Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Etnii de Livius Ciocarlie


Completez bilanţul chestiunii etnice. În legătură cu Karci, a cărui discreţie şi lealitate, un pic cam monotone, se potriveau cu atracţia mea spre ape liniştite, spre anonimat, scriam că era dintr-o "familie evreiască unită". Cât vor fi su­ferit ai lui când accidentul care-l estropiase i-a afectat şi mintea! Altă dată, din aceeaşi zonă, găseam în casa lui Ţoaţi o atmosferă intensă de familie evreiască prudentă şi recunoscătoare. Cuvântul "prudentă" vrea să spună că părinţii lui Ţoaţi ne primeau, pe popa şi pe mine, cu bunăvoinţă, dar nu cu entuziasm. Eram oameni noi, veniţi de curând de la sat, cu preocupări culturale recente, ei erau orăşeni vechi, cu o mentalitate formată în timp. Pe de altă parte, în evrei există totdeauna un fond de teamă care îi face să-ţi fie recunoscători când simt că, imun la orice agresivitate, te simţi bine lângă ei.

Pornind de la relaţia cu evreii, mă caracterizam ca atras de o lume mai organică şi mai adâncă (...) parte a fostului Imperiu. Îşi avea şi aceasta complicaţiile ei. De exemplu, nu mi-am dat seama în ce raport se afla }oaţi, catolic maghiarizat, cu sâmbătarii, cum era Iţu Gersch. Lumea acestuia, a evreilor tradiţionalişti, n-o cunoşteam. Din când în când, apăreau în tramvaie inşi de parte bărbătească, şi tineri, şi copii, îmbrăcaţi în negru, cu pălării tari, păr lung, răsucit mai jos de urechi. Mi se păreau misterioşi. Totuşi, aveam şi în clasă grupul evreilor religioşi. Se bucurau de anumite drepturi, nu scriau sâmbăta, ţineau sărbători (ceea ce pe noi ne cam îmbia să trecem la mozaism), dar numai Iţu şi Keu, copii de mici comercianţi cu dughene întunecoase înfundate sub nivelul străzii, le luau în serios. Iţu şi Keu, adică Tibiche, deşi habotnici, nu aveau reţineri faţă de noi.

Discutabilă era la Mugur, el însuşi evreu, consecvenţa. Sau poate se conducea după principiul ce-i prea mult e prea mult. Uneori se putea, alteori nu se putea. Profesorul de gimnastică, poreclit de noi Iorga pentru diversitatea haotică a contribuţiilor lui tehnice la civilizaţia oraşului (unde introdusese, zicea el, motocicleta), dar şi, antifrastic, pentru marea lui inocenţă intelectuală, iubit de toţi şi dus de nas, fiindcă de o enormă bună-credinţă, a rămas în carte "evreu". La fel, cel de matematici, "evreu timid dar tenace". Tenace, zic, fiindcă ţinea morţiş să mă înveţe ce înseamnă acela logaritm. Despre Ţoaţi, la prima vedere tipul premiantului scorţos, spun, tocmai ca să subliniez că nu etnia conta, că fetele, "multe evreice", nu-l agreau. Folosesc într-un rând cuvântul "ovrei", ca să mă pun în pielea unui băiat - excepţia antisemită - care ne reproşa, lui popa şi mie, "prietenia cu ovreiul". Cu Ţoaţi, altfel zis. În sfârşit, numesc de două ori "şcoala evreiască", odată pentru că am predat un an acolo şi, a doua oară, făcând pomelnicul instituţiilor pe unde am trecut. Pentru a-mi completa catedra în primul an după absolvire, anul de apostolat, Dodo, copil de familie înstărită care, pe vremuri, mă poftea la ziua lui, făceam tururi în jurul vilei pe bicicleta primită de el cadou, iar acum devenise director al şcolii evreieşti, personalitate pronunţată, cam ca Holi, deşi el, Dodo, avea o voce spartă, nesigură, de adolescent şi nu-l putea pronunţa pe r. Îmi dăduse două clase în clădirea de modă veche, prelungire a sinagogii din vechiul cartier Fabric, astăzi de mult dezafectată. La cei mici, dintr-a cincea, mulţi copii retardaţi. Într-a opta numai fete, multe sclipitor de inteligente, frumoase, de o precoce feminitate, incomodă pentru flăcăul timid, de 23 de ani, care eram.

Cu ungurii nu sunt probleme. Ei n-au unde să plece, pot fi pomeniţi. Decât că sunt numai trei în clasă, doi dintre ei foarte şterşi. Al treilea face parte din grupul nostru, al "academicienilor", dar e şi foarte popular. De altfel, e plin de solicitudine, te fotografiază fără să insişti prea mult, chiar şi când n-are film în aparat.

În schimb, printre vinovaţi, şi masiv, nemţii. Unii, nu mulţi, apucaseră să se refugieze cu armata în retragere, gest de maximă prudenţă. Decât să trăiască sub ruşi şi cine ştie ce să li se întâmple, preferaseră să se îndrepte spre un tărâm devastat. Aşa au făcut nevasta şi fiica domnului Lidolt, interzicându-şi prin gestul lor spontan şansa de a figura în "romanul" meu. Abia mai târziu, către şaptezeci, începuseră să plece bob cu bob, după ce se plătise pentru ei bir de pribegie, către acelaşi tărâm, acum promis. Despre aceştia încercam zadarnic să spun că s-au federalizat. Nu reuşeam nici cu mai anodinul "au plecat" din ţară, mai întâi copiii, după aceea părinţii la copii. Nu era prohibit verbul "a pleca", existând posibilitatea în care, începând cu cenzorul, nimeni nu credea, să se fi dus pe undeva pe la Bacău.

Se federalizase, nu fără să fi aşteptat mult timp, sora lui Brixi, a Brigittei, altă colegă de clasă, înainte de a apuca să plece şi ea: Soră semeaţă, ţeapănă, imaginea dispreţului pentru aborigeni. Campioană de înot. Soţul ei, profesor trăsnit, cu picioarele americăneşte pe catedră, îşi duce fata în Iugoslavia la ski şi nu se mai întorc. Sunt dintre primii nemţi plecaţi. Nevasta, aspră, închisă în sine, singură câţiva ani, până ce pleacă şi ea.

Bubi Szegedi, prieten de ultimă instanţă, când mai aveam câteva luni până la absolvire, era aristocratul clasei. Sas, deşi cu nume unguresc. La aniversarea de zece ani era încă în ţară, însă avusese dintotdeauna un aer apusean. Venise cu soţia, fină şi ea, păreau să trăiască într-un spaţiu numai al lor. Ulterior, s-au stabilit lângă Lacul Bodensee, sub munţi. Exemplu de închiderea ochilor de către redactor: n-a pretins să renunţ la adăugirea că, după decenii, "i-am telefonat (lui Bubi) de la Freiburg, seara, din casa profesorului Miron". Deci Freiburg rămâne, Germania nu (să se fi bizuit Mugur pe ignoranţa în materie de geografia Germaniei divizate a doamnelor cu coc de la Consiliul Culturii?) "Aici am întrerupt ca să plec în Germania", scrisesem. Plecam şi eu, prin urmare, la... Bacău. Deşi, dacă stai să te gândeşti, se obţine astfel un efect. A pleca, folosit intranzitiv, are o rezonanţă metafizică, misterioasă. "Am întrerupt ca să plec" e ca şi cum m-aş fi aneantizat.