Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Estropiaţii melomani de Sorin Lavric


Cînd pasiunea pentru muzică se întîlneşte cu medicina, rezultatul este o carte ca Muzicofilia. Povestiri despre muzică şi creier. Citind-o, realizezi că n-ar fi putut fi scrisă decît de un psihiatru îndrăgostit de muzică. Căci, în lipsa unei minime familiarităţi cu lumea sunetelor frumoase, dar şi în lipsa unei elementare dorinţe de a pune în scris constatările adunate, cartea lui Oliver Sacks ar fi semănat cu un eşantion convenţional desprins din trunchiul sec al cazuisticii medicale: enumerarea unor cazuri morbide de pocituri sufleteşti, toate chemate să ilustreze anomalii, rarităţi şi bizarerii muzicale, lămurite pînă la urmă prin comentarii de strictă competenţă neurologică. Se subînţelge că o astfel de carte n-ar fi putut atrage decît atenţia tagmei specialiştilor, dar Oliver Sacks, medic psihiatru şi profesor de neurologie la Universitatea Columbia, nu cade în greşeala urîţirii omenescului prin exces de sofisticărie savantă. El nu face ştiinţă pentru colegii de breaslă, ci pentru intelectualii umanişti. Mai mult, el face ştiinţă pentru a-şi lămuri propriile obsesii muzicale, şi de aceea se analizează uneori pe sine încercînd să-şi explice de unde efectul mirabil pe care muzica îl are asupra sa.

Urmarea este o colecţie de cazuri bizare extrase din analele psihiatriei, un fel de antologie stranie ai cărei protagonişti se definesc prin una şi aceeaşi trăsătură: resimt muzica într-alt fel decît oamenii sănătoşi. Nici unul dintre personajele pomenite în rîndurile ei nu e normal. Dacă ar fi fost normal nu ar fi prezentat nici un interes. De aceea, toţi pacienţii din carte au suferit un accident, o traumă sau o gravă maladie psihică, în urma căreia au ajuns să perceapă muzica într-o măsură radical deosebită de a noastră. Mai precis ei aud muzica, dar nu o percep ca muzică. Şi astfel, de la epileptici pînă la suferinzii de Parkinson, de la cazuri ilustrînd sindromul Tourette (cascade de ticuri cu neputinţă de controlat pe cale raţională) pînă la pacienţii cu accidente vasculare cerebrale, cartea strînge o galerie de figuri patologice care, fiecare în parte, aduce detalii despre rolul muzicii în viaţa omului.

Simplificînd, muzica poate juca trei roluri în viaţa unui om: benefic, malefic sau nul. Altfel spus, unii nu pot trăi fără muzică, alţii n-o suportă sub nici un chip şi, în fine, altora le este indiferentă. Situaţia cea mai răspîndită e prima: muzica are o înrîurire binefăcătoare asupra sufletului. Muzica aduce dezinhibare, descătuşarea emoţiilor şi eliberarea imaginaţiei. Asta nu înseamnă că meloterapia poate face minuni. Meloterapia nu are efecte vindecătoare, ci doar micşorătoare sub unghi simptomatic: nu vindecă boala, dar îi întrerupe sau îi atenuează pentru o vreme intensitatea manifestărilor.

Dar sunt şi cazuri cînd muzica declanşează simptomele bolii. Epilepticii, puşi să asculte anumite tonalităţi, ritmuri sau melodii, intră în criză comiţială. Uneori aura care precede criza de epilepsie este alcătuită din halucinaţii auditive. Pacienţii aud o muzică divină a căror provenineţă nu o pot explica. "Ca angajat într-o clinică pentru epileptici, am văzut numeroşi pacienţi la care crizele erau induse de muzică sau includeau aure muzicale şi, în unele cazuri, ambele. Ambele categorii de pacienţi pot suferi de crize de lob temporal şi majoritatea cazurilor au în lobul temporal anomalii identificabile prin electroencefalogrană sau scanare cerebrală." (p. 37)

În fine, sunt cazuri cînd muzica nu face nici bine şi nici rău pentru simplul fapt că nu poate fi sesizată. E cazul acelor oameni care, fără a fi defel surzi, nu pot percepe timbrul, linia melodică sau ritmul unei bucăţi de muzică. Este vorba de clasica şi totuşi inexplicabila amuzie. Rugaţi să descrie ceea ce aud, pacienţii afectaţi de amuzie vorbesc de "zgomotul unei căruţe trase de cal pe o stradă pietruită" sau de "scrîşnetul unor frîne de maşină", dar nu pot surprinde nimic din trăsăturile unei melodii. Iată cum decurge audierea unei bucăţi muzicale la o pacientă amuzică: "Cînd ascult muzică într-un registru înalt, mai ales o voce de soprană sau o vioară, simt durere. Îmi răsună în urechi o serie rapidă de pocnete foarte supărătoare, care acoperă orice alt sunet. Aceeaşi senzaţie o am cînd aud un plînset de nou-născut. Muzica îmi dă deseori o stare de iritare, îmi sună ca şi cum cineva ar zgîria ceva. Uneori aud în minte o singură linie melodică, dar n-am nici cea mai mică idee ce se înţelege prin muzică simfonică sau de orchestră. Deşi în copilărie am făcut ore întregi de educaţie muzicală, nu pot repeta notele şi de multe ori nu-mi pot da seama dacă e una mai jos sau mai sus decît alta. Niciodată n-am reuşit să înţeleg de ce cumpără oamenii CD-uri sau de ce merg la concerte. Merg în mod regulat la concertele la care cîntă soţul şi fiica mea, dar asta n-are nici o legătură cu dorinţa de a auzi muzica. Pentru mine ascoierea dintre muzică şi emoţie e un mister. Nici nu ştiam că muzica îi poate face pe oameni să simtă diferite stări - credeam că e descrisă ca veselă sau tristă în funcţie de tempo sau titlu."

(p. 124)

E limpede că starea acestei doamne nu este de invidiat. Alături de aceste trei mari categorii umane - iubitorii de muzică, respingătorii ei şi indiferenţii -, mai putem distinge o clasă specială: cei care şi-au descoperit mirabile aptitudini muzicale în urma unui accident: de exemplu, cei care au fost loviţi de trăznet sau care au trecut prin moarte clinică şi care, după ce şi-au revenit, au căpătat o uimitoare ureche muzicală şi un neaşteptat elan creator. Aşadar, oameni în care muzica a izbucnit după ce au trecut printr-o situaţie-limită.

Dar mai avem şi cazul sinestezicilor, cei care simt muzica cu alte simţuri decît cele cuvenite sunetelor, de pildă cu văzul. Pentru astfel de oameni, gamele şi arpegiile au culori precise, cu neputinţă de confundat. Aceste culori nu pot fi schimbate printr-un efort de voinţă sau prin imaginaţie. E ca şi cum o relaţie prestabilită leagă un anumit ton muzical de o anumită tentă cromatică. De exemplu, sol minor e învăluit în ocru sau în galben roşiatic, re minor e de culoarea cremenei sau a grafitului, iar fa minor e cenuşiu, sol major e galben viu, iar simfonia a doua a lui Brahms, în re major, este albastră... Asta nu înseamnă că doi sinestezici văd o melodie în aceleaşi culori. Iată reacţia unui cititor al cărţii lui Sacks: "Vă citesc cartea şi tocmai am început capitolul despre sinestezie, dar n-am putut trece de prima pagină fiindcă persoana pe care o citaţi defineşte re major ca fiind albastru. M-a surprins propria reacţie la faptul că cineva nu simte re-ul în aceeaşi culoare ca mine (roşu-corai) - chiar mi-a dat o uşoară ameţeală şi stare de greaţă. Niciodată n-am discutat despre astfel de percepţii cu alţi sinesteţi, aşa că m-a şocat reacţia pe care am avut-o." (p. 183)

Simpla străbatere a acestor ipostaze anormale te face să înţelegi că, din punct de vedere psihiatric, situaţiile cele mai fericite sub unghiul investigaţiei medicale sunt cele în care muzica întîlneşte un psihic deteriorat. Oliver Sacks procedează fiziopatologic: ca să afle fiziologia creierului, îi caută mai întîi patologia. Cu alte cuvinte, ca să pricepi mecanismul unui proces psihic trebuie să-l cercetezi în situaţiile cînd nu se desfăşoară normal. Doar patologia dezvăluie intimitatea unui proces, în vreme ce sănătatea e opacă şi nespectaculoasă. De aceea, adevărul din om iese la iveală numai cînd ceva în natura lui s-a stricat. Iar dacă defecţiunile dezvăluie intimitatea psihicului, atunci relaţia spiritului cu muzica poate fi analizată cel mai bine în sanatorii şi ospicii.

Oliver Sacks e o figură emblematică pentru spiritul care domină astăzi lumea medicală. Autorul ţine să se declare de la primele pagini ateu şi îşi mărturiseşte convingerea profesională: oricărui fenomen psihic, oricît de sublim, subtil sau neomenesc ar părea la prima vedere, i se va găsi pînă la urmă o cauzalitate materială. Pentru Sacks, chiar şi experienţele de decorporalizare sunt urmarea unor halucinaţii provocate de anumite zone din lobii cerebrali. "Păstrînd tot respectul pentru latura spirituală, sunt de părere că pînă şi şi cele mai exaltate stări de spirit, pînă şi cele mai uluitoare transformări trebuie să aibă o bază fizică sau cel puţin o corelare fiziologică în activitatea neurală." (p. 23)

Şi totuşi, Sacks admite că muzica este atinsă de o sfîntă gratuitate şi că apariţia ei pe linie filogenetică nu poate fi explicată cu ajutorul teoriei darwiniene. Dacă o judecăm prin prisma selecţiei naturale, atunci trebuie să admitem că muzica nu ar fi trebuit să apară. E o artă inutilă, ineficientă şi extravagantă. O zumzăire armonică ce contravine luptei pentru existenţă. Că o asemenea zumzăire gingaşă are virtuţi curative sau, dimpotrivă, efecte morbide - aceasta e o chestiune secundară pe care concepţia ştiinţifică se mulţumeşte s-o înregistreze fără s-o poată explica.

Oricum, din caleidoscopul de dereglări muzicale pe care Sacks ni-l pune la îndemînă, fiecare cititor se poate alege cu ceea ce caută: cu exemple de estropiaţi care cîntă genial sau cu cazuri de idioţi înzestraţi cu ureche muzicală absolută, cu parkinsonieni cărora muzica le înlătură bîţîielile motorii sau cu epileptici cărora cîteva acorduri le provoacă crize mioclonice. Dar, mai mult, cartea e un prilej de reflexie asupra naturii umane, un punct de plecare în urzirea unor meditaţii pe seama acestei ciudăţenii biologice care poartă numele de om.