Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Eseuri anodine de Sorin Lavric

Jan Patocka, Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din cehă şi prefaţă de Anca Irina Ionescu, Editura Herald, Bucureşti, 2016, 174 pag.

Jan Patocka (1907-1977) trece drept un fenomenolog după tipar clasic, avînd toate tabieturile de expresie pe care le cere disciplina. De altfel, în anii petrecuţi la Freiburg (1933-1935), sub îndrumarea lui Husserl şi Heidegger, cehul s-a molipsit de protocolul maeştrilor: o manieră bizară de a privi lumea, oarecum după colţ, ca într-o răsucire în cursul căreia conştiinţa, întorcînd spatele esenţelor, dă atenţie fenomenelor şi numai lor.

Culmea e că, pe măsură ce susţine că se referă numai la fenomene, conştiinţa vorbeşte cu precădere despre ea însăşi, într-o alunecare încăpăţînată de la obiect spre subiect, în virtutea unui morb solipsist. E cum ai declara că vei descoperi adevărul ultim, ca apoi, schimbînd direcţia, să afirmi că adevărul e intangibil, drept care vei urmări obsesiv felul cum adevărul se răsfrînge în minte. Şi atunci cauţi cu stăruinţă manifestări, oglindiri, ricoşeuri, ecouri, într-un cuvînt „fenomene“ pe care mintea le prinde în pîlnia ei. În fond, exigenţa aceasta e cît se poate de lăudabilă, căci e semn de modestie prin renunţarea la pretenţia de a şti cum sînt esenţele lumii. Un fenomenolog e încredinţat că ce ştim sînt doar cojile superficiale pe care universul le leapădă ca pe nişte piei prozaice, dar dincolo de aparenţa pieilor nu putem afla mare lucru, fiindcă un vot de blam ne opreşte cunoaşterea.

Urmarea e o rotire necurmată în jurul cozii, un fel de înşurubare egocentrică în care subiectul scoate din sine cele mai adînci premise de care are nevoie pentru a cunoaşte universul. Şi tot dezvăluind premisele, subiectul nu mai ajunge să vorbească despre fenomene, absorbit fiind de el însuşi. E poate cea mai stranie impresie cu care rămîi după lectura unui tom de fenomenologie: că lumea se deşiră în franjuri cărora tehnic le spunem „aparenţe“, dar nişte aparenţe cărora conştiinţa, din ambiţia de a le salva rangul, nu face decît să le destrame şi mai mult vălul. Sub ochii fenomenologului, lumea se subţiază în fîşii de inconsistenţă cărora în final nu le mai găseşte rostul.

Ceva asemănător se întîmplă cu Patocka, atîta doar că eseurile de aici te izbesc nu atît prin morbul solipsist, cît prin tonul placid în care au fost scrise. La origine ele au constat într- o suită de conferinţe private, pe care filosoful le-a ţinut la Praga, în perioada 1973-1975, în propriul apartament sau în locuinţele unor prieteni. Dată fiind atmosfera din Cehoslavacia, conferinţele se doreau o oază de gîndire liberă într-o ţară al cărei spirit fusese sufocat de marxism. Numai că gîndirea liberă rămîne o simplă promisiune, Eseurile eretice fiind o colecţie de clişee didactice, al căror jargon inert îţi cer multă tenacitate spre a le parcurge. Probabil că Patocka ştia să vorbească, că de scris nu încape discuţie.

Volumul solicită îndeosebi răbdarea cititorului, şi abia în al doilea rînd inteligenţa lui, de vină fiind masa confuză de expresii terne. Cauza stă în lipsa nervului prozodic: frazele sînt inerte, curgînd neutru, fără nici o tresărire menită a le însufleţi. Patocka nu e scriitor, lipsindu-i acea elementară vervă graţie căreia poate da viaţă cuvintelor în pagină. Şi atunci te întrebi de unde reputaţia de gînditor original pe care a dobîndit-o în Europa de Est. Nu e nimic original în nişte eseuri pe care doar un spirit şugubăţ, pus pe glume maliţioase, le poate numi „eretice“.

E drept, în Cehoslovacia comunistă, când filosofia se afla sub prohibiţie oficială, asemenea prelegeri puteau suna neconvenţional. Să vorbeşti în anii ‘70 despre declinul civilizaţiei tehnice, despre războaiele Europei sau despre sensul istoriei moderne putea aduce cu un gest de frondă. Dar citite azi, ele au o alură greoaie, de maşinărie gripată, Patocka neştiind nici el prea bine ce vrea să spună. De aici impresia că eseurile sînt fatal confuze, de o stufoşenie din care reţii numai frînturi de teme, fără a le putea suda într-un tot coerent. Aşa stînd lucrurile, cu atît mai mare ţi-e mirarea aflînd, din prefaţa altminteri bine informată a Ancăi Irinei Ionescu, că volumul de faţă este cel mai cunoscut din toată opera cehului. Aici cu adevărat notorie e doar nereuşita, căci la sfîrşit nu eşti cu nimic mai lămurit în privinţa temelor pe care autorul le atinge: nu afli nici dacă istoria are un sens, nici dacă civilizaţia tehnică e în declin şi nici dacă spiritul beligerant al Europei s-a sfîrşit. În ciuda morgii grave, de gînditor scrutînd profunzimile, Patocka e evaziv, nu poate pune punctul pe i, călcînd din ambiguitate în ambiguitate. În totul, Eseurile eretice sînt o mare dezamăgire, făcîndu-i un deserviciu autorului. Sau poate că abia acum reputaţia lui Patocka îşi capătă meritata corecţie: un autor prolix, copleşit de poncife şi iremediabil plicticos. Nu mă îndoiesc că rolul de disident pe care l-a jucat în epocă i-a înconjurat numele cu un nimb de prestigiu, atîta doar că meritul de oponent nu-ţi conferă prerogative în filosofie, de aici lamentabila impresie pe care ţi-o lasă volumul.

Cu greu pot alege o temă căreia să-i desfăşor nuanţele. Să încerc cu „depăşirea vieţii cotidiene“. Pentru Patocka, stă în firea omului să fugă de felia anostă a vieţii zilnice, acea felie la care ne referim atunci cînd vorbim de muncă, viaţă socială şi obligaţii însoţitoare. De aceea e nevoie de un debuşeu care să ne mîntuie de plictisul pe care o viaţă seacă, aservită scopurilor pragmatice, ni-l provoacă cu asiduitate, iar debuşeul pe care îl vede Patocka ne duce în trei direcţii: în latura orgiastică, în latura demonică şi latura sacră a vieţii. Partea orgiastică, după cum îi spune numele, e supapa hedonistă: fugim de ritmul plat al zilei spre a ne arunca în plăceri, dezordinea voluptăţii fiind remediul la ordinea mediocră a programului de muncă. Căci munca e o povară, o molestare la care omul consimte spre a supravieţui, dar de cum are prilejul de a întrerupe lucrul, ţinta imediată e orgia, exaltarea, în sensul de haos al simţurilor cu efect regenerator.

Latura demonică a vieţii nu are nimic malefic în ea, Patocka folosind termenul în accepţia lui platonică. La Platon, erosul nu e nimic altceva decît un demon, adică o forţă urcătoare a cărei tensiune ne ridică spre lumea ideilor divine. Pentru ca ascensiunea sufletului să aibă loc e nevoie ca erosul să-şi subordoneze alaiul de plăceri joase pe care ni-l oferă simţurile. De aceea erosul, departe de a fi un exces hedonist, aduce o constrîngere benignă în haosul trăirilor senzuale. Exact acesta e sensul pe care îl dă Patocka laturii demonice: atunci cînd degringolada impulsurilor orgiastice ameninţă să ne surpe echilibrul, imboldul demonic vine să aducă ordine în anarhia simţurilor. Viziunea lasă de înţeles că demonicul e o însuşire pe care o posedăm toţi. Orice aschimodie, oricît de abrutizată, poate fi demonică dacă îşi converteşte devălmăşia hedonistă în tensiune erotică.

În fine, latura sacră e exaltarea pe care o dă credinţa: sastisit de ritmul laic al muncii tembele, omul are tresărirea instinctivă de a-şi compensa platitudinea printr-o înnobilare de alt fel: e consacrarea pe care o resimte atunci cînd se închină unui zeu. Ne suplinim serbezimea orelor fugind din cînd în cînd în colţul cu miracole. În fond, religia e răscumpărarea prin sărbători a traiului anost la care munca secularizată ne condamnă necontenit. Patocka nu pomeneşte nimic de artă sau de sport, ca de eventuale forme de depăşire a vieţii cotidiene. Artisticul şi ludicul nu sînt percepute de filosof ca variante de debuşeu cotidian. Dintre cele trei supape (orgia, demonia şi religia), ultima se află într-o vertiginoasă sleire sub influenţa civilizaţiei tehnice. Căci tehnica este ea însăşi o formă de demonie tinzînd spre eliminarea vechilor rivale: religia şi magia. Pierzînd treptat apetitul pentru mistere divine, omul contemporan recurge tot mai des la prima supapă, de aici paroxismul sibaritic din epoca actuală. Altfel spus, ne scoatem pîrleala după travaliul proletar sub forma filistină a orgiei clasice.

Atîta doar că Patocka îşi exprimă distincţiile mult mai lax, în calupuri de fraze insipide, dispoziţia dominantă după ce închizi cartea fiind de neputinţă a redării ideilor ei. Un amalgam de şabloane într-o limbă inertă, acestea sînt Eseurile eretice. Pe cît de promiţător e titlul pe atît de mare e dezamăgirea la lectură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara