Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Eterna reîntoarcere la Maiorescu de Nicoleta Sălcudeanu


În mod obişnuit, forma standardizată a micromonografiilor pe care le editează în serie Aula de la Braşov presupune şi un fond mai temperat în inovaţie, şi un ton cumva didactic, ţinându-se cont de cititorul ţintă căruia i se adresează: elevi, studenţi. De cele mai multe ori aşa se şi întâmplă. Textul dă impresia că e ostracizat de intenţia educatoare, că e tras în jos de repetitivitatea ticăită ce vine de la catedră, menită să fixeze cunoştinţele. Un alt păcat al unor astfel de cărţi, sortite să ofere, în puţine pagini, un stoc esenţial de informaţie de tipul literatura română în zece lecţii, e senzaţia că originalitatea argumentaţiei şi inovaţia sunt abandonate în schimbul generalizării aşezate, molcome.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu interpretarea pe care ne-o propune Cornel Moraru: Titu Maiorescu – monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2003. Nici că se putea o întâlnire mai fericită între două spirite atât de asemănătoare. Adesea, citind cele scrise despre Maiorescu, ai senzaţia că autorul monografiei îşi face autoportretul intelectual. Când spune despre discursul cultural “revigorat de o mai atentă analiză critică a ideilor şi a expresivităţii lor perfect adecvate: stil prin excelenţă cerebral, eseistic”, de “exerciţii impecabile de concizie şi argumentaţie logică”, de “claritate şi rânduială”, Cornel Moraru vorbeşte, inevitabil, şi despre sine. Dubla sa formaţie, filosofică şi filologică, îl recomandă drept unul dintre cei mai potriviţi exegeţi ai lui Blaga, Noica sau Maiorescu, unul capabil de o adecvare incandescentă. Şi asta datorită gustului său sporit pentru rigoare conceptuală, supleţe a ideilor, raportare la toate acestea din perspectiva unei transcendenţe axiologice. Există şi un strop de ironie fină, aulică, abstractă, în dosul schelăriei comentatoare, afină spiritului critic junimist, un zîmbet subţire, superior prin cunoaştere, ascuţit ca o lamă, asigurându-şi tot timpul o distanţare salubră.

Aşezând criticismul junimist în contextul european al filiaţiilor şi influenţelor, Cornel Moraru îşi păstrează vigilenţa remarcând, de exemplu, că “în ciuda negaţiei vehemente a trecutului imediat, junimiştii sunt în realitate conservatori”, spre deosebire de alte grupări europene. Pe de altă parte, observă cu fineţe şi discernământ elemenele contradictorii ale programului mişcării: “Junimiştii au obsesia unui nou început în cultura română, iar programul lor iniţial exprima această atitudine intelectuală iconoclastă, dar – surprinzător – într-un spirit pragmatic, aşezat şi coerent în cele mai mici detalii ale unei acţiuni culturale pozitive de bătaie lungă. Aceasta e, poate, faţa matură, bătrânicioasă, a criticismului junimist” (pp. 8-9). Este o observaţie ascuţită, ce prinde ca în ambră ceea ce aş numi paradoxul junimist, convieţuirea sentimentului de “ruptură violentă faţă de trecut” cu un conservatorism “bătrânicios”. Ruptura este mereu prudentă, învelită într-un “cod ironic” al discursului cultural, chiar autoironic. Aşa se explică precauţia obsesivă a umplerii formelor cu fond, politica paşilor mărunţi pe care, într-un excelent eseu, Ciprian Şiulea o resemantizează critic, făcând apel la îndemnul “înapoi la Maiorescu”.

Calea aleasă de Maiorescu s-a dovedit a fi cea mai trainică şi constructivă (“capacitatea de absorbţie a canonului maiorescian e concurată numai de forţa sa modelatoare, într-un interval de timp aproape indeterminat”), iar angoasa formelor goale a amendat la timpul potrivit orice inconsistenţă euforică. Exuberanţe de tip protocronist au existat de când lumea, or spiritul junimist punea înainte de toate criteriile severe ale “adevărului absolut universal”: «Pentru noi patriotismul nu poate fi identic cu imperfecţiunea şi o lucrare slabă nu merită laudă prin aceea că era românească» sau: «Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la alte popoare culte ar fi obiecte de râs şi de compătimire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei cu tămâia linguşirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, şi frumoase şi adevărate nu pot fi decât acele scrieri române, care ar fi frumoase şi adevărate pentru orice popor cult». Nici monograful nu se arată mai puţin mefient cu triumfalismul cultural de două parale: “Mesajul maiorescian este cât se poate de limpede: cel mai mare pericol de deznaţionalizare pentru un popor este propria mediocritate, stagnarea în euforia megalomaniei de toate felurile şi, implicit, absenţa raportării la criterii axiologice universale, transcendente” (pp. 17-18).

Ceea ce aduce cu totul nou interpretarea lui Cornel Moraru, este un plus de competenţă în ceea ce numeşte “recuperarea logicianului şi a teoreticianului filozofic”, un contur rotunjit al mentorului Junimii, descifrat holografic, lecturat, în acelaşi timp, “ca un scriitor, nu doar ca un «îndrumător» sau «teoretician» doctrinar. El este la fel de mare prozator ca, dintre contemporani, Caragiale şi Creangă, doar că scrie o proză de idei, nu de ficţiune. (...) Poate că formula «criticii latente», de care vorbea N. Manolescu, ar trebui extinsă la totalitatea operei criticului, pentru a evidenţia ceea ce s-ar putea numi suportul filosofic, ca un implicat de adâncime, al gândirii şi creaţiei maioresciene. Această dimensiune a gândirii şi operei lui Maiorescu a rămas mai mult într-un stadiu virtual sincretic” (p. 25). Monograful performează o lectură “depolitizată/deconstruită într-un sens hermeneutic”, descătuşând opera maioresciană de lecturile deformatoare din perspective ideologice liberaliste sau marxiste, dovedind că sugestiile pe care le face pot fi împlinite chiar de sine însuşi.

Evitând cu eleganţă toate capcanele clişeelor critice anterioare, realizând în acelaşi timp o incursiune minuţioasă prin discursurile premergătoare, deconstruind “simplificările” mutilante şi reîntregind portretul lui Maiorescu prin racursiu logico-filosofic, Cornel Moraru procesează o întreagă bibliotecă şi, scriind proză de idei, ne reîntoarce un obiect cultural de o limpiditate intelectuală, echilibru hermeneutic şi claritate ideatică înalte, demne de concizia şi spiritul critic ale lui Maiorescu însuşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara