Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Anchetă:
Eu şi România literară de ---

Ana Blandiana

Relaţiile mele cu România literară au fost atât de deosebite înainte şi după 1989, încât ar putea fi tema unui studiu de caz revelator pentru felul în care ne-am transformat cu toţii şi ele îmi întăresc sentimentul că am trăit, de fapt, două vieţi, abia încopciate între ele pe muchia teribilului an 1990.

Am scris la România literară săptămână de săptămână aproape două decenii, până în august 1990, în condiţii în care apariţia fiecărui text era sfârşitul victorios al unei lupte, o luptă cu cenzura pe care nu o duceam eu, ci conducerea revistei şi - cum eu nu-i vedeam niciodată pe cei cu care luptau şi din partea cărora îmi transmiteau diferite obiecţii - totul semăna puţin cu jocul misterios şi ameninţător din Blow up. Un joc în care eu nu eram jucător, dar eram totuşi mai mult decât spectator, poate că eram chiar mingea care nu se vedea, dar era aruncată cu efort dintr-o parte într-alta: obligaţia mea era doar să pregătesc în permanenţă articole de rezervă pentru cazul că primele erau scoase.

Conducerea revistei era pentru mine George Ivaşcu, care mă redebutase, după o interdicţie de patru ani, în "Contemporanul" şi pe care îl urmasem atunci când trecuse la România literară. De fapt, îl vedeam rar, conducea redacţia şi construia numerele revistei de acasă, vorbind de nenumărate ori pe zi la telefon cu Roger Câmpeanu, care putea fi găsit de dimineaţa până seara, la orice oră, în redacţie. Lui Roger îi predam şi eu articolul, când veneam, o dată pe săptămână, să-l aduc şi când, alături de el, îi întâlneam întotdeauna pe Gabriel Dimisianu şi pe Ioana Creangă. Desigur, puteam să întâlnesc şi alţi redactori, pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Dana Dumitriu, dar asta era mai mult sau mai puţin o întâmplare, în timp ce, pentru colaboratorul care eram, cei trei însemnau România literară văzută din interior, cei pe care ajunsesem să-i simt ca pe un fel de familie. Din exterior, România literară era Geo Bogza şi ceilalţi colaboratori permanenţi ai revistei, ale căror texte erau decupate de cititori şi descifrate cu atenţie în speranţa găsirii unor sensuri subversive. Atunci când, după 1985, au început să-mi fie copiate de mână poemele şi orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta discret buzunarul de la piept în care le ţinea, gestul nu era pentru mine inedit: de cel puţin zece ani, din acelaşi buzunar erau scoase tabletele din România literară care reuşiseră să evadeze de sub imperiul cenzurii.

Îmi este greu sau poate chiar imposibil să spun cum se explică faptul că, după o atât de lungă şi emoţionantă colaborare, marcată de o reală complicitate împotriva cenzurii, la numai câteva luni de libertate, am încetat să mai scriu la România literară. Poate că tocmai împotrivirea la cenzură fusese liantul în lipsa căruia nimic nu se mai lega, poate că iluzia solidarităţii desfăşurate în tăcere s-a risipit, când am început să descoperim că tăceam lucruri sensibil diferite, sau poate că dispariţia bruscă a unei bune părţi din cei 30000 de cititori ai revistei a fost de natură să schimbe totul...

Cu timpul, România literară a devenit pentru mine nu mai mult decât o revistă bună, o revistă pe care îmi face plăcere s-o citesc şi în care, pentru a colabora, nu mai trebuie să iau maşina 31 până la capăt ca să duc textul, este destul să apăs pe tasta sent a computerului.


Romulus Rusan

Am scris la România literară timp de optsprezece ani, din 1972 până în 1990, o cronică săptămânală de cinematecă nu mai lungă de 42 de rânduri. Efortul disproporţionat de a vedea - la "Eforie" sau la "Studio" - o cantitate considerabilă de filme (uneori patru sau cinci într-o zi) era compensat de calitatea lor antologică şi de sentimentul meu că rezum - pentru nişte spectatori dopaţi "în oraş" cu filme dogmatice sau cu supraproducţii comerciale - o istorie a cinematografului văzută din afara sistemului.

România literară a acelei epoci pare, văzută acum în colecţie, o revistă schizofrenică: o parte - la început mică, apoi din ce în ce mai mare - a celor 24 de pagini era ocupată cu materiale de serviciu, pompate cu suflu partinic, iar partea rămasă semăna cu o insulă de libertate, separată printr-un dig ostentativ. Partea compromiţătoare era lăsată grafomanilor ilizibili ai "Cântării României", iar ceea ce rămânea - un spaţiu tot mai limitat - reprezenta structura de rezistenţă a revistei.

"Cinemateca" mea era de fapt o pură convenţie, pentru că printre capodoperele mute ale lui Flaherty, Murnau sau Pabst strecuram ultimele noutăţi ale generaţiei de aur a anilor 60-70, pe care Difuzarea Filmelor le copia de pe mostrele de reclamă şi le împrumuta, în alb-negru, pentru una sau două proiecţii cinefililor. Iar printre vechi filme expresioniste, neorealiste, existenţialiste, intercalam filmele "noilor valuri" francez, ceh, polonez sau solidele psihodrame britanice ori japoneze, de ultimă oră.

O dată cu apariţia cinemascopului, a coproducţiilor internaţionale şi cu agresiva concurenţă a televiziunii, cinematograful ca artă începea să-şi simtă propria decadenţă. Cum la noi în ţară tezele din iulie 1971 tăiaseră legăturile atât cu piaţa occidentală de filme, cât şi cu cea din ţările vecine, rubrica mea dobândise un vag aer subversiv. Greutatea era să mă supun regulei draconice a celor 42 de rânduri, în care trebuia să comprim esenţa câte unei capodopere. Dar mai erau momentele penibile de 7 şi 26 ianuarie, de 1 şi 8 mai, de 23 august şi "Z" (ziua câte unei plenare ideologice), când teoretic ar fi trebuit să prezint detestabilele filme de propagandă festivistă, dar reuşeam să mă abstrag în perimetrul filmelor româneşti decente, nu rareori de un nebun curaj est-etic, datorate lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Stere Gulea sau Alexandru Tatos. Stratagema a ţinut până la sfârşitul anului 1989, când textele din revistă începuseră să fie decorate grafic - indiferent de conţinut - cu stema partidului. Încât, în urma unui astfel de design abuziv şi compromiţător, am refuzat să mai colaborez, iar penultimul număr din 1989 (unul singur!) a apărut fără rubrica mea.

Le sunt recunoscător pentru a mă fi camuflat în coloniţa de pe pagina 17 lui Mircea Grigorescu şi apoi lui Roger Câmpeanu, secretari de redacţie, pe care George Ivaşcu i-a translat după sine la expulzarea sa de la "Contemporanul". Cu toţi trei te înţelegeai fără cuvinte şi, datorită complicităţii lor, scrisul la România literară conţinea o plăcere subversivă. Şi să nu uit pe gracila colegă de cinefilie, Ioana Creangă, năpraznic dispărută dintre noi, nici pe Gabriel Dimisianu, cel care, ca un ac de balanţă, s-a confundat timp de decenii cu prestigiul şi constanţa revistei. Lor le dedic cele trei cărţi de eseuri cinematografice pe care le-am filtrat din colaborarea mea - pe cât de dificilă atunci, pe atât de nostalgică azi - la România literară.


Antoaneta Ralian

Există unele lucruri - nu ştiu cum să le numesc: stări, factori, obiceiuri, de fapt elemente exterioare, adiacente vieţii personale - care s-au împletit însă indeşirabil în ţesătura existenţei tale, ajungînd să se integreze în urzeală, să se identifice cu ritmul normalităţii. Aşa e, de pildă, cafeaua de dimineaţă care-ţi risipeste abureala nopţii, ţigara-ah, ţigara! - care-ţi limpezeşte ceaţa stresurilor, sau revista România literară, care-ţi destramă obtuzitatea culturală amasată, stratificată pe parcursul unei săptămîni. Dacă e joi, e România literară. Şi dacă e România literară, afli şi tu ce s-a mai petrecut dincolo de dreptunghiul televizorului. Ce cărţi au mai apărut şi dacă merită sau nu să le vîri în biblioteca încă necititelor, ce concerte ai pierdut, ce expoziţii interesante n-ai văzut, cum se mai contorsionează trupurile în dansul contemporan, ce hermetisme poetice mai scriu azi poeţii sau veleitarii, cum se mai înjură intelectual oamenii de înaltă cultură, ce fisuri sau noi interpretări au răscolit opera sacralizată a monştrilor sacri, ce perle amuzante s-au strecurat prin celelalte publicaţii.

Am senzaţia că citesc România literară de când mă ştiu, adică de când am făcut ochi la viaţa culturală. Era ghidul meu în marele necunoscut literar, în care încercam şi eu, timid, să-mi croiesc o cărăruie.

Şi într-o zi, prin anii 80, când îmi făcusem oarecare nume ca traducătoare, l-am apucat de picior pe Dumnezeul României literare. George Ivaşcu, pe atunci directorul revistei, mi-a telefonat personal şi mi-a cerut să traduc în foileton o biografie a lui Laurence Olivier, scrisă de Melvyn Bragg. Episoadele foiletonului au apărut în peste 30 de numere, deci timp de 30 de săptămâni numele meu a figurat în România literară, vecin pe aceeaşi pagină cu tabletele Anei Blandiana. Crescusem în ochii mei de nu mă mai puteam ajunge singură.

Au mai urmat note de călătorii oficiale: la Londra şi în Statele Unite. Cea din Londra, unde petrecusem un Crăciun, era foarte festiv crăciunistă, iar în cea din America nu mi-am putut înfrîna entuziasmele. Roger Câmpeanu, cel mai omenos, mai pasionat şi mai competent secretar de redacţie, s-a speriat, mi-a spus că n-o să meargă şi mi-a cerut să-mi temperez efuziunile. Dar pe urmă tot el a decis că e păcat să taie pasajele şi, temător, a încercat marea cu degetul. Şi textele au apărut cu tot cu versurile şi ritmurile din Jingle Bells. De atunci s-a creat un soi de complicitate secretă între mine şi Roger Câmpeanu.

Azi, România literară e pentru mine un fel de "acasă" cultural. Am şi o traiectorie stabilă de lectură: editorialele sau articolele elegante, spirituale şi spiritualizate ale lui Nicolae Manolescu, articolele caustice, înţepăturile cu ace de argint sclipitor ale lui Mircea Mihăieş, antidotul: paginile calme, temperate, chibzuite ale lui Gabriel Dimisianu, articolele spumoase, şampanizante, cu bule de umor efervescent ale lui Alex Ştefănescu, paginile subtile, rafinate, cu ampla rezonanţă de cultură şi intuiţie literară ale Adrianei Bittel, prospeţimea vitalizantă, policromă, acut perceptivă a Marinei Constantinescu, paginile cu parfum de levănţică, cu crinolină şi umbreluţă cu dantele, pline de poezia unui frumos şi ireversibil apus, ale Ioanei Pârvulescu.

I-am enumerat doar pe cei pe care-i cunosc de mult şi îndeaproape, vechile coloane de marmură care susţin tavanul înalt al României literare.

Pe toţi ceilalţi îi citesc cu interes, îi admir, învăţ mereu de la ei, îi îndrăgesc, mi-i apropriez.

România literară rămâne bucuria zilei mele de joi - Jeudi Gras.

Şi-i doresc încă multe, multe, joi - pline de Joy.


Ioana Pârvulescu

Am numărat pe degete: în primele zile ale lui ianuarie 2010 împlinesc 17 ani de când scriu, săptămână de săptămână, la România literară. Dar nu despre scris va fi vorba aici, ci despre viaţa de redacţie, despre acele detalii care te fac să "stai locului" atâta timp, despre oamenii care se află în culisele spectacolului numit România literară. Citeam revista din liceu şi m-a ţinut în priză culturală în timpul celor 7 ani de navetă, când începeam ziua de joi cu cronica literară de la pagina 9, cu rubricile Anei Blandiana, ale lui Geo Bogza şi Radu Cosaşu. Ce-mi place azi la revistă, punctul ei forte, este că are toate vârstele, cu toate caracteristicile lor principale, iar asta pentru că redacţia a fost şi este formată din oameni de toate vârstele. Dacă ai 20 de ani şi vii la România literară, înveţi că revistele pot îmbătrâni frumos şi că pot să aibă riduri adânci câştigând, cu fiecare, o nouă calitate. Ridurile revistei înseamnă calm, echilibru, toleranţă şi un aer ştiutor, fără infatuare, cu zâmbet. Dacă ai peste 70 de ani şi lucrezi la România literară, îţi iei partea de tinereţe şi spirit ludic şi idei proaspete, mănânci săptămânal mica ta porţie de jăratic pe pagină. Iar dacă ai vârsta ideală a maturităţii, înveţi ce înseamnă lipsă de complexe, energie, fermitate, iar la nevoie şi dacă eşti provocat, replica polemică. Dincolo de toate astea e o răbdare de catâr care nu oboseşte să-şi care sacii săptămânali pe drumuri tot mai grele şi mai abrupte. Cei care lucrăm aici avem toate vârstele deodată şi pe fiecare în parte. La rândul nostru, i-am dat toate etapele vieţii noastre interioare şi toate ideile noastre. O mulţime de oameni au menţinut, în şedinţele de redacţie (la care avem de multe ori musafiri, oricând bineveniţi), "focul sacru" şi secretul: râsul. Când se va termina râsul la România literară, cred că se va sfârşi şi revista, cel puţin cea pe care o (re)cunosc eu.

Ce chipuri are pentru mine România literară acum, în ziua solstiţiului de iarnă 2009, când îmi scriu articolul? Cei vii se amestecă în amintirea mea cu cei plecaţi de la revistă şi cu cei morţi, care sunt încă foarte prezenţi aici, în pagini, dar şi la lunga noastră masă de şedinţă, din lemn negru, sau în fotoliul râvnit, adânc, bordo, delabrat, în care se spune că a şezut şi Arghezi. Fiecare lasă în urmă un detaliu dintre cele insesizabile, care ţin în viaţă o instituţie, sunt gesturi zidite în ea. Ştiu de la publicaţiile vechi că nu caseta redacţională dă seama despre sufletul unei reviste. Acolo e administrativul, în timp ce viaţa e... în altă parte.

Primul care-mi vine în minte e "Zigu" (istoricul literar Z. Ornea), pe care-l găseam de-obicei "în biroul lui Manolescu", corectându-şi în linişte articolul săptămânal. Avea poveşti, căldură, înţelegere şi bibliotecă în inimă. Când a murit a lăsat câteva articole înainte (sau în urmă), astfel încât, vreo 4-5 numere încă, pagina lui a fost "acoperită". Ciudat, imediat apoi mi-o amintesc pe Adi Fianu, o doamnă pe care am cunoscut-o când era deja în vârstă, dar care avea un aer fair, uşor băieţos (aproape bătăuş dacă era cazul: mă face să zâmbesc şi acum, amintindu-mi-o când se supăra), un limbaj pe măsură, care-i stăteau foarte bine. Nu scria (cred că o singură dată a făcut-o), dar ţinea de redacţie şi-ntr-o iarnă friguroasă ne-a invitat să facem şedinţele la ea, într-o casă veche, boierească. Domnul Pascu, multă vreme secretarul nostru de redacţie, om masiv, cu mustaţa căruntă şi ochelari cu lentile groase, avea ceva din gazetarii interbelici. Era istoric de formaţie. Nu se grăbea niciodată, se enerva rareori, dar de râs, râdea şi el cu plăcere. "Cu ajutorul lui Dumnezeu, am făcut şi numărul ăsta!", spunea, la 7 zile o dată.

În zilele cele mai bune, la masa noastră de redacţie şedeau aşa: în capul mesei domnul Manolescu, în stânga lui domnul Dimisianu, în stânga lui eu, bucurându-mă cu egoism de spiritul mucalit al colegului meu, în stânga mea Sorin Lavric, în stânga lui poeta Constanţa Buzea. În dreapta domnului director, secretara cea mai bună de redacţie pe care am văzut-o vreodată, Oana Matei, în dreapta ei redactoriţa cea mai bună şi cu mai mare spirit de sacrificiu care a existat vreodată, Adriana Bittel, în dreapta ei, variabil, Daniel-Cristea Enache sau Cosmin Ciotloş sau Simona Vasilache sau Mihai Minculescu, în dreapta acestora Pavel Şuşară şi/sau Marina Constantinescu, în dreapta lor Alex Ştefănescu, chiar lângă Constanţa Buzea, care închidea cercul în capul celălalt al mesei. Şedinţele au fost întotdeauna un prilej de retrăire a vieţii literare, o şcoală de gazetărie făcută din mers şi cu reprize de râs din care ieşeai însănătoşit sufleteşte. N-am simţit niciodată că merg la "serviciu", venind la redacţie, deşi am făcut-o şi la 40 de grade, vara, când toată lumea fugea din Bucureşti, şi pe viscol, iarna, când toată lumea stătea la gura caloriferului. În jurnalul meu episodic am câteva scene care prind viaţa de redacţie, dar cred că n-a venit încă vremea să le developez. În ultimul an am rămas numai 5 care să ţinem şedinţele şi să asamblăm revista şi la bine, şi la greu: Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Alex Ştefănescu, Oana Matei şi cu mine. Cine crede c-a fost uşor, mai ales în lucrări de renovare şi în perioade de dezastre generale şi individuale - se înşală. Umorul lui Dimi, pe sub mustaţă, şi umorul debordant, entuziast al lui Alex ne-au susţinut ca nişte cârje. Biroul tehnic - Valentina Vlădan şi părinţii ei merită mulţumiri speciale - mereu atenta Neli, pasionatul numismat Corneliu Ionescu (acum la pensie) şi corectorii "prieteni şi fraţi de ochelari" (Nina Pruteanu, Simona Galaţchi, Ecaterina Ionescu) sunt dintre oamenii care nu se văd, dar fără de care n-am fi făcut faţă în vremuri de criză.

În afară de colaboratorii cu rubrici, care-şi trimit săptămânal articolul - Emil Brumaru (ale cărui poeme le depozitez şi am privilegiul să le aleg eu), luptătorul Mircea Mihăieş, Rodica Zafiu (cu o rubrică dintre cele mai citite, trimisă adesea în ultima clipă, dar însoţită mereu politicos de scuze, pentru întârziere), cronicarul nostru literar Tudorel Urian, prozatorul Cristi Teodorescu sau cinefilul-scriitor Angelo Mitchevici, criticul Gheorghe Grigurcu sau romancierul Constantin }oiu, apoi rafinaţii Mihai Zamfir şi Livius Ciocârlie şi, desigur, domnul director, cu editorialul său limpede ca cristalul şi Mihaela Şchiopu cu "expoziţia" ei tematică, în afară de aceştia, deci, revista a găzduit o seamă de musafiri-prieteni. Îi pomenesc doar pe câţiva, fiindcă lista ar putea ajunge la fel de lungă ca a lui Leporello: domnul Barbu Cioculescu (pe urmele tatălui său, criticul Şerban Cioculescu), cu articole de un umor de 24 de carate, domnul Solomon Marcus, cu spiritul lui acut şi claritatea lui matematică, domnul Şt. Cazimir cu prospeţimea lui reconfortantă, dl. Al. Săndulescu sau dl. Hâncu ale căror pagini dezvăluie trecutul, dl. Florin Manolescu cu câte o binevenită polemică. Să nu-i uit pe cei care au avut rubrici solide la noi, chiar dacă nu mai sunt azi în redacţie: profesionista Eugenia Vodă, tânăra şi inteligenta Andreea Deciu, criticii Daniel Cristea-Enache şi Marius Chivu. Câtă bucurie ne face Nicolae Balotă, când ne dă un articol sau domnul Cantuniari un fragment de memorii, ce bine e când Constanţa Buzea acceptă să ne dăruiască o pagină de poezie proprie sau un fragment inedit de jurnal, ce surpriză când Şerban Foarţă vine cu câte o pagină ingenioasă, ce minune când Vlad Zografi şi Vlad Russo dau un Ionesco într-o traducere care merită toate premiile, Gabriel Liiceanu un interviu inedit cu Simone Boué, Andrei Cornea un răspuns la o scrisoare sau Mircea Cărtărescu un răspuns la o anchetă. Pentru mine a fost o experienţă de viaţă să descopăr oameni cu spirit critic în rândurile studenţilor mei şi să le ofer posibilitatea să scrie într-o revistă de prestigiu. Unii au ştiut să profite de asta, alţii şi-au ratat şansa. În ce mă priveşte, risc să ajung ca Iacob Negruzzi: oamenii să treacă pe partea cealaltă a străzii, când mă văd, ca să nu le cer un articol pentru revistă. Şi, e bine să se ştie, le port pică tuturor celor care dau lucruri "de România literară" la alte reviste.

România literară mi-a scos sufletul. Mi-a stricat vacanţele (pe toate). M-a stors de energie. M-a secătuit. M-a enervat de câteva ori din cale-afară. M-a mâhnit alteori. Din când în când m-a nedumerit şi aproape că n-am mai vrut să ştiu de ea. Cu siguranţă că nu m-a îmbogăţit, strict financiar vorbind. Cu toate astea, schimbul a fost, categoric şi de departe, în avantajul meu. A fost un mare noroc în viaţa mea! Pentru aceasta le mlţumesc tuturor celor pomeniţi aici, dar şi celor pe care i-am scăpat fără să vreau din enumerare şi, mai ales, mai ales cititorilor. De dragul lor am încercat, din greu, să rezistăm!


P.S. Nu-mi pot închipui redacţia fără dl. Dimisianu şi fără Adriana Bittel. E ca girafa lui Preda: "aşa ceva nu există!"


Emil Brumaru

Mereu mi-am spus: primii zece ani de rubrică săptămînală sînt grei, apoi totul merge de la sine, metabolismul a încorporat-o, substanţele s-au combinat ireversibil în sîngele trupului, nici nu-ţi dai seama, conştient, de ce se întîmplă, e ca un fel de rugăciune a inimii, cu fiecare bătaie o repeţi văzîndu-ţi de treburile tale cotidiene. Principalul e să fii viu, teafăr, disponibil la sublim şi farafastîc. Acum, dimineaţa, cu o cană enormă de cafea la buză, uitîndu-mă la prima zăpadă căzută anul ăsta pe acoperişurile verzi din jur, am sentimentul că nimic nu-i mai uşor decît scrisul! Ştiu că bucuria îmi va dilata sufletul şi orice amănunt va fi cuprins în fluxul iniţial de entuziasm, în bobîrnacul dat frazei de început. La a doua cană de un kilogram, cafeaua va lucra singură, se va învolbura în vîrtejuri de amintiri dragi, abia prididind eu să le însemn, să le ordonez. Povestea mea a început prin mijlocul anului 1992, cînd Alex Ştefănescu mi-a solicitat o pagină de poezii, dacă se poate şi cu texte scrise de mînă, şi chiar cu desene! M-am executat. Pe urmă a venit propunerea de a avea o rubrică săptămînală despre orice doresc. Aici a apărut primul hop: cum să-mi numesc rubrica? Luni de zile am căutat titlul, aveam încă răbdare pe atunci. Se sfîrşea anul, eram în final de noiembrie şi eu mai orbecăiam fără spor. Doar se ştie ce importanţă are un titlu! Îţi determină viaţa, călătoriile, intimitatea, grosimea şi lungimea plapumei, felul cum te scarpini în societate, cheful de lobodă, cum te descurci cu facturile, taxele, întreţinerea, culoarea fularului, dioptriile la ochelari, pixul c-o femeie ce se îmbarcă şi se dezbracă la fix, după cum îl întorci, hahaha!, aplombul civic, zarnacadeaua, nu? Umblam ca năucul, cu pavilionul urechii larg desfăcut în vînturile propice sau adverse. Eram ca o coajă de nucă pe valurile uriaşe ale secundei, hm! Fiindcă, trebuie să mărturisesc, trăiam cu secunda, cu fracţiunea de secundă, nu cu ora sau cu anul ca alţii! Şi o întîmplare mi-a dat soluţia salvatoare. Iată cum a fost. Mă nimerisem, printr-o fisură de spaţiu, în camera tehnică a ziarului "Timpul", unde două voluptuoase computeriste paranormale, extraterestre, aplecate bombastic (sper să fiu bine înţeles!) deasupra tastaturilor, mai mult plutind de-a-n picioarelea, lungi şi cu pletele prăbuşite bogat peste sînii violenţi, hardcore, sporovăiau, sorbeau cafeaua fierbinte, îşi transmiteau secrete frivole, rîdeau zăltat, ce mai, nu se uitau nici cu curul la mine, ca să mă exprim sensibil, să mişun candid la nuanţă! Savoarea nefericirii mele era dată şi de faptul că eu, întruna, cerşeam în surdină o gură măcar de cafea, iar ele nema, parcă vorbeam la fantome! Şi m-am auzit aievea, în aerul îmbujorat echivoc al încăperii, în clipele depresurizării, constatînd a pagubă, cu glas tare: am ajuns şi cerşetor de cafea! Mintea mi-a făcut: clioc?! Beton armat!; bestial!; descoperisem titlul rubricii: Cerşetorul de cafea! Indiferenţa lor de herghelie sănătoasă, tînără, plecată voios la păşunat cicoare prăjită şi trifoi cu patru foi, mi-a declanşat o nostalgie imensă... O nostalgie pe care nu mi-o puteam adăpa, hrăni, potoli, decît cu ani de scris, de transcris, de vis săptămînal, veşnic auroral, reînnoit cu încăpăţînare în curcubeie spontane-n irizări, cu o deznădejde de cîrtiţă onestă, mamelonînd pămîntul negru-cernoziom în muşuroaie dilii, cu patimă şi sacîz. Şi-aşa am continuat, fără să-mi dau seama că deja am aproape douăzeci de ani de colaborare, acuşi-acuşica!

Mici dîmburi m-au dat puţin de-a berbeleacul, din cînd în cînd. Cea mai drastică sancţiune mi s-a aplicat datorită faptului că, de la o vreme, trimiteam texte în proză! Pur şi simplu mi s-a întrerupt rubrica o săptămînă, fiind rugat să-mi bag sufletul în cap şi să revin la poezie. Noroc că aveam vreo cîteva versuri la teşcherea, de pus la rană la o adică, într-o situaţiune mai bubonică. Le-am expediat fulgerător. Am şi discutat telefonic şi naiv cu domnul Nicolae Manolescu, promiţîndu-i că, da, o să mă dau pe brazdă, n-o să mai bat cîmpii luînd-o pe arătură fără sens şi coadă... A rîs şi, după ce mi-a şi publicat scrisoarea de explicaţii, privind harababura prozei ce prolifera celular în mine, un soi de legitimare medicală a chestiei, lirismul meu zgubilitic şi atavic m-a înhăţat definitiv. Şi pretutindeni m-a însoţit reproşul benefic şi afecţiunea ocrotitoare, însă cu năbădăi enigmatice, a celorlalţi magnifici rubrilianţi permanenţi ai Romlit-ului. Iar greşelile omeneşti de corectură mi-au deschis infinite posibilităţi de iertare a păcatelor involuntare. Rugaţi-vă pentru sufletul meu...


Ilie Constantin

Frecventez marea revistă de pe la vârsta de 18 ani, când ea se numea încă "Gazeta literară". În acea perioadă au loc debuturile mele împrăştiate, cu poezioare insignifiante, proletcultiste, prin "Tânărul scriitor", care va deveni în scurtă vreme "Luceafărul", "Tribuna clujeană" a lui Ioanichie Olteanu şi, în fine, în "Gazeta literară". Împrejurările în care s-a închegat Generaţia Şaizeci, printr-o veritabilă şi binefăcătoare "conspiraţie de critici", lansată de colecţia "Luceafărul", care începea cu ea, sunt în genere cunoscute. Eu însumi voi fi făcut unele progrese lirice, în cei trei ani de la debut, cărora le datorez includerea mea într-o triadă: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin; ne completau, în proză, Ştefan Bănulescu şi Nicolae Velea.

Cursul vieţii mele scriitoriceşti începea cu o surdă aspiraţie de a fi şi eu primit în redacţia revistei, unde Nichita şi Cezar lucrau deja. Dar nu mi-a fost dat să devin redactor al "Gazetei literare" ori al României literare. O singură dată, prin noiembrie 1969, redactorul-şef al Rl, de unde cineva plecase, Geo Dumitrescu, mi-a transmis invitaţia de a veni "să-mi ocup locul". Am mulţumit din toată inima, dar nu puteam profita de şansă: de un an şi mai bine, lucram la "Luceafărul" lui Ştefan Bănulescu de a cărui preţuire mă bucuram.

Dintotdeauna am fost alături de România literară, unde am colaborat cu poeme şi pagini critice. Prietenii mei Lucian Raicu, Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu, bizuindu-se doar pe unele din recenziile mele, m-au împins, în primăvara lui 1970, la acceptarea unei rubrici de cronică săptămânală a poeziei. Nu doream să-i dezamăgesc, m-am descurcat cât am putut mai bine vreme de nouă luni. Între timp, rubrica mea cunoscuse o relativă "autoritate". Aceasta mi-a adus cronica literară globală la revista "Luceafărul", pe care nu se cuvenea s-o refuz, căci eram redactor al ei. Rodul editorial al acelor ani de eseistică numără aproape o mie de pagini adunate în trei culegeri: Despre poeţi, 1971, dedicată lui Lucian Raicu; A doua carte despre poeţi, 1973, dedicată lui Valeriu Cristea, şi, în acelaşi an, Despre prozatori şi critici. O carte dedicată lui Gabriel Dimisianu, Sub semnul eseului, a apărut abia în 2009, lansată la Târgul de Carte Gaudeamus!

Trag după mine o mare spărtură de destin: absenţa mea din România vreme de 29 de ani, începând din octombrie 1973... La Paris, am fost un "exilat atipic", cum m-a numit Al. Călinescu, până la căderea comunismului român, apoi, din 1990 până la revenirea definitivă în ţară, un fel de "diasporist", tot atipic. Trec peste evocarea acelor aproape trei decenii de absenţă, povestite în alte cărţi şi confidenţe. Multă vreme am fost urmărit de gândul că mă sinucisesem literar neîntorcându-mă în ţară la capătul unei burse universitare de o lună în Italia. Puţinii călători care mă întâlneau la Paris îmi întăreau mâhnirea descriindu-mi cum, la Bucureşti, fusesem "şters" de regim din biblioteci, din publicaţii, era interzis să mi se pomenească numele - în fine, se crea impresia că nu existasem niciodată!

Mi-am reluat activitatea de scriitor, aproape exclusiv în limba franceză, cu poezia (jumătate din întreaga mea producţie lirică!) şi proza, plus o teză de doctorat la INALCO. Începând din 1990, solicitat de reviste din România, le-am trimis - mai ales României literare - multe poeme auto-traduse în limba maternă. Gustul pentru eseu mi-a revenit, cu propensiune pentru istoria literară şi scriitorii străini (francezi şi marii ruşi din secolul al XIX-lea). România literară accepta toate aceste scrieri; la un moment dat, Dimisianu mi-a spus la telefon, îngrijorat de atâtea trimiteri de texte: "Fă-ţi depozit la România literară, prietene!" Depozitul trecea repede în paginile revistei.


Dan C. Mihăilescu

Optzecismul critic nu a avut nici pe departe relaţiile de maternă complicitate de care au beneficiat poezia şi proza generaţiei cu fortăreaţa României literare. Pe cât de frontal ori subtil erau sprijiniţi, când şi când, Cărtărescu, Nedelciu, Madi Marin, Groşan, Iaru, Stratan, Costi Stan, Muşina ş.cl., pe atâta erau de neglijaţi Radu G. }eposu, Ioan Buduca, Mihăieş, Ion Bogdan Lefter, în favoarea lui Mircea Scarlat, Aureliu Goci, Victor Atanasiu, plus excepţiile Costin Tuchilă şi Cristian Moraru...

În ce mă priveşte, niciodată nu am avut o relaţie amicală sau măcar patern-filială cu România literară. Totul era crâncen arondat acolo, înfeudat, betonat, fiecare cavaler îşi apăra înzăuat, cu viziera trasă şi cu lancea întinsă, turnul, astfel încât outsider-ul, chiar dacă ar fi mâncat foc, era alungat fără drept de apel chiar înainte de a-şi fi prezentat onorul.

Că Eugen Simion ne-a livrat încă din facultate (1974-1975) lui Mihai Ungheanu la "Luceafărul" - şi nu la România literară - pe Valentin F. Mihăescu, Paul Dugneanu, Dan Alexandru Condeescu şi pe mine, asta e de înţeles: "Luceafărul" făcea figură de anticameră utecistă, pepinieră pionierească, colonie străjeristă, faţă de care cetatea lui George Ivaşcu era ca băncile elveţiene vizavi de Casa de economii din Lehliu.

Ce n-am înţeles a fost de ce, când am plecat de la "Luceafărul", după trei ani de trepăduşie când veselă, când tristă, odată ajuns în biroul dlui Gabriel Dimisianu, în loc să mi se dea în fine şansa de a-mi împieptoşa oferta (Eminescu, Blaga, Emil Botta, Ioan Alexandru ş.a.m.d.) mi s-au etalat cuminte (dar imperios) pe masă obligaţiile redacţionale de recenzat numaidecât: Silvia Zabarcencu, Tina Ionescu Demetrian, Pia Olaru, Alecu Ivan Ghilia, Mara Nicoară... "La noi, despre Eminescu, se scrie numai în iunie şi ianuarie, iar atunci o face profesorul George Munteanu..." - mi-a retezat avântul dl. Dimisianu, făcându-mă iute să observ că tatuajul unghenist se va repercuta indefinit în biata-mi biografie literară. Cu alte cuvinte, eram în carantină.

Culmea: de debutat, după n debuturi în presa liceală şi universitară, o făcusem taman la România literară, în luna mai 1975, când, graţie generoasei opintiri pedagogice a Antoanetei Tănăsescu, marcasem "ziua tineretului" împreună cu amicul Marian Popescu, el scriind despre teatrul lui Marin Sorescu, iar eu despre Leonida Teodorescu. Ce vremuri, ce şanse, ce opţiuni!

Ce-i drept, cu timpul, venind perestroika, mi s-a acceptat în doi ani un profil Mircea Martin şi - cred că la propunerea împricinatului (mare amator de carne fragedă) - am scris chiar şi un şocant (pentru multă lume) articol aniversar Paul Georgescu.

Între timp îmi făcusem stagiul cuvenit în receptare, urcând de la bronz la aur: în România literară, Mircea Scarlat îmi recenzase în 1982 cartea despre Eminescu, Dana Dumitriu în 1984 volumul despre Blaga, iar în 1989 Nicolae Manolescu Întrebările poeziei. În sfârşit, existam!

Numai că, în ianuarie 1990, după ditamai schimbarea, tot la "Luceafărul" aveam să ajung, odată cu propunerea de rubrică a lui Laurenţiu Ulici. Până la invitaţia echivalentă a dlui Nicolae Manolescu pentru România literară aveau să mai treacă fix douăzeci de ani.

Adevărul e că vinul e tot mai bun din cât e mai vechi. Aşa că-mi veghez şi eu cum pot mai bine doagele butoiului. Nu multe, una, două îmi lipsesc, în rest sunt încă-n bună stare...


Cristian Teodorescu

Ca să nu par patetic, dacă aş lua-o de cînd DR Popescu m-a adus la România literară în echipa de la corectură sau de cînd George Ivaşcu mi-a ţinut spatele, într-o ocazie dificilă, după care mi-a spus "Lasă, dragă, asta e treaba mea, n-ai nevoie să-mi mulţumeşti!" sau de cînd Roger Câmpeanu, dom Semaca, m-a onorat cu prietenia lui sau de cînd conul Pascu mă prevenea pe ce becuri ar fi bine să nu calc sau de cînd Nicolae Manolescu mi-a dat o rubrică permanentă la care scriu de 20 de ani sau de cînd Alex Ştefănescu mi-a oferit o slujbă la "Zig-Zag", într-o perioadă cînd o duceam nasol, folosindu-şi influenţa de director onorific, sau de cînd doamnele de la corectură îmi adăugau literele mîncate din cuvinte şi aveau grijă să nu-mi apară virgule compromiţătoare în texte sau de cînd Gabriel Dimisianu mi-a calmat îndoielile, după fiecare dintre primele povestiri din Medgidia, oraşul de apoi, sau de cînd am fost nominalizat pentru Cartea anului cu cîteva săptămîni în urmă, aşadar, ca să n-o iau nici de foarte atunci, nici de prea acum, mulţumesc România literară! La mulţi ani!


Alex Ştefănescu

Încă din 1970, când am terminat facultatea, mi-am dorit să lucrez la România literară (revistă în care Geo Dumitrescu îmi publicase de câteva ori poezii, sub pseudonimul Ioana Matei). Dar pe atunci nu aveam nici o şansă, întrucât în timpul studenţiei fusesem anchetat de Securitate, pentru "afirmaţii duşmănoase la adresa regimului comunist", şi dat afară din UTC. În zadar fusesem apoi reprimit, întâmplarea rămăsese ca o informaţie veşnic descalificantă (încercuită cu roşu de funcţionarii de la serviciul de cadre) în cv-ul meu.

Am început un lung periplu pe la diverse publicaţii de care mă simţeam străin (după ce mi-am petrecut şase luni ca profesor într-un sat izolat din Nordul Moldovei, în care nu mai fusese repartizat niciodată un licenţiat), având mereu nostalgia României literare. Colaboram cu articole de critică literară la această revistă. Nicolae Manolescu, a cărui cronică literară devenise o instanţă supremă de consacrare, a scris despre fiecare dintre cărţile mele. Titlul cronicii lui din 1977 despre prima mea carte, Un debut remarcabil, mi s-a părut tipărit cu litere de lumină şi emoţia pe care mi-a provocat-o n-am uitat-o nici până în ziua de azi.

În redacţia revistei eram întâmpinat de fiecare dată cu prietenie. În secţia de corectură, unde lucra printre alţii fosta mea colegă de facultate Adriana Bittel, poreclită de mine "îngerul cu o carte în mâini", mă simţeam ca într-un paradis feminin (mai era şi câte bărbat, dat nu-l remarcam). Gabriel Dimisianu, politicos, îmi citea primul textele şi îmi făcea diverse observaţii, cele mai multe, justificate, temperându-mi impetuozitatea stilistică. M-am împrietenit cu Valeriu Cristea, personaj de o puritate morală stranie, admirabil şi incomod în acelaşi timp, am dialogat şi adeseori m-am contrazis cu Mircea Iorgulescu, a cărui gravitate teatrală nu era pe gustul meu, am devenit însoţitorul lui Valentin Silvestru la diverse festivaluri de teatru din ţară (unde el reuşise să impună autorităţilor un respect aproape paralizant faţă de oamenii de teatru), am făcut-o să râdă de multe ori, din toată inima, pe distanta Dana Dumitriu, cu (o citez pe Geta Dimisianu) "demagogia mea erotică".

Spre sfârşitul anilor '80 am făcut tot mai insistente demersuri ca să mă transfer la România literară, a cărei redacţie era de acord să mă adopte. M-am dus în audienţă la Dumitru Radu Popescu, pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care mi-a spus enigmatic că nu am nici o şansă. La ieşire, m-a ajuns din urmă Platon Pardău, sucevean de-al meu, care mi-a şoptit conspirativ că nu mă vor "băieţii cu ochii albaştri". Am fost în audienţă, în acelaşi scop, şi la Nicu Ceauşescu, care m-a tratat cu amabilitate, i-a dat cu mine de faţă şi un telefon lui Dumitru Radu Popescu, mi-a promis că va face şi alte încercări, dar mi-am dat seama că el însuşi era sceptic.

Abia după revoluţie, la începutul lui 1990, am putut, în sfârşit, să mă mut la România literară. În acea perioadă şi în continuare, până în prezent, mi s-au propus multe alte funcţii de către alte instituţii, atât de multe, încât i-aş plictisi pe cititori numai enumerându-le. Le-am refuzat pe toate (unele de zece ori mai bine plătite!), nu pentru că nu m-ar fi atras, ci pentru că nicăieri nu m-aş fi simţit mai bine decât la România literară.

Se împlinesc în curând douăzeci de ani de când lucrez la această revistă. Douăzeci de ani de bucurie de a fi împreună cu cei din redacţie, toţi oameni de valoare, de a comunica, a râde şi uneori a deplânge pierderi ireparabile împreună cu ei, într-o atmosferă de solidaritate intelectuală liberă, dezinteresată, rar întâlnită în România de azi. Am să scriu cândva o carte despre aceşti minunaţi douăzeci de ani.

Deocamdată, vreau să declar atât: că mi-am împlinit un vis secret - acela de a lucra la România literară mai mulţi ani decât în alte locuri. 1971-1989 înseamnă nouăsprezece ani. 1990- 2009 înseamnă douăzeci de ani. Balanţa s-a înclinat definitiv în favoarea revistei atât de iubite de mine. Biografia mea şi-a regăsit sensul. Orice s-a întâmpla de acum înainte, chiar dacă s-ar întâmpla să mor pe neaşteptate, nimic nu mai poate schimba această majoritate clară, incontestabilă.


Adrian Păunescu

Acum fix 20 de ani, România literară scria: "Taci, Adrian Păunescu!"; n-am mai publicat niciun rând în această revistă. Acum, redacţia îmi solicită să scriu un articol pe tema Eu şi România literară. O fac, dragă Alex Ştefănescu. Scriu cu amărăciune şi bune urări.

Terminam facultatea, eram de doi ani redactor la "Amfiteatru", când Geo Dumitrescu m-a chemat cu generozitate la "Gazeta literară", să facem România literară. În acea primăvară a anului 1968, organizasem marele scandal al momentului, invitându-l şi convingându-l pe Ion Iliescu, preţuit pentru deschiderea lui faţă de cultură, să participe la şedinţa lărgită a organizaţiei UTC de la Uniunea Scriitorilor, unde aveau să se spună grozăvii nonconformiste şi să se ceară drepturi esenţiale pentru scriitori, cum ar fi desfiinţarea cenzurii, întemeierea de reviste şi edituri, burse în străinătate. Din aprilie 1968 şi până-n august 1968, Puterea a lucrat la soluţiile posibile. România literară a luat locul "Gazetei literare". Geo Dumitrescu a fost numit redactor-şef. În acea redacţie lucrau: Ion Caraion, Lucian Raicu, S. Damian, N. Breban, G. Dimisianu, Ion Horea, Paul Goma, Petru Popescu, Valeriu Cristea, Marcel Mihalaş, Al. Cerna Rădulesscu, Tiberiu Tretinescu, Adrian Păunescu. L-am convins pe Geo să-l angajeze şi pe Gheorghe Pituţ. O întreagă literatură română se regăsea la etajul întâi al clădirii din bulevardul Ana Ipătescu Nr. 15, aşa cum, la etajul doi, sub conducerea lui Ştefan Bănulescu, o altă literatură îşi trăia strălucirea: Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Constantin }oiu, Nicolae Velea.

Orice s-ar întâmpla, în viaţa literară şi chiar în literatură, oricât de mare ar fi distanţa dintre România literară de azi şi România literară din 1968-1969, eu nu-mi pot gândi viaţa fără zilele şi nopţile pe care le-am dedicat acestei publicaţii, principala revistă a Uniunii Scriitorilor despre care, indiferent ce s-ar spune, trebuie rostit şi adevărul că a păstrat mereu viu criteriul estetic. Am urcat în ierarhia redacţională de la postul de redactor II până la acela de redactor-şef adjunct. Revista concretiza concepţia lui Geo Dumitrescu despre publicistică, o concepţie profund diferită de tiparele staliniste şi de experimentalismele frivole.

Eu însumi am învăţat de la Geo Dumitrescu gazetărie. Am învăţat şi am făcut acest fel de gazetărie. Este perioada în care România literară îndrăznea şi politic, chiar dacă nu toate actele noastre de curaj puteau deveni publice. Cenzura de partid l-a certat pe Geo Dumitrescu că dădusem la tipar critici la adresa alegerilor în CC al PCR. Unul dintre cele mai îndrăzneţe gesturi din istoria României literare este intervenţia solidară a 33 scriitori români pentru eliberarea filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie şi Horia Pătraşcu de sub interdicţia dictată de liderul partidului. Am fost iniţiatorul acelei mese rotunde, la care au lucrat cu dragoste, dar nu neapărat cu speranţă, şi Raicu, şi Valeriu Cristea, şi Dimisianu, şi la care au răspuns, fără teamă, literaţi care nici măcar nu-şi vorbeau între ei, necum să fie în aceeaşi tabără literară. De altfel, ca să zic aşa, unitatea în diversitate a răspunsurilor la întrebarea "Care-i cel mai bun film românesc?", şi anume: Reconstituirea, a avut valoarea unui pumn în nasul cenzurii. În scurtă vreme, filmul a putut fi văzut la un cinematograf din Bucureşti. Cum aş putea uita eu forţa de atunci a României literare, forţă pe care o stârnisem?

Dificultatea construirii unei reviste cu ambiţii de "organ", cum se zice, nu e mică. Această obsesie, de a păstra mereu echilibrul între datoria faţă de breasla scriitoricească în genere şi competiţia valorilor literare, probabil e vie şi astăzi, deşi este probabil ca statutul revistei să se fi schimbat, efortul pentru acest balet între sindicalismul firesc şi elitismul necesar nu e mai mic. Geo Dumitrescu ne chinuia, pur şi simplu, să înţelegem că trebuie lăsat dreptul la cuvânt mereu şi părţii adverse. Nu înţelegeam această poziţie, atunci. Cu timpul, totuşi, am devenit un partizan al acestei idei. Nici nu mă mai pot gândi că ar putea fi altfel. Nu înseamnă că nu cred în ceea ce s-ar putea numi dreptul oricărei publicaţii la o politică editorială originală, care să poată fi şi semnul ei distinctiv în istoria literară.

Nu sunt un entuziast al României literare de astăzi. Nici nu cer mila sau compasiunea colegilor mei scriitori de la această revistă, în care am fost adesea atacat, şi cu semnătură, şi mai ales fără. Pe acest fond de antipatie faţă de mine, agresiunea a fost aproape totală. Nicolae Manolescu, critic literar de anvergură, căruia i-am recunoscut, şi atunci când m-a nedreptăţit, rolul important pe care l-a avut în încurajarea şi apărarea literaturii române de valoare, în vremuri în care cerneala cu care scria nu-i era otrăvită de politică, m-a criticat sever pentru un imn al spiritualităţii româneşti. Că adică tocmai eu să-l scriu?

I-am răspuns atunci că, dacă revista pe care o conduce, îmi contestă curajul din anumite momente de dinainte de 1989, mă simt oricând în stare, la acest capitol, al curajului politic, să punem faţă în faţă faptele lui şi faptele mele. Eu am făcut greşeli mai vizibile, dar şi gesturi de excepţional curaj civic. De altfel, încă din primul număr al României literare de după decembrie 1989, un articol anonim găzduit în această publicaţie mă-njura neruşinat, de parcă eu fusesem la putere, şi striga la mine: "Taci, Adrian Păunescu!". Am şi tăcut. Am şi vorbit, de atunci încoace. Vorbisem şi înainte de 1985, când, de exemplu, i-am cerut secretarului cu propaganda al CC al PCR să nu acţioneze împotriva lui Nicolae Manolescu şi să nu-l scoată de la Universitate, aşa cum ceruse un scriitor important, furnizând probe de natură politică împotriva criticului. În acelaşi fel, m-am constituit în apărător al unuia din volumele de Scriitori români ale lui Eugen Simion, acuzat că elogiază şi a băgat în carte transfugi. Trebuie să mărturisesc aici că Eugen Simion n-a uitat atitudinea mea şi s-a purtat, în toate circumstanţele vieţii mele publice, cu luciditate, temperanţă şi omenie.

Cu Nicolae Manolescu am avut întotdeauna o relaţie bună. Atitudinea lui radical-negatoare, de după 1989, mi s-a părut, nu numai nedreaptă, dar şi contrafăcută. O bună perioadă el s-a străduit să mă conteste. Va fi o grea povară pentru conştiinţa lui de om al adevărului împrejurarea că a expediat, aiurea, activitatea mea literară de după 1989, într-o frază potrivit căreia eu n-aş mai fi scris nimic după revoluţie. M-a durut şi atitudinea criticului faţă de literaţii basarabeni, în frunte cu Grigore Vieru. Când Nicolae Manolescu îşi va recâştiga libertatea de a citi şi-şi va face timp să vadă ce a negat, aş spera să mai fiu în viaţă şi să-l salut cu aceeaşi dragoste şi fraternă înţelegere cu care l-am păstrat într-un loc înalt al sufletului meu. Dar România literară şi Uniunea Scriitorilor nu sunt numai ale lui, chiar dacă eu am absentat în ultimii ani din viaţa literară.

Până şi omul de talent, criticul Alex Ştefănescu, pe care l-am socotit şi îl socotesc un prieten adevărat, a pus, în anumite perioade, nu foarte scurte, surdină numelui şi prenumelui meu, deşi în extraordinara sa lucrare Istoria literaturii române contemporane, Alex Ştefănescu mă analizează inspirat şi mă apără. Dar, la România literară, nici el, nici fostul meu coleg de redacţie, literatul de echilibru G. Dimisianu nu m-au apărat de injurii şi de calomnii. În această revistă (care mi-a fost dragă şi la renaşterea căreia, în 1968, am contribuit), până şi fosta mea soţie, mama copiilor mei, poeta Constanţa Buzea, a fost încurajată să mă atace în nişte jurnale intime, rescrise la 30 de ani după momentul în care faptele s-au petrecut. 30? 37-38 de ani! N-am considerat că trebuie să pătez numele copiilor mei contra-atacând-o şi încercând să ofer şi varianta mea de adevăr.

Dar eu nu vreau să fac aici cazuistică. Omagiile mele, doamnă Constanţa Buzea. Vreau doar să se ţină minte că, în ciuda felului ingrat în care am fost tratat de liderii Uniunii Scriitorilor şi de redacţia României literare, eu nu am făcut niciun gest nedrept la adresa vreunuia dintre ei. Dimpotrivă, am intervenit, de exemplu, pentru breasla scriitoricească în mod decisiv la Ministrul Telecomunicaţiilor, Dan Nica, în urmă cu un deceniu şi ceva, pentru a nu fi scoasă din Casa Vernescu breasla mea. Nicolae Breban şi Eugen Uricaru sunt martori. Mă mândresc, de asemenea, cu împrejurarea că, şi pentru prieteni, şi pentru duşmani, am reuşit să-l conving pe premierul Adrian Năstase şi Parlamentul României, să fie creată Instituţia Indemnizaţiei de Merit, pentru care am fost înjurat ordinar de cei care se şi bucurau de ea. Să le fie şi lor de bine! Mă bucur că, în toţi aceşti ultimi ani, viaţa lor, viaţa a 1500 de oameni de spirit ai României, a fost mai bună cu trei salarii minime lunar. Nu e mult, dar este altceva decât nimic. Şi nu se ia, se dă!

Nu pot să mă prefac a nu şti că am făcut şi eu greşeli, n-am fost nici eu totdeauna drept, am susţinut şi eu polemici care au putut răni pe cei cu care dialogam, am făcut şi literatură iritant-propagandistică, dar, desigur, şi literatură critică. Dar eu nu sunt o instituţie. Sunt numai un scriitor care ar fi avut dreptul, în aceşti 20 de ani, la o minimă atenţie din partea colegilor săi de la România literară. Totuşi eu am scris şi am publicat, în urmă cu 40 de ani, în paginile acestei reviste de forţă şi inspiraţie, nu numai senzaţionala serie de interviuri Sub semnul întrebării, ci şi, hai să reamintesc o poezie care a făcut zgomot în epocă: Ieşirea din sobă pe care, la Congresul Scriitorilor din 1968, tinerii scriitori nonconformişti au considerat-o un adevărat imn al renaşterii naţionale:


Ieşirea din sobă

Noi, care ca lemne, fusesem aruncaţi în sobă,
noi, care ca vreascuri, ca aşchii şi ca butuci,
noi, care ca flacăra, noi care ca scrum şi cenuşă,
noi, care încălzeam întreg acest acordeon
al dumneavoastră,
noi, care ne vedeam liniştiţi de treabă
în soba cuvenită fiecăruia sau unora dintre noi,

noi, care n-am protesat niciodată
(da, erau prea mulţi oameni, trebuia
să fie cineva şi lemn şi vreasc şi aşchie şi butuc)
noi care - teracotă sau nu - soba o respectam,
noi care - ţanţoş sau prăvălit - hornul îl
suiam cu fumul fibrei noastre,
noi care ştiam
că nu suntem lemne, nici vreascuri, nici aşchii,
dar acceptam să ne facem că suntem,
noi care ne născusem la fel
ca şi gospodarii presupuselor odăi cu sobe

deodată am înţeles că e vară
şi că îşi bate cineva joc de noi,
cheltuindu-ne în plină caniculă.

Atunci, cu scăfârliile pe jumătate arse,
văduvi şi turbulenţi, cioate înăbuşite,
arătându-ne dinţii sparţi de jeratec,
am izbucnit din sobă,
afară, afară,
în presupusele dumneavoastră odăi.

Unde sunteţi, friguroşilor? Nici urmă
de iarnă, ţurţure lângă ţurţure negru,
crengile adevăraţilor copaci.
Ardeam în sobe batjocoritoare
noi, oameni în toată firea,
noi, oameni care, într-un moment istoric,
creduli şi gângavi, credeam că n-are cine
încălzi aceste sobe de pripas.

Într-o pădure, vara, când păsările
lumii se rostogolesc pe broboanele de sudoare
ale lui Dumnezeu,
într-o pădure - în canicula apăsătoare -
trosneam în sobe, în ridicole sobe,
şalele noastre aprindeau focul
unei farse groase, unei umilinţe.

Unde sunteţi voi, friguroşilor? Mai auzim
hohote de râs undeva, în casele
îngropate în răcoarea poienilor.

Şi cu scăfârliile pe jumătate arse,
cu picioarele arzând, semnalizând din mâinile
acestea pline de cenuşă,
o luăm după voi prin pădure,
arzând, flacără lângă flacără,
prin pădurea ce începe şi ea
să ardă pe ruinele
sobelor batjocoritoare, în care fusesem închişi,
lemne, vreascuri, aşchii, butuci,
într-un moment istoric.

Şi vă mai aduc aminte, din colecţia României literară, o altă poezie semnificativă a epocii, Când totul se poate:

Când totul se poate

Primăvara, când totul se poate,
când ora se poate şi noaptea se poate,
când ziua se poate şi ceaţa se poate,
primeşte aceste dovezi repetate
că moartea se poate, că totul se poate.

Dar stinge lumina, să ardă-n cetate
combustibilul trândav de mai!
Dar pune pe-acea balerină doi cai
şi dansul va fi mult mai dulce şi mai
lunatic. Când totul se poate.

Aveam nişte roţi. S-au furat. S-au tocit.
Aveam nişte mâini. Vedem garduri.
Se poate orice. Şi trufie, şi mit.
Se poate polenul a sute de farduri
să cadă pe-un deal stacojiu, ofilit.

Anarhică stare. Când totul se poate.
E-o criză ce nu se explică.
Prea lesne şi una, şi alta se poate.
Şi frunza ce creşte. Şi cea care pică.

A fi cum pretindem. A fi cum se poate
arată că totul şi restul se poate.
A fi deznădejde. A fi libertate.
Oricare se poate. Egale sunt toate
când ora se poate. Când noaptea se poate.
Când moartea se poate. Când totul se poate.
Şi ce se mai poate, când totul se poate?

Chiar aşa: şi ce se mai poate când totul se poate?


Sorin Lavric

Sunt două lucruri pe care le-am înţeles colaborînd la România literară. Mai întîi, că a face gazetărie cultă nu înseamnă să colportezi informaţii, ci să creezi atmosferă. Că o revistă de calitate se recunoaşte după dispoziţia pe care ţi-o induce, iar nu după curiozitatea pe care ţi-o alimentează. Iar semnul după care un cititor resimte deosebirea dintre o revistă de atmosferă şi una de informaţie este că, deschizînd-o pe prima, o face cu aerul că săvîrşeşte un ritual. Există o ceremonie a lecturii României literare care o singularizează în peisajul revistelor culturale. Iar atunci cînd lectura devine ritual, se cheamă că revista îşi justifică cu adevărat apariţia. Una e să răsfoieşti o gazetă ca să-ţi omori timpul sau ca să te minţi că te păstrezi la curent cu umanioarele şi alta e s-o parcurgi cu sentimentul că în paginile ei există o lume al cărei tipar te absoarbe şi te dispune spiritual. Din ecourile pe care le-am primit în această privinţă, România literară e o gazetă care întreţine o stare de spirit, iar detaliul acesta e mai important decît toate celelalte motive pentru care ai putea lăuda revista. România literară are un orizont de aşteptare în platou statornic. De aceea, cea mai mare greşeală a redacţiei ar fi să schimbe tiparul revistei şi viziunea ei grafică, sub influenţa binevoitoare a celor care, gata să dea mereu sfaturi, strîmbă din nas la formatul vetust al revistei, la întinderea prea mare a cronicilor sau la aerul ei cam bătrînesc. În realitate, tocmai trăsăturile acestea sunt cele care fac din România literară o apariţie dorită şi aşteptată, adică o revistă de atmosferă.

Al doilea lucru pe care l-am înţeles este că prestigiul unei reviste este o variabilă iraţională cu al cărei capital simbolic, tocmai fiindcă este iraţional, nu ai voie să te joci. E ca o aură care nu poate fi ţinută sub control, dar din a cărei revărsare energetică se hrăneşte toată înrîurirea pe care o are asupra minţilor cititorilor. Mai mult, e precum un spectru afectiv care a capătat autonomie şi care îşi poartă colaboratorii în virtutea propriului cîmp de forţă. De aceea, nu e nimic mai obscur, mai ininteligibil şi deopotrivă mai puternic ca orizontul de aşteptare iscat de hramul unei reviste. Hramul e forma concentrată pe care o ia un renume cultural atunci cînd mentalul colectiv caută să-l prindă într-o formulă. E reputaţia strînsă într-un halou de dispoziţie sufletească, şi e îndeajuns să-i rosteşti numele ca să observi reacţia pe care o provoacă în rîndul cititorilor. Iar România literară are un hram de uimitoare expectativă culturală. Şi fiindcă este o revistă aşteptată şi căutată, tocmai de aceea este bîrfită şi duşmănită. Hramul naşte ură din partea celor care nu-l au. Iată de ce am fi naivi să credem că România literară e purtată pe lauri de simpatie unanimă şi se hrăneşte din ambrozia unei tulburătoare înduioşări generale. Nu, mulţi detestă revista şi visează s-o vadă îngropată, iar motivele urii sunt fie extraliterare (antipatia faţă de cutare redactor sau repulsia faţă de unul dintre cronicari), fie strict literare (Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu au omis un nume din Istoria lor şi atunci trebuie executaţi începînd cu revista).

Dar, dincolo de răbufniri şi otrăvuri, rămîn cele două trăsături pe care le-am pomenit: o revistă de atmosferă şi o revistă de hram. E îndeajuns să ne întrebăm cîte asemenea gazete culturale avem în ţară ca să ne dăm seama de locul pe care îl ocupă România literară.


Al Săndulescu

Dacă mă gândesc bine, a trecut peste o jumătate de secol de la primele mele colaborări la "Gazeta literară", cea care va deveni România literară de azi. Eram foarte tânăr, împătimit de lectură, stihuitor impenitent încă din adolescenţă, şi ca orice "creator" doream să mă afirm, să mă confrunt cu "publicul", fie că acesta însemna câteva persoane. în acelaşi timp, eram dezorientat, veneam dintr-un liceu care mai păstrase temeinica tradiţie haretistă şi intram în malaxorul ideologic al anilor '50, într-o facultate de Litere (Filologie), care abia îi mai suporta pe G. Călinescu (repede, eliminat ca "idealist") şi Tudor Vianu, din ce în ce mai populată de jalnici impostori, nu o dată "cadre de nădejde", însărcinaţi de partid să răstoarne ierarhiile şi să mistifice valorile, mai mult, să le interzică. Unii colegi de-ai mei, umanişti, mai precauţi, se dedicaseră lingvisticii, filologiei clasice, limbilor străine, mai ferite oricum de asaltul continuu al marxism-leninismului. Eu mă încăpăţânasem să rămân la secţia de Română, în ideea naivă că numai aşa pot să scriu literatură. Eram coleg de an cu Ştefan Bănulescu şi cu Mircea Horia Simionescu (deşi acesta optase pentru italiană). Visurile mele de poet imberb se spulberau văzând cu ochii. Prin educaţie, ca şi prin biografie (tata, bietul de el, va înfunda curând puşcăria politică) nu mă atrăgeau câtuşi de puţin lozincile "revoluţionare" şi nu mă simţeam capabil să mă încolonez sub faldul steagurilor roşii şi să "cânt" în fanfara dirijată de "toboşarul timpurilor noi". Nu aveam vocaţie de toboşar. Şi totuşi intrasem în horă, debutasem cu recenzii nesemnificative în "Viaţa Românească" şi, nu prea târziu, în "Gazeta literară", devenisem redactor la E.S.P.L.A., e adevărat la secţia de "Clasici români". Se cerea mereu obsesiv orientarea spre actualitate, spre "realitatea noastră socialistă"

Din pasiune, dar şi datorită circumstanţelor politice şi ideologice, mă consacrasem din ce în ce mai mult istoriei literare. "Tovarăşii" secretari de la Uniunea Scriitorilor mă scuzaseră de "paseism". Paralel, scriam şi despre contemporani, cum erau Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Bogza (acesta mi-a trimis un bilet - nu aveam telefon - să mă felicite şi să-mi mulţumească pentru că într-o recenzie îl numisem poet, cum şi e în mare măsură, într-o vreme când comentatorii nu-l scoteau din "reporter"). Nu am rămas indiferent nici faţă de cei din generaţia mea, Ştefan Bănulescu, Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, Ion Horea, sau mai tineri, ca D.R. Popescu, Nicolae Velea, Constanţa Buzea, Romulus Rusan, Sorin Titel, G. Bălăiţă, ultimii, la debuturile lor. Dar asemenea texte rămâneau din ce în ce mai mult marginale. Să recunosc, nu mă simţeam în largul meu când urma să mă confrunt cu o realitate mai întotdeauna ostilă, care-mi persecuta familia şi mă ţinea în permanenţă cu o "sabie a lui Damocles" deasupra capului şi că probabil nu eram făcut neapărat pentru critică. în schimb, mă găseam în elementul meu când scriam despre Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ionel Teodoreanu, Titu Maiorescu, N. Iorga, Paul Zarifopol, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi încă alţii din familia lor spirituală.

Deşi o muncă aproape anonimă şi fără glorie, mi-am dăruit o mare parte din viaţă activităţii de editor, pasionat să scot la iveală texte inedite, nu o dată senzaţionale, sau pierdute prin periodicele timpului, ca, de exemplu, în cazul Duiliu Zamfirescu sau Paul Zarifopol. Stagiile cu anii prin biblioteci şi arhive au consolidat înclinaţia mea spre biografie, corespondenţă, jurnale, memorii. La "Gazeta literară" în 1955, am debutat chiar cu un fragment inedit din romanul Minunile Sfântului Sisoe de G. Topîrceanu. Mai târziu, au urmat şi eltele.

Revista era pe atunci condusă practic de Paul Georgescu. Sigur că el se dovedea un marxist leninist "nec plus ultra", fanatic, de mirare la o inteligenţă incisivă ca a lui, dar spirit cultivat, spre deosebire de politrucii epocii, ca N. Moraru sau Mihai Novicov, avea un excepţional simţ al valorilor, avea fler. Se ştie că i-a publicat în "Gazeta literară" şi apoi i-a adus în redacţie pe Ştefan Bănulescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Gabriel Dimisianu. Apreciind un tânăr, Paul Georgescu trecea peste limitele lui politice de activist. Era, cum se spune, şi săritor. Când, prin 1958-1959, am fost concediaţi de la E.S.P.L.A., ca "necorespunzători ideologic" din funcţia de redactor, şi, chipurile, transferţi la Centrul de librării, ca simpli funcţionari, să nu spun vânzători la tarabă, Paul Georgescu ne-a chemat pe mine şi pe Z. Ornea să lucrăm la serviciul de corectură al revistei. Primul fusese dat afară ca reacţionar (tatăl, deţinut politic), al doilea, ca sionist la vârsta de 15 ani. Nu pot uita mirosul specific de cerneală din tipografia "Universul" de pe strada Brezoianu, unde ne-am regăsit alături de Matei Călinescu şi Gabriel Dimisianu, care a evocat cu farmec în amitirile sale acel moment, pentru mine şi Z. Ornea, destul de scurt, pentru că, "forurile" de partid nu ne-au aprobat numirea, deşi lucrasem şi încă destul de bine vreo şase luni. Se vede că reprezentam un mare pericol pentru "orânduirea noastră socialistă".

La "Gazeta literară" erau redactori, la secţia de critică, S. Damian, colegul meu de generaţie, care-mi solicita adesea colaborarea, Lucian Raicu şi abia amintitul Gabriel Dimisianu, trecut de la corectură în redacţie, cum ar veni "înălţat în grad".

Când revista a devenit România literară, în 1970, profilul meu critic se definise: mă conturasem şi mă afirmasem ca istoric literar. în această calitate, am continuat să public şi sub conducerea (mai scurtă) a lui Geo Dumitrescu şi sub aceea a lui George Ivaşcu. Multe din articolele apărute în paginile revistei au intrat în sumarele volumelor mele.

Colaborarea mea la România literară, după 1989, a devenit cvasipermanentă. încercam şi încă mai încerc să iau o revanşă a anilor pierduţi în arcanele înconjurate de sârma ghimpată a dogmatismului. Lucrările mele pe care le consider ca cele mai importante (Memorialişti români, ediţia şi studiile despre Paul Zarifopol) au trecut în bună parte prin filtrul de mare fineţe al redactorilor României literară. Şi aceasta o datorez lui Nicolae Manolescu şi, dintr-o perioadă mai veche şi până azi, prietenului Gabriel Dimisianu. Lui i-am încredinţat şi o serie de proze mai mult sau mai puţin memorialistice, care, unele au văzut în premieră lumina tiparului în România literară, unde, păstrând o dreaptă cumpănă în judecarea valorilor, el a servit peste patru decenii, cu pasiune, cu talent şi cu o dăruire mai rar întâlnită, literatura română.

în decursul vieţii, am colaborat la numeroase publicaţii din Bucureşti şi din ţară, cu asiduitate mai ales în ultimii 20 de ani, dar nu pot spune despre niciuna, oricât aş fi preţuit-o, ca despre revista, care, în esenţă, mi-a patronat debutul şi, poate şi mai mai accentuat, maturitatea: România literară, mon amour!


Angelo Mitchievici

Una dintre cele mai vechi reviste literare, România literară, a cunoscut botezul focului mai ales în ultimul deceniu de comunism, când revista Săptămâna la cârma căreia se aflau Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor pusese sistematic tunurile pe principalul ei cronicar, Nicolae Manolescu, dar şi pe tinerii scriitori ai cenaclului de luni condus de critic. Ca un far în ceaţă revista a transmis şi atunci mesajele luminoase, citită de toţi cei care ştiau că acolo se află o serie de condeie neînregimentate şi că invizibilă integral bătălia se duce în spatele uşilor închise. Deşi nu am cunoscut revista în acele vremuri, am citit totuşi de curiozitate numere de dinainte de 1989, descoperind cu surprindere cât de puternică era acea enclavă culturală. Sunt sigur că revista ar merita un studiu monografic, o revistă care nu numai că a făcut istorie, dar peste care istoria a trecut fără să o distrugă. Sunt un cititor de dată mai recentă al României literare şi un colaborator de dată şi mai recentă al ei şi îmi place foarte mult echipa redacţională adunată de ani buni în acelaşi sediu prăfuit, igrasios, ameninţat de orice cutremur şi care se află în renovare. Ceva a rămas acolo de o jovialitate demodată, de o politeţe ancien régime, ceva care sună vechi ca un pian pe care îţi pare rău să-l acordezi pentru a nu-i pierde nota unică a amintirii. Un mic fior a scuturat redacţia în momentul în care revista a trebuit să apară în culori. A părut unora o frivolitate de femeie uşoară fardul, inutil pentru severitatea de rasă monahală, a negrului pe alb. Deşi părea amuzantă rezistenţa unor colegi în acest sens am înţeles-o, revista nu şi-a propus niciodată să reuşească la un concurs de frumuseţe, ci să rămână în rezistenţă faţă de presiunile ideologice, cedând doar acolo unde nu se putea face altfel, cucerind alte poziţii importante pe care numai literatura şi critica literară le puteau revendica. Culorile au schimbat-o în bine, sobrietatea a rămas acolo unde-i era locul, în profesionalismul echipei, iar umorul în întrunirile redacţionale, întruniri din care nu lipseşte ceaiul sau cafeaua. Îmi sunt dragi aceşti colegi cu care nu mă văd atât de des pe cât mi-aş dori, cu atât mai dragi cu cât participă la o întreprindere total neprofitabilă, actul de cultură, şi care iau în serios ceea ce foarte puţini mai consideră o ocupaţie serioasă: critica literară. Nu odată revista s-a aflat în pragul falimentului, nu odată a apelat la măsuri disperate, şi nu poţi să constaţi cu ironie că era mult mai citită şi mai prosperă cândva când era ameninţată ideologic, decât acum când există o deplină libertate de expresie, şi când nu mai eşti obligat să elimini balastul obligatoriu al politicului vărsat în paginile ei. În acelaşi timp, constat că această revistă are acea tărie de caracter a celor care au trecut prin multe şi nu-i mai intimidează nimic, are în avantajul ei o tradiţie de decenii, are suportul extrem de important al devotamentului celor care o alcătuiesc de la tehnoredactori la directorul ei şi are bun-simţ, ceea ce în cazul unei reviste se traduce prin gust. Acest gust mă face să-mi amintesc lucrurile pe care nu le-am trăit, dar pe care paginile mai vechi ale revistei le conţin alături de cele care-i dau culoare.


Teodor Vârgolici

De-a lungul anilor, am constatat cu vie satisfacţie că revista România literară a acordat o permanentă atenţie istoriei literare române, publicând în paginile sale cronici obiective despre exegezele şi monografiile consacrate scriitorilor noştri clasici, despre ediţiile critice ale operelor lor, evocări comemorative şi aniversare, contribuţii documentare interesante.

Acum, când ideea de cultură şi adevăr se zbate adesea în confuzii, alcătuitori valoroşi ai revistei au în vedere grija purtată materialelor ce respectă cuvântul şi atitudini juste. Faţetele acestui respect asigură tendinţa organică de a mulţumi categorii diverse de cititori, pe care i-am dori sporiţi în număr pe anul 2010.

Urez revistei România literară o existenţă îndelungată, spre binele spiritualităţii şi creativităţii româneşti.


Barbu Cioculescu

Călător pe nava lui Ulisse, astfel m-am simţit de-a lungul miraculoaselor mele tinereţi, printre luntraşii României literare. La vârsta ultimului confort, România literară este pachebotul cu zece punţi, saloane cu coloane de marmură, piscine, saună, grădini şi cabine cu vedere la Ocean. Un şezlong îmi aparţine şi un loc la o masă pătrată cu carte de vizită sub şervet, echipajul mă cunoaşte, în chip secret fac parte dintr-însul, dar aceasta e o poveste veche de mai multe decenii.

în bună parte am moştenit România literară de la tatăl meu - se ştie că Şerban Cioculescu a scris la R.l. cât timp a putut ţine tocul în mână. Dacă Radu şi Şerban Cioculescu au făcut o dinastie la Revista Fundaţiilor Regale, Şerban, Barbu, Simona au continuat-o la România literară. Unde se intră prin încercarea puterilor.

Şi-mi aduc aminte, în noaptea când Iuri Gagarin ţâşnea în spaţii, cuprins de frenezie am scris un poem fluviu, de uriaşă descătuşare, Mioara Cremene mi l-a publicat, pe o pagină, în Gazeta literară. Mai apoi, la o aniversare a lui Ion Heliade Rădulescu, atoatefăcătorul publicaţiei, George Ivaşcu, m-a invitat să scriu o poezie în temă. A fost mândria mea, de a izbuti într-un poem comandat. Ce e drept, o comandă fericită. Poate că nu vă veţi crede, dar când deschid România literară, gustându-i mirosul proaspăt de cerneală tipografică, întâi şi-ntâi îmi citesc articolul... Câteodată îmi place şi mie, şi mă felicit. Vreo greşeală de tipar schimbă cursul unei fraze, care nu se mai varsă în mare. Căci am rămas la maşina mea de scris, Consul-ul achiziţionat prin 1963, culoare café-au-lait, şi în perfectă stare de funcţionare - ba pare mai departe ca nou, cu toate că literele bătute cu ea au înconjurat pământul de mai multe ori. Da, sunt matelotul cel mai vârstnic, la bord. Şi culmea, s-ar putea nici să nu fie aşa. în care caz, parcă n-aş mai şti cine sunt!


Tudorel Urian

La sfârşitul anilor '80 eram profesor la Odorheiu Secuiesc şi singura revistă românească pe care o puteam cumpăra la poştă era România literară. Poate veneau şi altele şi erau ţinute sub tejghea pentru activiştii de partid şi înalţii ofiţeri de miliţie, poate chiar era singura care venea în oraş. Cert este că citeam cu religiozitate fiecare număr. O începeam de fiecare dată de la ultima pagină, apoi citeam tableta lui Geo Bogza şi rubricile foarte scurte. Apoi începea adevăratul festin: cronicile literare, începând de fiecare dată cu cea a lui Nicolae Manolescu. Până la apariţia numărului următor citeam cap-coadă toate articolele. Faptul că în fiecare număr găseam semnăturile preferate îmi crea o bunăstare interioară. Câtă vreme semnăturile erau la locul lor, aveam certitudinea că totul este în regulă. Cronicile din România literară au fost tot atâtea lecţii de critică literară. La vremea respectivă începusem să scriu critică literară în revista "Orizont". Eram fericit când vedeam că vreo carte despre care scrisesem era analizată de Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion sau Mircea Iorgulescu. Citeam respectiva cronică de două-trei ori, comparam aspectele puse în evidenţă de iluştrii exegeţi cu propriile mele opţiuni, încercam să înţeleg logica fiecărei construcţii critice şi să admir particularităţile stilistice ale autorilor. Evident tot acest exercţiu îmi era de folos pentru viitoarele exegeze. Implicit, sistemul meu axiologic a devenit mult mai sigur. Alteori cronicile mă convingeau să citesc anumite cărţi ale unor autori despre care nu ştiam prea multe (la Odorhei contactele mele cu viaţa literară erau nule, practic, în afară de scriitorii timişoreni nu cunoşteam pe nimeni), sau, dimpotrivă, să evit cărţile care aveau parte de comentarii negative. Gustul meu literar s-a modelat în bună măsură prin lectura consecventă a României literare din anii '80.

În ce mă priveşte, cel puţin în acea perioadă nu mi-am pus niciodată problema să public în România literară. Nici măcar nu am visat. Era mult prea sus pentru mine. Îi veneram redactorii pe care nu îi văzusem niciodată la faţă, îi citeam cu creionul în mână, erau etalonul la care mă raportam continuu.

Fără lectura săptămânală a României literare din anii '80, probabil destinul meu de critic literar ar fi fost cu totul altul.


Marina Constantinescu

Eu însămi. Un fel de a descoperi lumea insistînd să înţeleg ce e cu mine. Un amor de şaptesprezece ani. Arta de a preţui cuvîntul, limba română, tradiţia şi modernitatea. Seducţia ludicului şi a dialogului. Povara responsabilităţii şi a responsabilizării. Obligaţia de a privi înapoi cu recunoştinţă şi înainte cu prospeţime. Nostalgia iubirii. Tandreţea întîlnirilor săptămînale. Modestia unor spirite mari. Curajul de a fi tu însuţi. Devoţiune. Măsura şi lipsa ei. Armonie în diversitate. Savoarea poveştilor. Cultul întru libertatea interioară. Fumul de ţigară. Tensiunea polemicilor. Energia celor ce sînt şi a celor ce nu mai sînt. Rîsu'plînsu'. Smerenie. Locul în care nu mi-e frică de nimic şi în care aş aduce pe oricine mi-e drag, ca într-un ritual zen budist. Spaţiul atipic al devenirii mele. Alb-negrul fotografiilor. Un cîmp de levănţică. O lecţie de demnitate. Istoria din spatele tău. Respectul faţă de celălalt. Memorie. Insula fericirii mele pe care se culcă, în fiecare noapte, o lună plină grea de somn care strînge în petele ei toate visele mele, păcatele mele, tot ce am spus şi tot ce regret că n-am spus, n-am scris, lacrimile mele, împlinirile mele majore, ratările, îndoielile şi certitudinea că aici, la România literară sînt eu cea adevărată.


Mihai Zamfir

România literară a reprezentat mereu un vis, ţesut la mine din intermitenţe. Student şi apoi tînăr asistent, m-am ocupat de paşoptişti cu interesul celui ce credea că descoperă, prin studierea primului nostru romantism, explicaţia pentru toată literatura română ulterioară, explicaţia pentru ceea ce trăiam noi înşine în acel moment, la mijlocul anilor '60. Stupiditate, fără îndoială, dublată de mărginire! Atunci nu bănuiam că istoria literară urmează logica Istoriei (cu majusculă şi fără adjective); că ea este imprevizibilă, fără coerenţă internă şi absolut aleatorie. Se vede treaba că marxismul, chiar şi sub forma primitivă în care ne era el predat la Universitate, tot lăsa în conştiinţele necoapte, insidioase urme hegeliene.

Hegelian sau nu, mă apucasem să întreprind maniacala lectură a revistelor "Curier de ambe-sexe", "Alăuta românească", "Dacia literară", "Propăşirea", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (chiar aşa, toţi anii ei de apariţie, număr de număr!), "Organul luminărei" şi altele la fel. Inevitabil, am ajuns şi la România literară a lui Vasile Alecsandri, la fericita serie din 1855, cînd revista a apărut în mod glorios şi continuu. Faţă de foile paşoptiste îngălbenite, mă întîmpina deodată cu totul alt stil: nu doar hîrtia, de excelentă calitate, dar şi ele­ganţa literei, frumuseţea caracterelor tipografice, punerea în pagină, totul era făcut să încînte. Cu România literară a lui Alecsandri intram într-o altă fază a presei culturale de la noi. Să-i spunem o fază europeană? N-ar fi exagerat.

Cînd, spre finele anilor '60, celei mai răspîndite reviste literare româneşti a trebuit să i se găsească un nume înrudit cu funesta "Literaturnaia gazeta" moscovită, apelul la revista lui Alecsandri din urmă cu mai bine de un veac a apărut cu totul natural. Şi de-a dreptul inspirat: unde pui că el cuprindea şi numele ţării noastre, nume pe care, de acum încolo, aveai voie să-l pronunţi fără să-ţi mai fie ruşine.

Cînd am deschis primul număr al noii Românii literare, asemănarea (greu de observat la început, ascunsă, dar totuşi existentă) cu străvechea publicaţie paşoptistă mi s-a impus. însăşi România non-literară păşise într-o nouă etapă. După ce ani la rînd, în varianta dîmboviţeană a săptămînalului "Literaturnaia gazeta", se întinsese pe paginile din mijloc literatură gen Rădăcinile sunt amare, ieşită de sub pana directorului revistei, după ce ani de zile citisem elogii aduse acestei mizerii şi altor producţii eiusdem farinae de către tinerii şi mai puţin tinerii critici literari români, iată că se schiţa la orizont o promisiune şi o geană de lumină. Pentru moment, nu mi se părea atît de important viitorul imediat al României literare, cît faptul că "Ga­ze­ta literară" dispăruse. Transformarea ei în România li­terară nu s-a produs instantaneu şi nici fără dureri, dar pînă la urmă...

Răsfoind din nou, în amintire, numerele acelei Ro­mânii literare de la jumătatea secolului al XIX-lea, care a marcat trecerea României de la obscuritate la lumină (vorba lui Caţavencu!), găsesc în paginile veline, dar acum friabile, numele majorităţii contemporanilor de bună calitate ai lui Alecsandri: Kogălniceanu, Russo, Donici ori Costache Negri stau alături de Bălcescu, Bolintineanu, Negruzzi şi Odobescu, într-un florilegiu de primă mînă. Răsfoind paginile României literare din ultimele decenii ale secolului XX, dau peste atîtea nume sonore, încît mă sfiesc să le transcriu: destul să spun că, pentru epoca noastră, ele nu fac deloc ruşine numelor romantice de mai sus. Perspectiva speculară a examinării celor două serii de România literară reprezintă, probabil, supremul elogiu pe care îl putem aduce revistei de astăzi.

în plin Război al Crimeii şi sub un regim în principiu reacţionar, România literară a lui Alecsandri s-a bucurat de mai multă libertate decît omonima ei din perioada comunistă. O atractivă ambiguitate a stăpînit publicaţia lui George Ivaşcu, atîta timp cît cunoscutul jurnalist a condus-o; dar tocmai din cauza asta avea aţintite asupra ei toate privirile, inclusiv pe cele ale vigilentei conduceri de partid, iar ceea ce apărea în paginile ei căpăta greutatea cuvîntului pronunţat "la centru". România literară a navigat timp de cî­teva decenii între Scylla şi Caribda. Pînă în 1990.

în ceea ce mă priveşte, am atins întotdeauna Româ­nia literară cu sfială - mă refer atît la paginile vene­rabile din secolul al XIX-lea, cît şi la varianta ei contemporană. Colaborarea mea susţinută, aproape săptămînală, la revistă a început abia în luna ianuarie 1990, în momentul cînd o sfeştanie neoficială, dar extrem de eficientă, a curăţat locul de umbrele sinistre ce încă se mai prelingeau pe lîngă pereţi.

De aceea, colaborez la România literară de, iată douăzeci de ani.


Adriana Bittel

Timp de 38 de ani, viaţa mi-a fost ritmată şi calibrată săptămînal de numerele revistei. Vreo 2000. Nici nu se termina bine unul, că aveam în minte următorul. Pe la nr. 15 înfloresc pomii, la 28 e caniculă, de la 45 poate să ningă şi nici nu ştii cînd ajungi iar pe alunecuş la numărul dublu de sfîrşit de an şi o iei de la capăt, cu nr. 1. Pe orice vreme şi orice ţi s-ar întîmpla în "particular", trebuie să fii acolo, în redacţie, să-ţi faci porţia în echipă. E un angrenaj care nu poate funcţiona fără rigoare şi conştiinciozitate, dar nici fără pasiune şi în care, de la conducere şi pînă la tehnic, fiecare e important. Orice neglijenţă, delăsare se răsfrînge asupra colegilor, mănîncă din timpul lor, creează tensiuni în plus. încă de la şedinţa de sumar, cînd se predau "materialele", trebuie avut în vedere numărul finit - cu machetă, ilustraţii, proporţii, titluri etc. - şi să le urmăreşti pînă la B.T. Aşa m-a deprins şcoala George Ivaşcu-Mircea Grigorescu şi mai ales Roger Câmpeanu, marii făcători de gazete, nebuni după meserie şi care impuneau exigenţele cu care munceau ei înşişi, de la manuscris la "cap limpede", într-o vreme cînd facerea numărului era mult mai laborioasă tipografic, dar şi din cauza cenzurii. De la aceşti împătimiţi de profesie - care s-au ocupat de manuscrise, sumare şi şpalturi pînă în ultima clipă a vieţii lor - mi-am însuşit canoanele slujbei şi faptul că nu le poţi îndeplini fără răbdare şi devotament, pe orice treaptă te-ai afla în ierarhie. Am slujit întîi în bucătăria revistei, la corectură, unde nu te vezi decît atunci cînd greşeşti. Din ianuarie 1990, promovată redactor, am continuat pînă azi să umplu anonim paginile de care răspundeam - şi mi-a plăcut. Cineva trebuia să facă şi colportaje de informaţii, şi revista revistelor (mulţi ani am fost unicul Cronicar de pe ultima pagină - acum pot să deconspir) şi să refacă texte interesante dar rău scrise... Mi-au plăcut şi aceste obligaţii cronofage, fiindcă niciodată nu cădeau în rutină: mă interesa în primul rînd pe mine să aflu ce e nou în lumea largă literară, aş fi citit oricum, dependentă cum sînt de lectură, autori români şi străini contemporani. Iar atmosfera prietenească din redacţie mi-a fost binefăcătoare în impasurile personale din tot acest răstimp.

De la nr. 1/2010, lunga mea convieţuire dinăuntru cu România literară va lua sfîrşit. Voi trece de partea cititorilor. O mîhnire voi fi avînd, fiindcă dragul de meserie, experienţa şi competenţa dobândite nu prea sînt pensionabile. Dar mult mai mult contează, cînd mă uit la teancurile de colecţii din cei 38 de ani, mulţumirea că am făcut şi eu, poate, ceva trebuincios revistei. Şi mai ales că am petrecut bine.