Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Eul care scrie de Gabriel Dimisianu


În lungul răstimp de când scriu critică literară, am avut prilejul să mă conving, nu o singură dată, de dreptatea autorului latin care a spus că există o soartă a cărţilor. O soartă deseori ciudată, greu de întrevăzut, stârnitoare de nedumeriri.

Mă gândesc anume, acum, la o carte a lui Dan Cristea, Versiune şi subversiune, apărută la noi în 1999, la Editura Cartea Românească. Am spus la noi pentru că destinul ei a început în America, unde autorul a scris-o în engleză, a publicat-o acolo la sfârşitul anilor '80, pentru a o prezenta ca teză de doctorat la universitatea din Iowa. La destul de mult timp după revenirea în ţară, petrecută în 1990, a publicat-o şi în româneşte, traducerea fiind semnată de autor şi de Radu Lupan, eminentul anglist. Ediţia românească a trecut însă aproape neobservată.

Ar fi fost totuşi firesc să intereseze o astfel de carte, ceea ce nu s-a întâmplat. Să genereze ecouri, discuţii, fie şi doar pentru faptul că se axa pe o temă a momentului, aceea a literaturii autobiografice. Ultimul deceniu al trecutului veac a fost dominat, la noi, de literatura de această factură, marcat de ieşirea la lumină a multelor jurnale, cărţi de memorii, evocări. Nu toate prezintă, prin conţinut, un la fel de mare interes, unele nici măcar unul minim, dar se poate spune că împreună formează un corpus şi exprimă o tendinţă. Toate se întâlnesc în aspiraţia de a promova o tehnică proprie a mărturisirii de sine.

Acesta fiind contextul este aşadar de mirare că lucrarea lui Dan Cristea despre "scrisul autobiografic" nu a înregistrat, la apariţia în româneşte, ecouri mai mari. Au fost unele recenzii, dar numai de simplă consemnare. Cartea răspundea totuşi unor aşteptări, cum spuneam, şi încă mai mult: este plină de idei noi, de asocieri incitante, un eseu liber, ca viziune, dar şi bine strunit, structurat, sub aspectul construcţiei intelectuale.

Este de observat totodată că Versiune şi subversiune aduce o schimbare de perspectivă în scrisul autorului. În cărţile lui anterioare (Un an de poezie, 1974, Arcadia imaginară, 1977, Faptul de a scrie, 1980) cultiva cu precădere fragmentul, notaţia, reflecţia nesistematizată, orientată simpatetic spre anumite subiecte şi autori, mai ales când era vorba, şi era cel mai adesea, să comenteze poezie.

Lucrarea consacrată literaturii autobiografice este, dimpotrivă, expresia unei abordări sistematice a temei, organizată pe câteva linii de înaintare delimitate din chiar punctul de pornire al demersului critic: "...încerc să arăt că scrisul autobiografic, ca şi eul autobiografic, evoluează în jurul axului interpretării şi al construcţiei, al oglinzii şi procesului devenirii, al adevărului şi artei, al versiunii şi subversiunii". Manifestare a eului determinat multiplu, "ancorat" în istorie, în medii sociale şi culturale, în religios, în etnic etc., scrisul autobiografic îi apare criticului drept o realitate labilă şi oarecum rebelă, nesupusă clasificărilor, canoanelor, întemeiată cum este pe acele perechi de contrarii mai sus evocate: interpretare - construcţie, adevăr - artă, versiune - subversiune ş.c.l. Avertizat, exploratorul ţinuturilor de nisipuri mişcătoare ale scrisului autobiografic îşi impune prudenţă, spirit de precauţie. "Polimorfă, precum experienţa ireductibilă a vieţii în care, în parte, îşi are originea, autobiografia nu pare uşor dispusă să se supună unei forme canonice, "universale". Biograficul, implicat în proporţii variabile în toată literatura, e spus în autobiografie de către subiectul autobiografic. Acest eu este imaginea inventată de către eul referenţial care scrie autobiografia. Cu toate astea, chiar şi în textul autobiografic, biograficul, personalul nu devin niciodată o entitate perfect asimilabilă".

Trei autori de mari opere autobiografice fac obiectul cercetării lui Dan Cristea, ilustrativi pentru ceea ce criticul socoteşte a fi, în trei faze istorice, aventura eului care scrie.

Benjamin Franklin, savantul fizician şi omul politic american, va da în Autobiografia sa o scriere "tipică în cel mai înalt sens pentru un reprezentant al iluminismului", exponent şi "ctitor al epocii sale". Este un extravertit şi povesteşte doar ce a trăit "ca martor ocular". Preţuieşte "fericirea de natură practică", afirmă "universalitatea raţiunii" şi este, în chip esenţial, optimist, încrezător în valoarea experienţelor şi pragmatic. Crede în acţiunea formatoare a scrisului şi vede în secolul său, al XVIII-lea, un "timp de maturitate a umanităţii". Anticipează, prin acest spirit pozitiv, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, romanul goetheean formator.

Henry Adams, celălalt autor de autobiografie (Educaţia lui Henry Adams), tot american, este, în viziunea criticului, "un gânditor al amurgului crepuscular", om al sfârşitului de secol XIX, "fin-de siécle", atunci când apare ideea eşecului omului modern, a falimentului educaţiei, a dezagregării societăţii, în ciuda aparenţei de lume consolidată. Avântul nemaiîntâlnit al ştiinţelor, marile descoperiri ale fizicii, abia acestea îi dau lui Henry Adams sentimentul declinului şi presentimentul marilor seisme sociale care vor veni. În spiritul celui mai negru pesimism filozofic Adams vorbeşte despre autodistrugerea civilizaţiei prin deszăgăzuirea unor forţe scăpate de sub orice control. Acest fel de a vedea transpare şi în stilul autobiografiei sale, în ironia amară, în cultivarea sarcasmelor, în "persiflarea de sine şi diminuarea cu orice chip".

Michel Leiris, al treilea autor de autobiografie discutat pe larg în carte, "creează deopotrivă o poetică a eului spus, dar şi trădat de cuvinte". Om al veacului XX, el modifică perspectiva scrisului autobiografic prin asumarea revelaţiilor lui Freud şi a experienţei suprarealiste. "Scrierea de sine" devine astfel o "aventură existenţială trăită" deschizând drumul spre "autobiografie ca literatură a faptelor".

Reţin atenţia, la capătul explorărilor criticului, cele câteva "concluzii" privitoare la factorii care încurajează, în anumite epoci, scrisul autobiografic şi întreţin interesul pentru el. "...atunci când politica şi istoria devin realităţi dominante pentru imaginaţie, scrie criticul, autobiografia şi eseul devin, ele însele, expresii literare dominante, punând în umbră romanul şi poezia". Împingerea în umbră a ficţiunii ar fi deci o caracteristică a vremurilor convulsionate, clocotind de evenimente care produc dislocări sociale, mutaţii politice ş.a.m.d. Teza criticului, formulată în anii '80, a fost din plin confirmată, observăm, în deceniul literar postdecembrist, asaltat de jurnale şi scrieri memorialistice, covârşit, confiscat de acestea, în defavoarea poeziei şi a romanului. Iar în plan individual se constată de asemenea că autobiografia e abordată precumpănitor în fazele de criză a individualităţii, de sfâşieri lăuntrice, de descumpăniri ale eului. Abandonarea ficţiunii şi recursul la mărturisirea de sine devin soluţie literară şi existenţială. În cazul lui Leiris amândouă condiţiile fuseseră îndeplinite. "Leiris, ca un exemplu edificator, a părăsit poezia şi ficţiunea retrăgându-se în scrisul autobiografic, într-o vreme de agonie generală şi personală".

Dar întrerup aici şirul acestor note de lectură care s-au vrut altceva decât o recenzie târzie a nedreptăţitei cărţi a lui Dan Cristea. Le-am scris în loc de medalion aniversar, într-o împrejurare care, de ce n-aş spune-o, m-a tulburat. Şi cum de nu? Până deunăzi priveam spre Dan Cristea, spre Mircea Iorgulescu, spre Florin Manolescu, spre regretatul Laurenţiu Ulici, cu sentimentul că mă raportez la nişte repere ale tinereţii. Veniseră în profesiunea noastră după contingentul de critici literari din care eu fac parte. Deci erau tineri, erau tinerii. Şi acum aflu că unul dintre ei, Dan Cristea, a împlinit, la 10 noiembrie, 60 de ani. Îl felicit cu melancolie.