Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Este Ion Barbu şaradist ? (final) de Ioana Pârvulescu


Destinatar: Şerban Foarţă


Dragă Şerban,

Am pornit de la nişte banale şarade cu care clanul Austen se amuza în ziua de Crăciun. Le-ai tradus într-o clipă, atât de frumos încât, să mă ierte urmaşii familiei Austen, sunau a poezie adevărată, nu a şaradă. Care e secretul? Secretul e că unchiul lui Jane nu era poet, pe când tu eşti. El era un versificator abil, cum sunt atâţia, tu, pe lângă o scânteietoare supleţe în combinarea cuvintelor mai ai ceva: eşti poet. Ce înseamnă să fii poet e altă întrebare, din cele la care nu mă încumet să răspund aici. De aceea să revenim în pielea cititorului de poeme ermetice barbiene.

Am văzut că aparenta înşiruire aleatorie de cuvinte poate să se lumineze, să se încarce cu un sens general, coerent. Am văzut că pentru asta sunt mai multe metode: variantele păstrate, în care încifrarea n-a fost încă dusă la capăt şi deci e mai uşor să vezi punctul de pornire, apoi câmpurile semantice care orientează pilitura de sens către magnetul unui tablou unitar şi, cea mai frumoasă, mănunchiul de chei poetice făcut din cuvinte la care are acces toată lumea, cuvinte cu referent direct şi care, în cadrul poemului, se "verifică". Pentru aceasta din urmă e însă nevoie de fler poetic, de aceea ţi-am propus-o ţie. Trebuie să şi "simţi" unde e sensul prim, referenţial, şi unde e metaforă. Or, la acest nivel al înţelegerii ne interesează numai sensul prim. Cheia principală era poros infoliu şi cu ea am descuiat seiful ermetic închis al acestei poezii. Permite-mi să reiau concluzia din articolul de săptămâna trecută, ca să putem merge mai departe. E vorba, spuneam, de "un manuscris ars în sobă, a cărui cenuşă e apoi deretecată. ş...ţ Orga prismei e lentila ochelarului (vezi şi titlul Dioptrie) prin care parcurgi pagina scrisă (de tine, de altul?), având de la ea pretenţii Ťînalteť. Imaginea a doua Ťca fruntea vinului cotoarele roşescť e deja imaginea flăcărilor care cuprind manuscrisul şi care e întărită de Ťsoarele pe muchii curs, - de doliuť, adică focul care se prelinge şi care omoară. Ai ascultat vreodată sunetul unor foi care ard? Sună exact ca o mică tobă, fac un mic păcănit care se transmite din pagină-n pagină - şi iată explicaţia Ťfilei vibrătoare ca o tobăť. Iar într-un infolio, unde fila e îndoită-n patru, cu atât mai mult. Focul e Ťlumina tunsă, grea, de sobăť şi, în fine, dimineaţa, dereticarea odăii, care, în cazul şemineului, începe, obligatoriu cu strângerea cenuşii."

Până aici toţi cititorii sunt aduşi pe acelaşi drum. Vezi tu, ceea ce nu înţeleg profanii despre poezia modernă este că, până la un punct toate drumurile converg. Pot fi unele diferenţe, dar, în mare, tabloul, story-ul la care se ajunge e acelaşi. Când citesc un poem ermetic, studenţii îşi închipuie că, de la bun început, fiecare spune ce-i vine prima oară în minte, ca-n testul lui Rorschach cu pata de cerneală. Asta socotesc unii că sunt poemele ermetice: o pată de cerneală pe care fiecare o interpretează cum îl taie capul. Un fel de test psihologic. Or, poezia modernă nu înseamnă implicarea cititorului în creaţie decât la ultimul nivel. Aşadar, după ce vedem că e vorba de arderea unui manuscris, putem ajunge la valoarea simbolică a acestui tablou. De-acum, din momentul ultimei interpretări, chiar şi cheile, adică cuvintele cu referent direct, capătă o valoare simbolică. De-aici drumurile noastre se pot despărţi şi intervine pluralitatea de sensuri.

Să vedem valoarea simbolică a titlului: Dioptrie. Poate fi vorba de lentilele "ochelarilor" critici, care te fac să arzi lucrurile fără valoare - asta ar explica deci cântărirea şi înălţimea ("Înalt...cântăresc"). Poate fi vorba de o dilatare a greşelii printr-o lentilă care măreşte, un fel de "văd monstruos" care conduce la ardere. Poate fi vorba de o ardere sacrificială a ceea ce ai scris, cum cred cei mai mulţi studenţi, în care focul purifică şi de la care porneşte o creaţie mai înaltă, un joc secund mai pur, şi câte altele. Toate acestea sunt valabile şi există latent în aceste versuri. Dar dacă ştii poemele lui Barbu, chiar şi numai pe cele din ciclul ermetic, din Joc secund, eu cred că sensul acestui poem e cu totul altul. Şi acum ajung la esenţă.

Cum ai remarcat şi tu, Ion Barbu este un poet cu conştiinţa clară a divinităţii, are, în poemele lui o componentă mistică asupra căreia nimeni n-a stăruit încă îndeajuns. Fiindcă această componentă s-a manifestat adesea într-un cadru precreştin, nu s-a văzut decât suportul grec al poeziei lui, evoluând între apolinic şi dionisiac, aşadar cerul cu zei. Or, în poemele ermetice apare poetul cu conştiinţa unui singur Dumnezeu. M-a mirat întotdeauna că, deşi n-a lipsit cu totul, nu s-a accentuat niciodată cum trebuie această latură a unui Barbu profund credincios. Or, în volumul Joc secund, aceasta este dominanta, nu numai la sensurile ultime "înalte", dar chiar şi la bază, la vocabule, la lexic. Iau exemplele cele mai limpezi, cele mai simple, în ordinea în care apar poemele în volum: "mântuit" (şDin ceas, dedus...ţ, "rugăciune", "grădinii de îngeri", "Eva" (Timbru), "ochi în virgin triunghi" (Grup), "viu altar", "şerpii...din rai" (Orbite), "azimi albe" (Statură), "sfânt" (Increat), "izbăvită" "mirul" (Izbăvită ardere), "suflete", "rugă", "slujite vinuri", "raiuri", "îngeri", "Sodomei" (Poartă), "lemn sfânt", "Ierusalimului", "Crăciunul", "Rusalii", "icoană veche", "rănile - tămâie", "Sfânt" (Lemn sfânt), "îngeri", "cherubul" (Legendă), "sufletul...căzut" (Aura), "harului", "infern" (Mod), "în Dumnezeu" (Margini de seară), "slujind în Betleem" (Steaua imnului), "suflet", "Sfânta...maică" (Suflet petrecut), "pontifică", "ce-ru-le" (Edict, numit iniţial Treime).

Iartă-mă pentru această lungă înşiruire, dar am vrut să demonstrez ceva: din cele 20 de poeme ale ciclului, numai în trei nu apar cuvinte dintru început încărcate de simbolica creştină: Înecatul (în care, totuşi, arborele din ape, încununat de alge, trimite la o imagine cristică), Secol (pentru că e o descriere a unui timp "apter", adică lipsit de aripi) şi Dioptrie, pe care tocmai de asta am ales-o şi la care voi reveni. În schimb, sunt poeme întregi care sunt dedicate unui simbol creştin: Lemn sfânt (crucea), Poartă (biserica, o slujbă), Steaua imnului (e vorba de steaua Magilor), Suflet petrecut (moartea, cu înmormântarea). Aşadar, la fel ca grupul Psalmilor arghezieni şi la Barbu, întreg ciclul ermetic este unul marcat mistic. Ce frumoasă interpretare în Steaua imnului, la o frază din Mateiu Caragiale: "Asemenea seri se întorc, zice-se, de demult", luată drept motto! Aşadar, "asemenea seri" sunt, pentru Barbu, încărcate de misterul sacru, sunt repetarea serii în care Magii au făcut, călăuziţi de stea, drumul spre Bethleem.

Spre necontenita mea uimire, în timp ce la Arghezi se vorbeşte despre latura religioasă (eu spun mistică, nu religioasă, pentru că e o diferenţă) a poeziilor, la Barbu nu (sau cel mult tangenţial). Motivele principale sunt două: primul, Arghezi vorbeşte la persoana I, spune eu (spune şi Tu), Barbu nu spune niciodată eu, (şi nici Tu), la el apare acea poezie impersonală, acea poezie "pură", din care eul a dispărut, pentru că, se pare, eul este cel care impurifică poemul. Iar în loc de Tu spune Soare, cer, sus, Înalt. Iar al doilea motiv principal este că la Arghezi lucrurile sunt spuse "curat", limpede, într-un dialog al omului cu Dumnezeu, sau cu cerul, sau chiar cu el însuşi, pe când la Barbu poemele sunt ermetice, încifrate, sunt vitralii, nu ferestre. Se mai poate adăuga că Arghezi, prin episodul călugăririi, a condus mai uşor înţelegerea acestei laturi, pe când biografia lui Barbu nu a lăsat la vedere această zonă. Dar oare nu este credinţa o chestiune de intimitate maximă?

Grupajul Joc secund este unul mistic. Chiar dacă sunt poeme care scapă acestui cod, cum e Înecatul (imaginea unui arbore în ape) sau Statură (urare de bine, la aniversarea copilului Monica Lovinescu, cum ştim din variante), nu există nici măcar un poem care să nu fie atins, fie şi în treacăt, de o aripă a simbolismului creştin. Simbolul Soarelui-marelui intră deci, pentru mine, în relaţie cu cer, stea, înalt, sus şi toate sunt unite sub semnul dumnezeirii. De aceea, revenind la Dioptrie, interpretarea mea este, în coerenţa întregului grupaj din Joc secund, următoarea: infoliul, manuscrisul cântărit prin dioptria Înaltului (nu întâmplător primul cuvânt al poeziei) nu e bun de nimic, n-are nici un Dumnezeu şi ajunge în foc. Fiindcă poemele lui Barbu, au unul, au un Dumnezeu. Iar Joc secund este copie, copie a lumii jocului prim, care este creaţia lui Dumnezeu, Geneza. De aceea Ion Barbu nu este şaradist! Sau doar în măsura în care lumea noastră este o şaradă pe care, oricât ne-am strădui, nu cred să ajungem vreodată s-o descifrăm corect.