Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istoria critica a literaturii române:
Eugen Barbu de Nicolae Manolescu


Toate calităţile şi defectele, deopotrivă de mari, ale prozei lui Eugen Barbu se află, şi încă de la cea dintîi, în nuvelele sale. Priceperea literară este evidentă de la Munca de jos din 1955 şi pînă la Miresele din 1977, iar dacă există vreo deosebire între nuvelele debutului şi cele tîrzii (între unele şi altele aşternîndu-se romanele), aceasta constă în abandonarea clişeelor realist-socialiste în favoarea unei proze de un manierism strident, care îmbracă un fond pitoresc şi senzaţional aproape la fel de fals ca şi cel dinainte. Să începem cu începutul. Neinteresat vreodată cu adevărat de psihologia personajelor sale, Eugen Barbu face eroarea de a trata, în cîteva dintre nuvelele anilor '50, problemele de conştiinţă ale omului nou în contact cu lumea comunistă. Antonică din Munca de jos e un tipograf care ştie meserie, dar care bea şi întreţine relaţii neprincipiale cu Domnica, o "fostă", ajunsă lucrătoare şi ea. Este expediat să lucreze pe "gloabă", cea mai veche plană din tipografie. (Problematica şi cîteva personaje vor fi reluate în Facerea lumii). Alteori e vorba de oameni simpli care deschid ochii. în bătrînul din Oaie şi ai săi se trezeşte conştiinţa de clasă, după un lung exerciţiu de obedienţă faţă de autorităţi şi bogătani, tot aşa cum se întîmplă cu Tereza, al cărei bărbat e ucis mişeleşte în închisoare, sau cu protagonistul din Truda care se alătură grevei tramvaiştilor şi e împuşcat de jandarmi. Contribuţia meritorie a autorului (cîtă este) constă în explorarea unui mediu, pe care-l cunoaşte bine, acela al periferiei bucureştene din care provin majoritatea personajelor, şi în felul colorat în care relatează evenimentele. Eugen Barbu posedă din capul locului un stil în care precizia detaliului, aspectul documentar şi etnografic al unei lumi primitive se îmbină cu literaturizarea şi livrescul. Scriitor prin excelenţă descriptiv, are ochiul format pentru frumuseţea, deseori şocantă, a lucrurilor banale. Rafinamentul artistic a comparaţiilor se ciocneşte de natura rudimentară a oamenilor ori de grosolănia gesturilor lor. Bătrînul Oaie, pe care un cîştig neaşteptat îl duce la cîrciuma din sat, visează să fumeze, măcar o dată în viaţă, tutun de clasa întîi, "împachetat în hîrtie galbenă, ca rochia de dantelă a fetei cîrciumarului", dar, din incurabila modestie a fumătorului de mahorcă, se mulţumeşte cu cel de clasa a doua, "învelit în hîrtie verde, dar nu un verde oarecare, ci, aşa, un verde de culoarea frunzei de prun, cînd osteneşte soarele de vară." Nivelul percepţiei este, evident, mult peste cel al personajului. Va fi şi caracteristica Groapei şi, în mai mică măsură, a romanelor ulterioare, în care contradicţia se va rezolva prin prezenţa în mijlocul acţiunii ori în rolul naratorului a unor oameni cultivaţi ori artişti. îndemînarea aceasta de ordin stilistic nu izbuteşte totuşi să facă neobservată falsitatea nuvelelor. Pînă şi în cele mai puţin compromise, reluate de autor în antologii pînă spre sfîrşitul vieţii, clişeul realist-socialist se află la loc de cinste. în Pe ploaie, lăudată de toţi, inclusiv de E. Negrici în recenta Literatură română sub comunism, mai ales pentru scena uluitoare a nunţii-moarte, autorul n-a putut evita un dialog între cei trei cosaşi, cu o clipă înainte de a fi loviţi de trăsnet, din care să rezulte conştiinţa lor de clasă, gata preparată pentru revoltă. Pînă şi în urechile fetei bătrîne, patroană a magazinului de rochii pentru mirese, din Domnişoara Aurica, o scriere gorkiană, nu lipsită de forţă, răsună rap-rap-ul cizmelor soldăţeşti, cînd sînt reprimate grevele de la Griviţa. în satul patriarhal din Oaie şi ai săi circulă broşuri comuniste. Comunistul de omenie din Un pumn de caise, dus de un soldat la proces, nu fuge, deşi are prilejul, ca să nu-şi expună însoţitorul la represaliile superiorilor. Falsificarea psihologiei şi a realităţii este mai subtilă în Soarta unui om, sub acest titlu şolohovian, se ascunde tragedia unui ostaş român întors cu bine din prizonieratul la sovietici şi omorît de nişte conaţionali într-o crîşmă, fiindcă îi jignise insistînd să le achite băutura; aşadar, tragedia nu este prizonieratul, cele două decenii de mutilare sufletească şi de rupere a legăturilor cu familia, ci o ceartă prostească pentru un motiv absurd. Acest mod de a deturna valorile nu este inventat de Barbu. îl descoperim şi la alţi prozatori, chiar şi în deceniile '7 şi '8. O victimă a istoriei, a războiului şi a comunismului, este transformată într-un personaj intemporal, ca acela din Malentendu de Camus, care cade pradă unei situaţii absurde. Nuvelele din anii '70 se golesc chiar şi de conţinuturi. Bătrîna e o imitaţie după Marquez, iar Miresele, după Ştefan Bănulescu. Scriitorul nu se mai hrăneşte acum din imaginile unei lumi pe care o cunoaşte la perfecţie, deşi o pune mereu într-o lumină falsă, ci din lecturi neasimilate. Cititor la fel de prolific ca şi scriitorul, Barbu are entuziasmele colosale şi trecătoare ale autodidactului.

Pînă la scandalul de plagiat din Princepele (1969) şi mai ales din Incognito III (1978), aproape nu s-a remarcat cît de mult datorează Barbu unor înaintaşi ai săi, de la simpla înrîurire la imitaţie sau transcriere literală. Abia dacă au fost amintiţi G. M. Zamfirescu, pentru descrierea mahalalei, şi Mateiu Caragiale, pentru stilistica deboşei. Numărul creditorilor este însă balzacian la Barbu. Dacă despre Arghezi (Flori de mucigai, Poarta neagră) şi M. R. Paraschivescu (Cînticele ţigăneşti) s-a vorbit, despre Valea plîngerii a lui Bogza, nu. Toţi aceştia, plus Sărmanul Klopstock, doar în legătură cu Groapa. De la Princepele încoace, lista e nesfîrşită: Ghica, Odobescu (din care Princepele împrumută pasaje întregi, după cum a arătat Fănuş Neagu în serialul din România literară de la începutul lui 1970), Remarque, Hemingway, Goncearov, Gib Mihăescu (citat de Barbu însuşi pentru Donna Alba), Isarlîkul celuilalt Barbu, romanul de mistere din secolul XIX, naturaliştii I. L. Caragiale şi B. Delavrancea, Paustovski (transcris cu stil cu tot în Incognito), Petru Dumitriu, Nicolae Breban (fraza similiideologică, confesiv-intelectualistă, din Preludiul la romanul Ianus: "Deci cu acest sentiment de relaxare urcam treptele galbene ca lămîiţa sau albe sau nu mai ştiu cum erau ale Sălii de Concerte, amintindu-ne de vechi seri de jazz cu Armstrong, de spectacolele lui Royal Shakespeare Company în care briaseră Paul Scofield, Julie Christie şi alţii... O să vă întrebaţi, ei, bine, cum de se putuseră întîmpla toate acestea? Uite, minunea se produsese: se lărgise gaura. Care gaură? o să faceţi pe proştii. Gaura!... Fiecare societate are o gaură pe care ies idei, amnistiaţi şi alte chestii, cînd şi cum se poate, ce să vă mai explic funcţiunea găurii în societatea noastră?"), Marin Preda (familiaritatea moromeţiană cu istoria, tot în Ianus: "Mareşalul iar se înfoia la ăla micu, la Mihai, şi la mă-sa, şi-i bătea pe spate... Şi pe urmă, tronc, într-o noapte de august, îi făcuse figura Mareşalului, îl chemase la palat şi-l înhăţase ca pe un găinaţ scăpat din fundul unei găini, cu toţi miniştrii lui, cu Antonescu ăl mic care ducea tratative secrete, şi cu asta mascarada se terminase"), spre a nu-i mai cita o dată pe cei deja amintiţi. Colaborarea cu unii sau cu alţii numai cu greu poate fi apreciată la justa valoare. Lucru sigur pînă va face cineva o cercetare amănunţită, cîteva zeci de pagini plagiate de-a dreptul se găsesc în Princepele, Incognito şi Măştile lui Goethe.

În aceste condiţii, originalitatea celui mai original roman al scriitorului, Groapa (1957), care a părut incontestabilă contemporanilor, se cuvine privită cu circumspecţie. Bănuiala că ar avea alt autor n-a fost încurajată pînă acum de nici o probă. Şi, apoi, Barbu n-a plagiat niciodată un roman în întregime. Chiar şi acolo unde a transcris unele, destule, pagini, le-a adăugat altele, proprii. Metoda pare să fi fost aceea de a rescrie cu mîna lui o materie brută. E în cel mai rău caz, situaţia Groapei. Trebuie spus de la început că este alături de Moromeţii, romanul cel mai puţin realist-socialist din cîte au apărut în deceniul şase. E destul de greu de explicat orbirea cenzurii. Naturalismul, erotismul şi libertăţile de exprimare săreau în ochi. Cu privire la acestea din urmă, să notăm că nu sînt atît de scandaloase pe cît au părut pudicilor comentatori din anii '50. Ce ne frapează azi este că limbajul nu e aproape deloc deocheat. Puţine şi inocente "scăpări", cîte o înjurătură, nu dovedesc o vocaţie deosebită a licenţiosului verbal. La ediţia a doua scriitorul a făcut concesia de a introduce un episod, publicat anterior ca nuvelă de-sine-stătătoare e, Truda, în care descria greva de la S.T.B. în 1963 însă această completare a ariei tematice, socotită de critica anilor '50 prea de tot periferică, nu mai era cîtuşi de puţin obligatorie. Am recitit critica (din Tribuna, Viaţa românească, Viaţa studenţească şi celelalte din 1957 şi apoi pe aceea din 1963) şi n-am remarcat ca vreuna din învinuirile aduse de N. Popescu-Doreanu la prima ediţie să mai conteze în comentariile la cea de-a doua. Barbu a mai făcut un mare pas înapoi după disputa (totuşi mai puţin virulentă ideologic decît cea din jurul Bietului Ioanide, ceva mai devreme) din 1955, publicînd două romane integral realist-socialiste: în 1959, Şoseaua Nordului şi în 1963, Facerea lumii. Nu există o explicaţie clară, în afara cine ştie căror calcule personale ale autorului, nici în legătură cu acest paradox, de infestare ideologică tardivă, tot aşa cum nu există pentru apariţia unui roman neinfestat ideologic la mijlocul deceniului precedent.

Groapa este monografia unei lumi care se naşte din mucigaiuri, bube şi noroi. Există, în roman, un spectator la facerea lumii din Cuţarida, şi anume Grigore, plătit de primărie să înregistreze căruţele care descarcă gunoiul. Viaţa lui Grigore acopere pe de-a-ntregul procesul creării, pe buza gropii, a unui cartier populat de tot soiul de oameni, de la gunoieri la cîrciumari, de la hoţi de cai la ceferişti sărmani, de la chivuţe şi parlagii la negustori sau meseriaşi cu stare. Grigore e primul şi ultimul personaj al romanului. Pe sub ochii lui trec toate. Cel mai valoros lucru în Groapa este chiar acest sentiment al destinului natural şi istoric al unei aşezări omeneşti pe care romanul sud-american îl va descoperi peste un deceniu sau două. Ceea ce a fost considerat, oarecum în pripă, de către critici, lirismul Groapei este, în fond, mai mult expresia vitalităţii teribile a locurilor şi oamenilor, a unei lumi tinere şi viguroase. Faptul că fenomenul ecloziunii unei civilizaţii se petrece pe detritusurile menajere ale marelui oraş accentuează caracterul contrastant al imaginaţiei scriitorului: pe rămăşiţele în descompunere ale unei lumi creşte o alta. Romanul are un izbitor caracter etnografic. E destul să amintim un capitol cum este Nuntă, veritabilă colecţie de cutume, obiceiuri, ritualuri şi cîntece, spre a ne da seama că autorului nu i-a fost dintru început străină dorinţa de a epata prin erudiţie în materie, cum va face, schimbînd materia, şi în Princepele. Poate că aspectul cel mai bătător la ochi, deşi mai rar discutat în critică, este acela senzaţional. Groapa este, în toate privinţele, un roman senzaţional. înainte de Scrinul negru, el redescoperea, mai mult chiar decît romanele mahalalei din interbelic, romanele aşa-zicînd de mistere din a doua jumătate a secolului XIX, cum ar fi acelea ale lui Bujoreanu şi Baronzi, Hoţii şi Hagiul lui Al. Pelimon sau, de ce nu, Ciocoii lui Filimon, şi implicit modelele lor franţuzeşti, de la Paul de Kock, dispreţuit de Odobescu, şi Eugčne Sue la Paul Féval şi Ponson du Terrail, favoritul Ziţei lui Caragiale. Subiectul, suspansul, personajele, natura şi limbajul, toate ţin de senzaţional în Groapa. Autorul adoră insolitul şi excesivul. Excesivă e natura, cînd explodînd de tăria miresmelor primăvăratice, cînd copleşită de nămeţi şi geruri năpraznice, excesive sînt caracterele (ale hoţilor, ca Bozoncea şi Paraschiv, ale muierilor, ca Didina, ale fetelor necoapte, ca Aia Mică), excesiv limbajul, niciodată, în proza de după 1948, atît de direct, argotic şi trivial. La apariţie, romanului i s-a reproşat "reproducerea naturalistă" a realităţii şi vorbirii, în absenţa oricărei "perspective sociale, morale şi intelectuale" (Radu Popescu) "pe care un scriitor realist-socialist nu poate să n-o dea creaţiei sale" (Mihai Gafiţa). Naturalist, romanul este, nici vorbă, ceea ce nu înseamnă neapărat şi blamabil, îndeosebi prin baia de senzaţii violente în care se scaldă descrierile, evocările, portretele, epicul, toate, de un pitoresc absolut neobişnuit pentru cenuşiul epocii. Sentimentalismul nu lipseşte cu desăvîrşire, în ciuda durităţii situaţiilor, toţi "mizerabilii" din Groapa aspirînd în secret spre puritate. Mai puţin înduioşat decît alţii, cînd descrie pegra socială, Barbu nu ignoră licărul de lumină de pe fondul conştiinţelor celor mai stinse. Nimeni nu e ticălos pînă la capăt. în acest compromis sentimental, romanul nu respiră pur şi simplu aerul realist-socialist. E un cusur, şi mai vechi, şi mai nou, al prozei noastre, o lipsă de radicalitate, cum o numea Al. Ivasiuc într-un eseu intitulat semnificativ împăcarea în pitoresc. Poate niciodată la fel de bine ilustrată, împăcarea cu pricina, ca în Groapa lui Barbu, în pofida lumii ei atît de crude, şi la propriu, şi la figurat.

Ceea ce s-a întîmplat cu Nina Cassian şi cu Marin Preda, după campaniile contra cărţilor lor de debut, s-a întîmplat şi cu E. Barbu după Groapa: un comentator a găsit cuvîntul potrivit, intrat în jargonul politic o dată cu invadarea Cehoslovaciei în 1968, şi anume "normalizare". Ironia este cu atît mai mare, cu cît toţi trei scriitorii, simţindu-se ameninţaţi, s-au conformat spontan, exigenţelor realist-socialiste, fiecare în maniera lui. Nina Cassian a trecut de la o poezie intimist-dezabuzată la una în care cînta şantierele, Preda a schimbat naturalismul proaspăt şi viguros din întîlnirea din pămînturi cu euforia nefirească a ţăranului care se înscrie în gosopodăria colectivă, în fine, Barbu izbuteşte performanţa de a compune două romane realist-socialiste, cînd aproape nimeni nu le mai solicita. Romanele cu subiect fotbalistic de la mijlocul anilor '50 (Unsprezece, Balonul e rotund, Tripleta de aur) sînt destul de ortodoxe, dar neglijabile literar. Groapa se sustrăsese, cum am remarcat, în chip greu explicabil, şablonului. Şoseaua Nordului ne lasă puţine speranţe: ilustrează destul de convingător realismul-socialist, prin subiect, ca şi prin tratarea idealistică a eticii personajelor, în majoritate activişti de partid. Este un roman despre comuniştii români care ies din ilegalitate ca să elibereze Bucureştiul de trupele germane, după întoarcerea armelor. Istoria războiului începea să fie rescrisă în acei ani. Din 1958 România devine prima ţară estică fără armată sovietică pe teritoriul ei. încă nu se vorbea de rolul regelui Mihai în actul de la 23 august, dar "eliberarea" de către sovietici devenea tot mai des insurecţie armată românească. Barbu se grăbeşte să întărească noul mit politic dintr-un oportunism la care doar Petru Dumitriu ar mai fi putut, eventual, să aspire. Activităţile ilegale, sabotajele, arestările şi, apoi, în 1944, infiltrarea unor "eroi pozitivi", ca Mareş, Dumitrana, Niculescu sau Dobre în armată, iată o realitate inventată aproape pe de-a-ntregul sub raport istoric şi moral. Cu obişnuita lui pricepere literară, Barbu dă un caracter plauzibil mistificaţiilor acestora. Pe de o parte, ca şi în nuvele, le îngăduie personajelor lui o anume libertate în viaţa personală. Aflat pe linie moartă la un depou din provincie, mecanicul Mareş se încurcă cu o actriţă, cu care are şi un copil. Iubita lui din adolescenţă se căsătorise între timp cu şeful lui pe linie de partid, Dumitrana. Pe de altă parte, Barbu adoptă în Şoseaua Nordului un stil comportist, fără analiză psihologică şi, în general, fără multe comentarii auctoriale, inspirat probabil din Remarque şi Hemingway. Dacă în nuvelele de început ale lui Preda, unde modelele fuseseră Steinbeck şi Caldwell, comportismul reprezenta o noutate pur literară, mai ales în înfăţişarea ţăranului, care îl putuse şoca pe Lovinescu (Preda a citit Calul la "Sburătorul"), la sfîrşitul anilor '50, o astfel de procedare putea fi resimţită ca antiideologică. Realismul-socialist recomanda transparenţa resorturilor psihologice şi etice: tocmai fiindcă era falsă, motivaţia actelor de conştiinţă trebuia etalată şi dezbătută aşa-zicînd public. Comportismul transforma romanul problemelor de conştiinţă într-un roman de acţiune. Personajele Şoselei Nordului vorbesc puţin şi acţionează mult, îndură totul cu stoicism, divorţurile ca şi tortura, într-o proză cu alură bărbătească şi chiar eroică. De unde vine aşa dar toleranţa Cenzurii? Vigilenţa îi este înşelată de această aparenţă de saga revoluţionară a romanului. Cît despre succes, nu trebuie ignorat publicul tînăr, acela care citise deja Unsprezece şi celelalte cărţi ale lui Barbu despre fotbal, mai captivat de intriga semipoliţistă decît de sosul ideologic. Barbu a anticipat un gen de artă care va cunoaşte o mare vogă: aceea din filmele lui Sergiu Nicolaescu despre comisarul Moldovan. Şi Şoseaua Nordului, şi Cu mîinile curate pot fi interpretate, dincolo de ficţiunea istorică, drept creaţii de aventuri. O estompare a fundalului sau eliminarea referinţelor prea directe (poliţistul Mizdrache îi spune lui Dumitrana, cînd îl lasă liber în vara lu '44, ca să-şi ofere sieşi un alibi: "nu pot să mă ocup de tot partidul comunist, sînteţi destui") ar mai da o oarecare şansă romanelor şi filmelor de acest fel, chiar dacă oportunismul alegerii temei este mai izbitor decît abilitatea de a simula perspectiva ideologică justă.

Facerea lumii, întreg cadrul de referinţă se schimbă. Cel dintîi lucru care ne atrage atenţia în acest roman este revenirea scriitorului la cazuri de conştiinţă ale omului nou, din acelea tratate şi în nuvele, chiar dacă niciodată psihologismul n-a fost aşa-zicînd son fort. De ce să fi renunţat la avantajul prozei comportiste din Şoseaua Nordului? Un anume cameleonism literar nu explică îndeajuns schimbarea. Sînt înclinat mai degrabă s-o pun pe seama unei iluzii pe care Barbu şi-o putea face în plin dezgheţ ideologic care îi condusese pe romancierii sovietici spre un nou roman de analiză, plin ochi de dificultăţile sentimentale şi morale ale poststalinismului, cum ar fi acela al lui Leonid Leonov, Ilya Ehrenburg, Galina Nikolaeva, evident mai puţin ortodox în realismul lui socialist decît Mesteacănul alb, Tînăra gardă şi celelalte din generaţia dinainte, dar la fel de fals în premisele şi în concluziile sale desprinse din evoluţia societăţilor comuniste. Conflictul dintre morala privată şi partinitate l-a ispitit, s-ar zice, şi pe Barbu. Dar nu-l putea duce prea departe, în ciuda precauţiei de a lăsa romanul deschis (o şedinţă de analiza muncii, în tipicul anilor '50, din fosta tipografie a lui Bazilescu, unde se petrecea şi acţiunea nuvelei Munca de jos, naţionalizată acum şi condusă de foştii lucrători, rămîne fără cuvîntul de încheiere al activistului de rangul cel mai înalt prezent la discuţii) sau de a pune pe faţă în dezbatere însăşi compatibilitatea dintre personal şi politic ("Cred că poţi fi comunist şi fără obligaţii morale, susţine preşedintele sindicatului, un fost ilegalist, ajuns însă un afemeiat şi un beţiv. Ce are partidul cu femeile cu care mă culc, te întreb?"). Din nefericire, totul e fals, schematic şi chiar un pic ridicol ("Nu e viaţa ta privată, îi replică directorul, tot fost ilegalist, dar rămas, el, principial. Ai în buzunar un carnet de partid."). E. Barbu a greşit luînd în serios acest fel de roman al conştiinţei omului nou, cu toate libertăţile mai mari pe care şi le asuma în raport cu acela clasic realist-socialist din anii '50. Era un drum închis chiar mai înainte ca literatura să păşească pe el.



Schimbarea la faţă a prozei lui

E. Barbu în Princepele, Săptămîna nebunilor, Sminteala jupîniţei Ruxandra ş.c.l. lasă loc pentru o anumită perplexitate. Dacă Incognito, fără vreo valoare literară, prelungeşte în roman slăbiciunea, pe care autorul şi-o descoperise recent, pentru scenariul cinematografic, epic facil, senzaţional şi abundînd în clişee, cu Princepele se inaugurează o proză destul de diferită de tot ceea ce Barbu scrisese pînă atunci. Fără să fim în vreun fel preveniţi, el trece de la o lume (şi nu doar în Groapa) simplă, vitală, primitivă, aflată în proces civilizatoriu, la o alta, sofisticată, epuizată, rafinată, pe cale de descompunere. Avînd-o pe cea dintîi în sînge, cunoscînd-o în cele mai mici detalii, Barbu o culege pe cealaltă din cărţi, nu doar nevoind să înlăture impresia de livresc, dar făcînd paradă de erudiţie. Naturalismului îmbibat de lirism, îi ia locul un descriptivism obosit şi obositor. Carenţa conţinutului devine principala dificultate, mai ales în Princepele, unde autorul montează fastuoase decoruri hollywoodiene, sugerînd un Bucureşti fanariot postiş, din cartoane colorate, coloane de gips, ciubucărie, scene turnante şi tot soiul de practicabile. Nevoia de verosimilitate istorică nu-l încearcă nici o clipă. Detaliile sînt mai mult aglomerate la nimereală decît selectate cu semnificaţie, dînd impresia de baroc şi de încărcătură inutilă. în persoana Princepelui, putem recunoaşte cel puţin trei domnitori fanarioţi (Ipsilante, Hangerli şi Mavrogheni), influenţa italiană ilustrată de Ottaviano n-a existat niciodată în formele atît de categorice şi durabile pe care le sugerează revenirea unui messer la fiecare început de domnie, lexicul este în bună măsură inventat şi uneori greşit (exemplul cu testemelul, considerat aliment, a fost dat de mai mulţi), atmosfera, fantasmagorică şi marqueziană, norul de fluturi giganţi care nuntesc sau ciuma par scoase din stampe de epocă şi reprezintă intruziuni fantastice în realitatea levantină şi puturoasă. Toată dezbaterea ideologică dintre Ottaviano şi Ioan Românul este neclară şi naivă, ca şi aceea despre putere, parţial inspirată de Machiavelli, căreia messerul îi adaugă hrematistica, adică ştiinţa îmbogăţirii. Unele episoade îşi au icoana în Mateiu Caragiale (partida de cărţi) ori Sadoveanu (vînătoarea). Grozăviile politice (princepele îşi face calul vel-vistiernic, după modelul lui Caligula care-l făcuse pe al său senator), crimele, orgiile, pedepsele aplicate boierilor nesupuşi (Neftiotache Buhuş e aruncat în haznaua oraşului) sau celor care-l supărau pe princepe (lui Ottaviano i se înfige în anus un peşte viu care-i sfîşie viscerele), petrecerile, ceremoniile (unele groteşti, precum aceea a cerşetorilor care-l urcă de-a-ndoasele pe măgar pe unul de-al lor, îmbrăcat în cabaniţă şi purtînd cucă domnească, şi-l plimbă pe străzi) alcătuiesc nu un tablou de moravuri (autorul viza şi o anume actualitate a lui), ci un panopticum sinistru şi gratuit.

Mai puţin sclifosit cultural, Săptămîna nebunilor e superior şi în alte privinţe. începe în aceeaşi notă de oribil: femei scatofage sau care se culcă cu cîinii, travestiţi care se dedau la orgii sîngeroase etc. Şansa romanului este, pînă la un punct, protagonistul (ceea ce nu-i reuşise autorului în Princepele), un încă tînăr boier valah, cu numele imposibil de Hrisant Hrisoscelu, care-şi toacă averea la Veneţia, îndrăgostit de o frumoasă curtezană, şi se întoarce la Bucureşti, oraş pe care-l detestă şi din pricina căruia cade într-o stenahorie fără leac. Cînd apărea romanul, la începutul anilor '80, subiectul putea trece drept subversiv. însă gratuitatea, pînă la urmă, pe care excesele morale şi stilistice o accentuează, a lipsit romanul de ecoul probabil scontat de către autor. Hrisant este, s-a spus, un Oblomov dîmboviţean, dar fără adîncimea şi universalitatea eroului lui Goncearov. Motivarea stenahoriei lui şi mai ales gradarea ei nu stau în putinţa autorului, care pictează repede şi voluptuos exterioarele, dar nu stăpîneşte psihologia. Amator de senzaţional, nu de analize, Barbu descrie oarecum în salturi, fără credibilitate, alunecarea lui Hrisant în infernul lenei şi al abuliei, pe măsură ce totul se destramă în jurul lui, cînd îl părăsesc, unii după alţii, femeile, prietenii şi slugile. Obsesia Trimisului care să-i ia capul n-are nici o acoperire în biografia personajului, numit, e drept şi beizadea, adică fiu de domn, dar fără o cauză evidentă valabilă. Junele e un destrăbălat şi un risipitor dărîmat sufleteşte de infidelitatea curtezanei veneţiene şi de exilul la Bucureşti, nicidecum un princepe, iar problema de a domni nu s-a pus vreodată. Chiar şi dacă am interpreta obsesia în sensul beckettian al aşteptării lui Godot, ea tot ar fi trebuit legată de biografia personajului. Singurele informaţii, dincolo de cele de viaţă personală, ne sînt servite pe nepusă masă în ultimele pagini, cînd aflăm că Hrisant deturnase cîndva nişte bani destinaţi Eteriei (aşa dar ne aflăm după 1821, sub domniile pămîntene, ceea ce complică lucrurile în defavoarea autenticităţii istorice) şi trădase niscai ţeluri nobile şi speranţe ale tinereţii. Mai potrivit e finalul simbolic. Hrisant adusese cu el din Italia un săculeţ cu false pietre preţioase. în delirul lui de la sfîrşit, continuă să se creadă bogat, amintindu-şi de spectacolul pe care îl dăduseră în palatul închiriat la Veneţia nişte circari: lumea aceasta de înlocuitori a artiştilor de circ ia, definitiv, în închipuirea lui Hrisant locul lumii reale.



trecut aproape neobservat singurul roman publicat după 1989 de E. Barbu şi anume Ianus (1993). Era, de altfel, şi unul din puţinele proiecte duse aproape pînă la capăt (se pare că, tipărit postum, romanul nu fusese încheiat). Despre alte romane anunţate, nu ştim nimic. Mausoleul, rămas în paginile revistei România Mare din 1990, este un roman-pamflet, buzzatiano-orwellian, care îl ataca pe Gheorghiu-Dej, ca de altfel şi prologul la Ianus. Ca şi Petru Dumitriu, după ce a emigrat, în Le Rendevous au Jugemenet Dernier şi în alte romane publicate în Franţa, E. Barbu se răfuieşte cu stalinismul românesc, populîndu-şi ficţiunea cu artişti, scriitori şi personaje istorice uşor de recunoscut. Aşa procedase şi în Princepele sau Săptămîna nebunilor de pe scară mică, acolo. în Ianus romanul cu cheie este unicul care mai poate interesa o anume curiozitate maladivă a cititorului de astăzi. Cîţiva din liderii politici sînt ascunşi sub nume transparente: Mustăciosul (Stalin), Bătrînul (Dej), Reformatorul (Ceauşescu). Alţii, sub metafore polemice: "}ucălarul" (Voitec), "pederastul cu ciorapi de mătase" (Maniu), femeia "cu părul retezat ŕ la Mary Pickford" (Ana Pauker). Cîţiva scriitori, care au închinat ode lui Stalin şi Dej, apar cu numele lor reale: Dan Deşliu, Maria Banuş. Aceste prime pagini, triviale pe alocuri, încep prost un roman în care viaţa cotidiană sub Dej nu este deloc aceea pe care păreau s-o anunţe. Naratorul, care este şi protagonist, e un arhitect trecut pe la Canal pentru o deturnare de fonduri (el vorbeşte de o înscenare, oricum, Canalul lui nu e politic) şi care, reabilitat apoi, organizează cadrul a tot felul de expoziţii în ţară şi în străinătate, locuind în hotele luxuoase în toate capitalele lumii, trăind pe picior mare, bînd băuturi şi iubind femei, mai mult sau mai puţin exotice şi unele, şi altele, nesupărat de regimul comunist atît de sumbru zugrăvit în prolog, nevăzînd în jur nici lipsuri, nici mizerie, nici persecuţie politică. Mediul predilect este acela al artiştilor, care a mai ispitit şi pe alţi romancieri postbelici şi tot în sensul zugrăvirii lui în culori tari, groteşti, caricaturale (Marele singuratic ar fi doar un exemplu). Viaţa tuturor e o permanentă vacanţă, la mare şi la munte, în Elveţia, Franţa, Anglia, Austria, SUA, Mexic, ba chiar Birmania şi Bahamas. Moravurile sînt la fel de libere ca acelea din interbelic sau de astăzi, tipurile, extravagante. Ianus alternează proza erotică şi jurnalul de călătorie, pitorescul şi melancolia deopotrivă de nemotivate. Romanul este inconsistent şi calp.

Piesele de teatru nu mai prezintă decît un interes bibliografic. Caietele Princepelui, pline ochi de citate şi de comentarii semidocte, sînt nişte maculatoare (vorba lui Marin Sorescu) pe care Barbu s-a grăbit să le încredinţeze tiparului. Jurnalul de călătorie (Foamea de spaţiu), cînd n-a fost resorbit în Ianus, face paradă de impresii originale, aşa cum propriu-zis (publicat în 2003) face paradă de sinceritate, deşi este, în mod vădit, corijat şi adăugit ulterior. Nu în poezie (Osînda soarelui), corectă, şi-a pus autorul lirismul. în afara Groapei şi a Săptămînii nebunilor, a două sau trei nuvele, mai este citabilă O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent din care Barbu a publicat în 1975 partea despre poezia contemporană. O istorie este un bric-ŕ-brac, adesea savuros, de titluri, citate, parafraze, portrete, evocări, referinţe erudite şi pamflete, şi se cuvine citită ca o proză memorialistică. Incapabil de sinteză critică, autorul şi-a pus cap la cap articolele ocazionale (între care şi un necrolog!) despre poeţi, pe care i-a citit pe sărite şi a scris pe apucate, aşa că deciziile lui sînt abrupte şi contradictorii. Erori de informaţie sînt la tot pasul. Autorul n-a revăzut textele. Cade candid sub incidenţa propriei observaţii despre "acea detestabilă categorie a răsfoitorilor de volume, gata să citească biblioteci întregi într-o săptămînă, doldora de ideile altora". Operă de gust (şi ce gust!) şi de temperament (şi ce temperament!), O istorie nu poate fi supusă unei veritabile radiografii critice, fiindcă ne-ar veni greu să acceptăm că "lacomul de poeme frumoase"... Barbu n-a găsit nici unul în A. E. Baconsky, Ion Caraion, Radu Stanca, Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adrian Popescu şi alţii, dar a fost încîntat de poezia unor Teodor Crişan sau Mihai Teclu, sau că, retezînd din entuziasmul quasi general pentru Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ana Blandiana, a crezut că merită să-i reabiliteze în ochii aceloraşi critici pe Violeta Zamfirescu, Corneliu Sturzu, Petru Jaleş sau Victoria Ana Tăuşan. Dacă sub acest raport, O istorie e la fel de neverosimilă cum este ilegalitatea comuniştilor în Şoseaua Nordului, autorul portretizează frumos poezia, în metafore deseori călinesciene (Nichita Stănescu este "un Cagliostro al nostru, împodobit cu brelocuri şi amulete lirice", "versul lui Ion Vinea e lipsit de clorofilă" - Călinescu vedea în al lui Voronca "lipsă de limfă", Constanţa Buzea e "o Gorgonă disperată la modul statuar"). Interesant este că polemica, vestită de la titlu, e mai degrabă binevoitoare. Adoptînd aerul unui demolator de prestigii, Barbu îşi reprimă cu greu natura jovială. El e optimist, nu sceptic, un senzorial pentru care cărţile constituie prezenţe fizice, puse pe limbă, mirosite şi "îngurgitate", "înghiţite", "sorbite" de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui de Cronos, aşa cum l-a imaginat Goya, e plină de oasele fragile ale poeţilor care, totuşi, rămîn intacţi după ospăţul pantagruelic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara