Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Eugen Ionescu pe via religiosa de Gheorghe Grigurcu

Ne-a reţinut atenţia o substanţială carte semnată Sergiu Miculescu Măştile lui Eugen Ionescu. Solid documentată, cu o tonalitate sobră şi o frază miezoasă, ea îşi propune a scoate în relief, în opoziţie cu un punct de vedere al lui Gelu Ionescu, unitatea operei ionesciene, pe care fazele română şi franceză n-o scindează decît aparent, dar totodată stabileşte cîteva "motive structurante" ale acesteia, impunînd "un fond obsesional comun". Altfel zis e o concentrată monografie a "omului ionescian". Deşi i s-au închinat innumerabile studii, eseuri, teze de doctorat, articole, comunicări etc., acesta rămîne încă foarte generos în sugestii, practic deschis variilor perspective de abordare, aidoma oricărei creaţii de anvergură. Ne oprim aci asupra unui aspect ce ni se pare capital şi anume tema spirituală a scriitorului, id est raportul său cu religia, mistica, metafizica, ce, în fapt, îi amprentează întreaga substanţă a creaţiei. La prima vedere pare ciudat ca un novator febril, un exponent al avangardei teatrale să fie atît de implantat în tradiţie, atît de vechi în fundamentele conştiinţei sale, puternic legată aşadar de iluştrii săi compatrioţi, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Dar nu tocmai această substructură e în măsură a-i legitima noutatea, a-i corobora elementele novatoare cu cîmpul de forţă al unei perenităţi a problematicii omului? Pe de altă parte, Ionescu are adesea un aer de funambul, de "pieton al aerului", cultivă o "comicărie" fie şi tristă, debuşînd în nonsens. Astfel producţia sa se bizuie pe două registre contrastante, unul ludic, "caraghios", voit derizoriu, altul grav, patetic, conturînd un "discurs metafizic". Mai întîi o caricatură oarecum caragialian-argheziană: ŤDumnezeu, o! Dumnezeu! iată o vorbă pe care am auzit-o de la nea Georgică şi o spun şi eu, toată ziua, ca prostul, fără să ştiu ce înseamnă...ť". Apoi o expresie acută a pietăţii: ŤFericit deplin este cel pentru care mîntuirea a venit, iluminare, din afară. Şi care crede în Divinitate sprijin exterior şi de susť". Care este veritabilul Ionescu? Cum am putea concilia extremele între care pare a pendula?

O aserţiune precum cea a lui Edgar Reichmann cum că autorul Rinocerilor ar avea "adînc înrădăcinată necredinţa" ni se înfăţişează intenabilă. Fără să fie vorba de un credincios de strictă observanţă, scriitorul e cvasipermanent în contact cu sfera religiosului, e structural atras de "necesitatea" credinţei. Uneori ca un mod de viaţă în dignitate lăuntrică (,Ťnu poţi rămîne în fotoliul tău, nici chiar pe un scaun şi aştepta. Sînt lucruri de făcut, ritualuri. Rugăciunile, biserica, împărtăşania, spovedania, ş...ţ. Şi de trăit religiosť"), alteori ca semn torturant al unui horror vacui pe care doar credinţa l-ar putea rezolva: "ŤNoaptea, o simplă privire spre cer, spre Calea Lactee, ar putea vindeca orice om de preocupările atroce ale politicului, socialului, omenesculuiť". în chip caracteristic, Ionescu e, asemenea lui Cioran, un mare devorator de literatură mistică. Autorii frecvent citaţi sînt Pseudo Dionis Areopagitul, Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Jakob Boëhme. între Freud şi Jung optează pentru cel de-al doilea care admite că religia "e o nevoie psihologică". Chiar dacă se află în chestiune lecturi "dezordonate", aşa cum le califică singur, ele indică o apetenţă, nervurile unei formaţii. Una din concluziile la care ajunge este cea a păguboasei preeminenţe în societatea contemporană a culturii faţă de spirit. Cu toate că, aparent, spiritul are ca mediu propice de manifestare cultura, factorii nu funcţionează pe principiul vaselor comunicante, întrucît cultura e o alegere între altele, relativ indiferentă pe drumul mîntuirii, pe cînd spiritul e miza capitală a fiinţei în absenţa căreia cultura se aneantizează: "ŤAm încercat să pun în evidenţă acest neant care este absenţa credinţei, absenţa vieţii spiritualeť". între viaţa mondenă, subordonată neesenţialului, şi "viaţa cosmică" se iveşte un abis în care "Ťlumea îşi pierde capul, vremea, viaţa, sufletulť". Alte disocieri pe care se simte dator a le opera Eugen Ionescu accentuează detaşarea sa de mundan, năzuinţa sa spre redempţiune. Religiosul e opus vitalistului, cel dintîi fiind "umil", "mai sigur", deoarece e vrednic a lăsa totul "în grija puterii oculte ocrotitoare", pe cînd ultimul se consumă într-o agitaţie vană, "se azvîrle", "se împrăştie în viaţă", evitînd "enigma" şi, implicit, evitîndu-se pe sine însuşi. Evident, stima scriitorului merge către sfînt şi nu către geniu. în timp ce un geniu precum V. Hugo, căruia îi dedică în juneţe o fugoasă biografie, n-ar fi decît un "monoman", o "chintesenţă a tuturor vanităţilor", sfîntul e integral clădit pe imaginea lui Dumnezeu. Nu întîmplător sfîrşitul sfinţilor nu cunoaşte degradarea de care are parte deseori incredulul: "ŤPsihanalistul Lacan devenise senil la sfîrşitul vieţii. Nu cunosc un singur caz de sfînt senilť". La fel de importantă ne apare distincţia dintre religios şi mistic. în vreme ce religia e o instituţie, o "ideologie" ca oricare alta, pactizînd cu lumea noastră imperfectă, aducîndu-ne "cu picioarele pe pămînt", adică în istorie şi în morala istoric modelată, saltul în metafizic, "insondabil", reprezintă o proiecţie în zona spiritului pur, "care sfidează totul". Altminteri spus pe cînd biserica e exoterică, mistica e endoterică. Doar că, trăirea mistică fiind refuzată fiinţei ca regulă generală, fiinţa e pusă în situaţia de-a recurge la religie ca la un "calmant al angoasei. Date fiind atari probe, ce s-ar putea uşor multiplica, am putea oare susţine "necredinţa" autorului Scaunelor?

Dar lucrurile nu sînt atît de simple. Ne dăm seama şi din cele menţionate mai sus că Eugen Ionescu e departe de-a fi un devot linear, convenţional, liniştitor. Credinţa sa e una disociativă, frămîntată, o dorinţă de revenire la punctele sale originare, esenţiale, ocultate nu numai de prezenţa copleşitoare a Răului (,argumentul karamazovian"), ci şi de formalismul bisericii, deoarece aceasta n-a ezitat a se impune în faţă, a provoca "mînia războiului perpetuu". Instituţia bisericii a încheiat un "pact" compromiţător cu istoria, asociindu-se politicului. Ce e de făcut pentru a nu rata mîntuirea, în această "epocă decăzută"? Desigur, a-L căuta pe Dumnezeu nu de pe poziţiile suficienţei, ale "umanităţii degradate", ci ale umilităţii asumate. Omul, socoteşte Ionescu, "crede în Dumnezeu din slăbiciune". Nu forţa morală, convingerea, nobleţea şi alte asemenea "gogoşi" ne îndreaptă spre devoţiune, ci propria noastră neputinţă. Avem a face, constată Sergiu Miculescu, cu un "creştin revoltat, din familia lui Iov. Natură ciclotimică, oscilează între extaz şi circumspecţie. Ocolind structura bisericească ce i se pare degenerată, formalizată, Eugen Ionescu apelează compensator la forme primitive ale metafizicului, precum superstiţia. Ea ar intra în clădirea simţămîntului religios, chiar dacă "pe scara de serviciu": ŤSuperstiţia caracterizează pe cel care nu are tăria a crede (...), este ultima urmă de credinţă. Sub o formă rudimentară, degenerată, este singura legătură pe care o mai poate avea un om slab spiritualiceşte (...) cu lumea transcendentală a miracolului". în aceeaşi ordine se cuvine amintită orientarea lui Eugen Ionescu spre mai multe religii, circumstanţă ce ar contracara urmările "instituţionalizării" unilaterale a credinţei. Frecventînd atît preoţii cît şi rabinii, el căuta misticismul pur, neînfeudat unei doctrine anume, neobligat faţă de dogmă: Ťtrebuie să ajung să cred în Dumnezeu care nu e cuprins (...) în nici unul din sistemele umane posibileť". Mai mult decît natural, se simte atras către derivaţiile "eretice" ale religiilor, precum isihasmul în ortodoxie, mistica Sfîntului Ioan al Crucii şi Sfintei Teresa de Avila, hasidismul în iudaism, mistica sufistă în Islam etc. "Ereziile" împacă pornirea sa cîrtitoare, sediţioasă cu năzuinţa spre fondul primar al credinţelor, conţinînd aceleaşi simboluri, acelaşi adevăr ezoteric fundamental. Caz similar cu cele ale lui Blaga sau Cioran.

Ne-am putea întreba: cum se împacă formula absurdului cu indenegabila componentă religioasă a spiritului ionescian? Semnificînd nonsensul existenţei, incapacitatea artistului de-a exprima altceva decît frînturi misterioase ale unui întreg abscons, scriitorul învederează un fenomen major al timpului nostru şi anume acela că drumul spre transcendental e obturat. Teatrul absurdului, în vogă în anii ^50-^60, n-ar fi constituit atît rodul unui program estetic, cît o turnare într-o formă adecvată a acestei situaţii dramatice. Aşadar, cum s-ar fi rostit Kierkegaard, nu o contestare a lui Dumnezeu, ci o faţă a imperfecţiunii creaturii sale. Scoasă din priza transcendentului, făptura umană face drumul înapoi al evoluţiei sale, spre regnul animal. Individul dezumanizat, redus la funcţia de fantoşă hilară, nu e decît produsul unei atrofieri a organismului spiritual. Imaginea sa nu e o "găselniţă" beletristă, ci o răsfrîngere a unei teribile stări reale. Ca urmare mesajul nou-vechi al autorului Rinocerilor e cel al unei etici întemeiate pe reîntoarcerea la homo religiosus, de reabilitare a metafizicului. Căci pierzînd respectul pentru concepte precum dragostea şi contemplaţia, întîmpinînd metafizica cu "zămbete ironice", substituind bucuria prin distracţie, homo occidentalis a pierdut dimensiunea escatologică a existenţei, adică sensul său lăuntric. în felul acesta scriitorul ia distanţă categorică faţă de "morala fără transcendenţă" a lui Camus ca şi faţă de morala atee, de "antiumanismul modern" al "noilor filosofi" ai deceniului opt, de la J.-M. Benoît la André Glucksmann. Restaurarea morală şi spirituală a fiinţei nu se poate produce, conform viziunii sale, în orizontul ontologic extrem de deficitar al prezentului decît printr-o revenire la metafizic, absolut necesară. în plan politic, scriitorul a fost între primii mari intelectuali apuseni care s-a rostit cu vehemnţă asupra comunismului, admirîndu-l pe Soljeniţîn drept "Ťdemascatorul celei mai grandioase escrocherii a secolului: comunismul sovieticť". Deoarece "Ionescu, cum fiecare ştie, gîndea la dreapta", el a trebuit întru cinstea sa, să plătească preţul de-a nu fi, ca atîţia alţi intelectuali francezi şi nu numai, un "tovarăş de drum".