţi pe coastă, învăţam astfel să nu rămânem în coloană, să nu călcăm pe urmele altora. Pe zăpadă se întâmplă contrariul: e mai uşor să-ţi aşezi propriii paşi pe urmele gata făcute, e mai comod să refaci un drum deja bătut. Scriu asta fiindcă războiul din Bosnia ta a fost o reluare punctuală, pas cu pas, a celui dus de taţii şi de bunicii din ţinuturile tale. Te-ai trezit în miezul poveştilor pe care ţi le spuneau în copilărie şi pe care le văzuseşi cu ochii tăi. Sângele s-a îmbătat de răzbunări păstrate ascunse sub zăpadă, în adâncul inimii, şi lăsate vouă moştenire. Cu fiecare dezgheţ se mai dezlănţuia un masacru.

Alături de poporul tău de slavi musulmani ai fost silit să primeşti această moştenire, împreună cu puştile ruginite, căci fără arme noi aţi rămas vreme îndelungată numai voi, ca urmare a embargoului impus de falsa noastră imparţialitate. Mediteranieni de uscat, aţi păşit cum se păşeşte pe zăpadă, călcând pe urmele părinţilor voştri. Noi, cei de la malul mării, ocolim urmele şi dăm mereu alte prilejuri de masacru. Liban, Israel, Algeria: nu ne scăldăm de două ori în acelaşi sânge. Nu suntem mai buni ca voi, nu vă putem da lecţii şi numai cei mai leneşi dintre noi dau dovadă că nu vă înţeleg.

Dacă e să mă judec pe dinafară, trebuie să mă aşez printre leneşi. Am fost de mai bine de douăzeci de ori în Bosnia în aceşti ani ai războiului, conducând camioane şi n-am învăţat să spun decât vreo două-trei vorbe de salut. Camioane cu motor: când le conduci pe drumeagurile şi potecile abrupte - şoselele în timp de război - nu mai sunt decât nişte căruţe cu un diesel sub podea. Dă-mi voie să irosesc două rânduri în apărarea italienilor: au venit în număr extrem de mare, cu tot felul de mijloace de transport. Au pornit de capul lor, pe propria cheltuială. N-a fost vorba de una dintre multele agenţii de ajutorare, ci de un popor numeros care sărea în ajutorul altui popor. Au ţinut locul guvernelor îmbălsămate. În Bosnia mi-am recunoscut propriul popor, aşa cum îl ştiam.

Dragă Izet, faci bine că-mi reproşezi, că mă iei peste picior: ,Europenii ăştia vin aici de sute de ori şi nu învaţă să spună decât dober dan. N-am dat atenţie cuvintelor, nu doream să înţeleg ce scria pe ziduri, pe afişe, nu voiam să aud fraza unui strigăt. Dacă nu-l înţelegi, un strigăt nu e nimic altceva, e ca o răbufnire de aer comprimat. În vreme de război, ca să te înţelegi cu ceilalţi, sunt de ajuns gesturile. Mergi pe stradă, cineva îţi face semn să te laşi în jos când treci prin dreptul spaţiului dintre două clădiri şi tu te apleci. Treci cu camionul printr-un sat distrus de proiectile şi cineva doreşte să-ţi strângă mâna, tu i-o întinzi, pe urmă mai atingi şi alte mâini şi rămâi cu braţul stâng scos pe fereastră, ca să le atingi mâinile. Nu se înghesuiau să ceară ceva, ci de dragul celor ce veneau de departe. Se citea pe feţele lor durerea că nu au nimic de oferit călătorului. Nimic? Mîinile lor strânse ciorchine, pe care le atingeam din mers, erau chiar minunata sare a ospeţiei. Încărcătura ce le-o împărţeam nu era decât un pretext pentru a ajunge la acele mâini întinse. N-am strâns vorbe din limba ta, Izet, numai mâini. Ale bătrânilor, descărnate, disperate că mai sunt încă vii, în timp ce muriseră cele ale copiilor şi fuseseră mutilate cele ale nepoţilor. Mâini de văduve ce doreau să semene cu cele ale bărbaţilor pierduţi şi le strîngeau pe ale noastre cu bruscheţe; mâini de soldaţi din armia ta atât de săracă; mâini de oameni ce fugiseră peste noapte, abandonând totul, mâini dezgolite doritoare să fie strânse la piept, mâini ce nu ştiau decât să scrie; mâini învăţate cu rugăciunea, care nu mai ştiau la cine să se roage şi lăsaseră să cadă toate cărţile, chiar şi pe Dumnezeu.

În Bosnia s-a tras în Dumnezeu. Peste moschei, biserici şi cimitire s-a revărsat o risipă de muniţii de artilerie. Am văzut ruinele minaretelor, ale mănăstirilor bombardate de parcă ar fi fost avanposturi strategice. În ţinuturile tale Dumnezeu a fost un obiectiv militar, Dumnezeul celorlalţi. Cel ce trage în sanctuarele tale vrea să facă mai mult decât să te ucidă - vrea să-ţi radă trecutul de pe suprafaţa pământului, să-ţi şteargă din calendar sărbătorile, să smulgă din pietre oasele străbunilor tăi, să distrugă căsătorii, să ardă registrele noilor născuţi, bibliotecile, să radă secolele tale din viaţa lumii.

Faci parte dintr-un popor cu mâini bune, Izet, mâini gata să se întindă spre oaspete, spre scaun, spre pahar. Mâini imprudente: dintre toate republicile iugoslave, a ta era cea mai rodnică în căsătorii mixte, cea mai dispusă să declare încheiat războiul antifascist şi să demonstreze că aparţineaţi unei singure limbi şi unui singur popor.De aceea războiul v-a rănit mai mult , făcând să treacă sârma ghimpată prin mijlocul vostru, desenând astfel un labirint de graniţe. Frontul trecea prin oraşe, despărţea cartiere, străzi, cobora printre case şi urca pe scări, intra în mijlocul familiilor şi înălţa graniţe între soţi şi soţii. Chiar şi înăuntrul tău: războiul ţi-a pătruns în viaţă, despărţindu-l pe bărbatul care îl primea în casa lui pe Radovan K. de bărbatul devenit prizonier al asediului, ţintă a tunurilor acestuia. Doi Izet: cine-i va putea oare apropia la loc, ca să îşi ducă viaţa împreună? Poate nepoţii vor reusi, cine ştie. Vor mai fi şi poeziile tale, cele pe care le vei scrie în spatele geamurilor noi, după război. În îmbrăţişarea lor vei fi din nou unul singur, Izet, un poet bosniac din Sarajevo.

Ştiu că primul lucru pe care l-aţi refăcut au fost cafenelele. Să scoţi scaune în stradă e cel mai frumos lucru într-un oraş. După un lung asediu e multă nevoie ca oamenii să se întâlnească. Doliul nu a descurajat chioşcurile, cofetăriile, cafenelele. Nu aţi lăsat să precumpănească ranchiuna, nu i-aţi sanctificat pe cei căzuţi. Ei nu doreau să cadă, ci să stea cu voi la taifas.

Tu şi ceilaţi scriitori din Sarajevo, Clubul 99 al vostru, sunteţi înfruntarea obstinată a istoriei. Faţă de febra dogmatică a unui anumit islam, tu, musulman ateu, eşti mai mult proba unei civilizaţii, decât a unui sistem de rugăciune. Împotriva dezmembrării unui popor în colivii şi monoculturi, tu şi ceilalţi scriitori sunteţi trecutul unei Bosnii multiple, care cheamă în cauză prezentul, îl citează la judecată şi îl va învinge. Scrisul vostru face să se încline balanţa istoriei şi va reuşi s-o îndrepte, să-i dea un alt sfârşit.

Prietenul tău

Erri

21 octombrie 1996



La moartea soţiei sale

Sarajevo, martie 1998



Dragă Erri,



mi-a facut plăcere că ne-am auzit aseară la telefon.

}i-a spus Luci, aşadar, că a murit mica mea comoară. Vineri, 30 ianuarie, am insoţit şi ultimii muncitori ce lucrau la mansarda Tamarei şi duminică, intâi februarie, la cinci dimineaţa, a murit. În somn. Moartea celor drepţi, cum se spunea o dată.

Ei i-ar fi plăcut migdalul tău, dar din el nu a mai rămas nimic. Cred ca atât de uscat nu a fost nici măcar platanul pe care Nazim nu l-a mai plantat în Istambulul său, suferind pentru asta toată viaţa. De acum înainte, întreaga mea viaţă este în cimitir lânga monumentul Leului. Ştiu, îl am pe Vladimir, pentru care merită să suferi, o am pe fiica mea, ii am pe prietenii mei printre care eşti şi tu, am poezia mea plină de Ea, totuşi îmi este teamă că acel zâmbet de care vorbeai mi-a dispărut pentru totdeauna de pe faţă. Poate doar dacă m-aş mai afla incă o dată cu tine într-un restaurant roman, voi dori sa cânt din nou.

Îţi aminteşti de acele seri petrecute la Valentino...

Cred că şi Ei i-ar fi făcut plăcere. Îi plăcea când cântam melodii ruseşti şi italieneşti.

Cele ruseşti, periodic era periculos să le cânţi. Iar eu dezinteresat de acele timpuri, i le cântam mereu. De fapt, în acele vremuri totul era periculos. Chiar să iubeşti. E vina acestui secol, unicul în care puteam iubi? Cu toate astea, nu permit nimănui să-l vorbească de rău în prezenţa mea! Nici măcar ţie! ş...ţ

Lui Mesa Selimoviş i-au dat un apartament de cinci camere şi două băi, cu vecini din Comitetul Central, iar eu incă nu am primit niciun răspuns pentru acea garsonieră promisă în Kosevo, dar era Ea.

Vitomir Lukiş, după câte se spune, din cauza tatălui ustaş (lucru aflat de curând), a trăit toată viaţa în dizgraţie, dar a avut o bursă de studiu timp de un an în India, în timp ce mie nu mi se permitea să merg nici măcar in Trebinje - la mine, la seratele de poezie de acolo - dar era Ea.

M-au scos de pe listele de America, în locul meu i s-a aprobat, la nivel federal, lui Andjelko Vuletiş - dar era Ea. Şi ce dracu îmi păsa mie de America?!

Era de un milion de ori mai frumos să stau pe balcon cu Ea mâncând cireşele trimise de mătuşa Fahra din Mostar. Acum îmi amintesc de acele cireşe şi cum am plecat, cu un camion bun de dat la casat, la Treskavica şi cât eram de fericiţi!

Ce este Erri? Plângi?



My ne otdochnëm nikogda!

(Nu ne vom odihni niciodată!)



Da dragă Erri, my ne otdochnëm. Nikogda! Nici morţi.

Îmi face plăcere că ai folosit aceste cuvinte din Unchiul Vania de Cehov. Şi iţi voi spune următoarele: în studenţie, alternând cu viitorul arhitect Vlado Dobroviş, eu îl jucam pe Astrov. Pe Sonia o juca Tatiana Tolstoi (in multietnicitatea Sarajevoului erau puţini ruşi), ea acum a devenit belgiană. Studenta la medicină Milena Miloseviş era Elena Andreevna. Vladimir Jokanoviş era unchiul Vania. Vladimir este actor şi azi, numai că în teatrul contemporan în care legea o fac regizori ce nu ca scop decât să şocheze spectatorul, actorul si autorul nu se mai regăsesc. Ai spune că autorul a dispărut şi, dacă găseşte vreo urmă din el, regizorul va avea geniala idee să pună actul al treilea in locul primului, sau să tranforme actorul principal masculin în actriţa principală feminină. în vremurile astea, complet iresponsabile, orice este posibil. Din acest motiv eu nu mai merg la teatru. De fapt, nu mai merg nicăieri, în afară de întâlnirile Cercului 99 şi la cimitir. Noii proprietari ai vieţilor nostre ne promiteau, în 1991, atâtea lucruri: dragoste, toleranţă (care dupa părerea lor nu existau înainte) şi opulenţă. Eu ştiu insă că în lumea asta a lor îmi este dat doar să vizitez morminte.

Nu am mai primit veşti de la tine de ceva vreme. Măcar ai fost fericit? Mă întreb dacă mai este posibil aşa ceva, în zilele noastre, cu această dezvoltare a civilizaţiei şi cu aceşti patroni ai destinelor noastre. Între timp am scris cam o sută de pagini de memorii (a-mi aminti - este singurul lucru ce mi-a mai rămas) si i-am înmânat lui Zdravko Grebo prefaţa la romanul tău Tu, al meu, care - cum îmi spunea azi dimineaţă de la fereastră Vojka Dikiş - este pe punctul sa apară. Din păcate, Mikica nu îl va mai citi. Şi îşi dorea atât de mult.

Dar trebuie să-ţi răspund. Ai dreptate: pentru mine părţile lumii sunt una şi aceeaşi. Aşa a fost de când mă cunosc. Cu mult timp în urmă, când tu alergai desculţ în jurul Vezuviului, am scris o poezie intitulata Istokozapad (Estvest). Aşadar, nici est şi nici vest, ci amândouă împreună, chiar într-un cuvânt. în acea poezie este şi versul: ,Să împărţim din nou, împreună, vodka cu whisky-ul, ca pe Elba, şi să devenim din nou cum am fost în momentul ultimului foc asupra Berlinului...". Din păcate, de visele generaţiei mele, de cei mai buni oameni ai acelei generatii, ce ţineau atât de mult la frăţia popoarelor, ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult.

Al tău Izet.



Sarajevo după iad



Nu mai zburasem niciodată. De sus, Valea Sarajevo arată ca un leagăn, de jos pare o gură de sac.

La vamă am trecut fără să declar vreo amintire, aidoma celor ce ajung aici pentru prima dată. Oricum pe paşaport se imprima doar ştampila vamei cu tuş proaspăt. Erau şi alţi pasageri ce trecuseră fără ştampilă în timpul armistiţiilor şi imediat după război, peste râuri fără poduri cu mijloace de ocazie, ce avansau cu greutate prin văile muntelui Igman. în acel război am descoperit diferenţa abisală între a te deplasa cu patruzeci de kilometri la oră şi a te deplasa cu douăzeci.

În afară de dublul timpului necesar, un drum cu douăzeci de kilometri la oră îl parcurgi evitând un numar dublu de gropi, muncindu-ţi spatele, mâinile şi picioarele, gâfaind ca un măgar mai râu decât motorul.

Am ajuns cu avionul în septembrie 2001, sau cum îl numeşti tu, care nu vrei să te desparţi de secolul nostru douăzeci, anul 1999 + 2. S-a întâmplat cu puţină vreme înainte şi tu erai acolo. Ocazia era o întâlnire a scriitorilor din Europa la Sarajevo. M-ai aşteptat la hotelul întâlnirilor.

Erau zile însorite, viespile bâzaiau adormite, scriitorii străini păreau într-o convalescenţă aferentă circumstanţelor. Am băut vin de cum am ajuns, cu noi era Ante Zemljar, scriitor corpolent, cinci ani partizan al lui Tito şi cinci ani de închisoare sub Tito, după război, în închisoarea Goli Otok (Insula Pustie).

Ante Zemljar scrie dintotdeauna poezii. Acum câţiva ani, ustaşii, croaţii fascişti, i-au bombardat casa. I-am scris lui Ante ca există stele stinse de multă vreme a căror lumină încă se vede deoarece călatoreşte, că există proteze ale picioarelor amputate ce încă dor, şi că la fel sunt şi trezirile sale: de mulţi ani nu mai locuieşte pe Insula Pustie, dar preţ de cinci secunde, noaptea, se trezeşte cu strigătele paznicilor în urechi.

Seara la masă am băut vinul muntenegrean al unui restaurant de pe o colină şi am cântat, în timp ce, mai retras, distinsul regizor Jean-Luc Godard se simţea stingher. Ante ştie vechi cântece italieneşti, Nu te pot uita, frumoasă piemonteză şi cântece ale partizanilor invăţate de la prizonieri italieni. La Goli Otok erau mulţi, rămaşi în Iugoslavia. ş...ţ

în ziua următoare am fost la tine acasă. Soţia ta era prezentă în fotografii la vârste diferite, la fel şi în versuri. Una din ultimele tale poezii, după moartea ei, spune: ,Cei doi îmbraţişaţi de pe râul Rin la Gothlieben /puteam fi eu şi tu, /dar noi nu vom mai putea să ne plimbăm niciodată îmbrătişaţi /Vino, să ne plimbăm măcar în această poezie.''

Am văzut locul lăsat în gradină de mesteacănul tăiat într-o iarnă ca să fie pus pe foc, am observat şi lipsa cărţilor de pe rafturi, devenite combustibil. Nu au fost înlocuite, au rămas lipsă. Ai luat una din cele doua sticle cu vin adusese de mine şi am ieşit la plimbare. Am fost la Vojka, poetă şi ea. Şi în grădina ei fumai şi vorbeai de Anna Ahmatova, pe care ai cunoscut-o, şi care ti-a scris dedicaţii ca să iţi iasă vorbe acasă. Şi şoptind ca Ea să nu te audă, de parcă era în camera alăturată, şi nu la doi metri sub pământ, spuneai: ,Nu am înşelat-o niciodată''

Înapoi acasă, mi-ai făcut cadou desenul unui prieten pictor în care apare Anna Ahmatova în faţa închisorii din Leningrad. Şi ai notat pe margine, cu litere chirilice: ,Fratelui meu Eri de Luca", cu un singur r, fiindcă limbile slave nu conţin duble consoane. Fraţi, fraţii Grimm noi doi, spuneai tu, chiar dacă între noi se cască un hău adânc de 20 de ani şi două războaie. Telefonul suna, poştasul urca cu o telegramă, nepotul tău Vladimir se juca pe jos în camera lui. Şi noi eram doi oameni schimbaţi şi stăteam într-o cameră în liniştea apusului de vară, ceea ce demonstra cât fusese de inutil să suferim, ce risipă de durere şi ce pierdere doliul şi zdrenţele murdare, urechea care învaţă să prindă şuierul grenadelor, ruşinea bătrânilor că rămân în viaţă şi sunt îngropaţi oameni tineri, ruşinea de a-ţi duce raţia la gură, câtă penitenţă în faţa norilor călători, acum când cafeaua îţi aburea în mâini, iar tu puteai să-ţi împlineşti dorinţa dăltuită în versuri : ,,Abia aştept ca pentru a doua oară în viaţă să-mi scriu poeziile de după război".



Onoare poeţilor

care te ajută să trăieşti



Când eşti grăbit şi ţi se bate la uşă, când oraşul este bombardat, când arde, când eşti singur într-un pat de spital, când ajungi prea târziu, când nu îţi găseşti cuvintele şi respiraţia ţi-e dificilă atunci poezia, ea, îţi ia locul, te ajută să rezişti. În timpul asediilor, în închisori, în beciuri, pe petice de hârtie se scriu poezii. Partizanul iugoslav Ante Zemljar le scria în munţi, în timpul războiului, împotriva nazifasciştilor. Le nota într-un caiet. În absenţa lui, tovarăşii săi l-au găsit şi au făcut ţigări din hârtia lui. Nu prea aveau ce fuma şi Ante ştia că, chiar şi aşa, poeziile sale au avut suflu. După război, partizanul Zemljar a făcut cinci ani de închisoare în colonia penitenciară din timpul lui Tito, Goli Otok, Insula Pustie. Chiar şi acolo scria poezii pe ascuns, cu o bucată de cărbune, cu unghia, pe bucăţi de carton. În ghetoul din Lodz, în 1943, Isaia Spiegel scria într-un idiş ce pare gâfâit : ,Corpul meu este pâinea / înmuiată intr-un pahar de vin".

Mă scuzaţi prieteni, eu nu vorbesc de Leopardi şi de Virgiliu, amândoi napoletani până în măduva oaselor, nu aduc onoare poeziei. Vorbesc despre locul unde poezia devine brusc indispensabilă. Vorbesc de unde ea este urgentă, chiar dacă în acel moment poetul este mut şi nu poate să-şi scrie nici măcar numele pe uşa casei. Prietenul meu Izet Sarajliş scrie în Sarajevo versuri recitate de toţi, fiindcă acolo poezia stă pe vârful limbii.

Iată, în timpul asediului Izet scrie puţin, nu mai este poet. Dar ce face ? Trăieşte acolo, în oraşul mutilat, împărtăşeşte foametea, cozile la apă, la pâine. Nu profită de invitaţii ca să emigreze. Trăieşte acolo, asta este poezia lui pentru ai săi. Un poet este responsabil atât pentru durere, cât şi pentru fericire.

Dar poezia nu este matematică sau fructul unei improvizaţii. Poezia este mişcarea ce inventează adevărul. Nu-l cunoaşte dinainte. Şi în vremuri când suntem chemaţi la arme, când cuvântul război bântuie prin ziare ca o reţetă, ca un vaccin împotriva epidemiei febrile a unui anotimp, atunci poezia e de folos distonând.

Se strecoară în mijlocul corului, îl face să cânte fals, face să revină o clipă liniştea. Pentru că dă valoare cuvintelor, folosind puţine şi bine îmbinate, pentru că dă sânge cuvântului război, îi aduce distrugeri şi asfixie, trupuri de femei, de copii, de bătrâni, mult mai multe decât ale bieţilor infanterişti.

În vremuri cu generali, trompete şi proclamaţii, poeziile salvează urechile noastre. Nu, nu salvează lumea.

Prezentare şi traducere de Mugur Popovici

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara