Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eurofotbal de Nicolae Manolescu


Nopţi de iunie cu fotbal din Portugalia lui Pessoa şi Figo: cine le-a dormit, nu merită. Eu, care sînt un împătimit, am stat treaz. N-am pierdut nici un meci. Nici o repriză. Nici măcar plicticoasa întîlnire dintre Elveţia şi Croaţia ori aceea trucată, în spiritul socialismului scandinav biruitor, dintre Suedia şi Danemarca. Le-am văzut pe toate, preţ de 90 sau 105 sau 120 de minute, plus penaltiurile, unde, prin tradiţie, cei mai buni trag afară, de la Roberto Baggio la Beckham şi Ibrahimovici. Şi nu-mi pare rău. Printre picături, m-am uitat la tenis şi la noua stea, Şarapova, şi m-am gîndit la Turul ciclist al Franţei care stătea să înceapă cînd Wimbledonul şi Eurofotbalul erau deja în finală.

Să vă spun ce mi s-a părut mie mai interesant. Am avut revelaţia că e mult mai bine să vezi fotbalul la televizor decît din tribună. Nu numai că vezi detalii (apropiate, mărite) care pe teren îţi scapă, dar ai reluări, care l-ar fi obligat pe Colina să dea cehilor un unsprezece metri cuvenit şi pe Meier să acorde englezilor un gol la fel de decisiv pe cît de adevărat. Vin cu o sugestie la forurile internaţionale: în loc să alerge pe teren, arbitrul să stea pe bancă şi să privească la televizor meciul; altfel zis, să fluiere pe e-mail. Dacă voi fi ascultat, greşeli grave nu vor mai exista. Şi pînă şi rusul Ivanov, amicul nostru, ar începe să deosebească culorile cartonaşelor. Cît despre arbitri precum portughezul Batista şi spaniolul Gonzales, nimeni nu i-ar mai convoca vreodată, fiindcă ei nici la televizor n-ar vedea mai bine. Sau i-ar convoca să ţină conferinţe, ca italienii pe Moreno, după Mondialul asiatic.

La televizor, mi-au plăcut două echipe. Din tribună, nu ştiu cum s-au văzut ele. Dar pe micul ecran, au fost superbe. Cehia, mai întîi. Şi dacă de patru ori inspiratul Brückner ar mai fi avut şi a cincea oară inspiraţie, în semifinală, grecii lui Rekhagel s-ar fi întors la Atena, unde le era locul, cu patru zile mai devreme. în paranteză fie zis, miracolul grec e un exemplu de antifotbal care îi dă uitării pe Helenio Herrera, pe Lippi, pe Trapattoni şi pe toţi moderniştii iubitori de antiliteratură şi antiteatru. în plin postmodernism, Rekhagel e un dinozaur modernist care a reuşit să facă din nişte meridionali sută la sută nişte nemţi sută la sută. Nu mă gîndesc la nemţii lui Völler, care alcătuiau mai degrabă o salată decît o echipă, dar chiar la aceia care au cîştigat titlu după titlu şi subtitlu după subtitlu prin rigoare şi disciplină. închid paranteza nemţească. Mi-au plăcut apoi englezii. Ce-a făcut, ce n-a făcut, Eriksson a scos dintr-o generaţie care apune, cu Owen şi Beckham, şi una care răsare, cu Roonie şi Lampard, un team admirabil. Cînd şi norocul va trece Canalul Mînecii, englezii se vor distra cu francezii cei băftoşi, care au ştiut să cedeze la timp Algeria ca să profite de Zidane, dar n-au mai ştiut să se teamă de viclenii greci. Şi, fiindcă a venit vorba, nu mi-au plăcut, pe lîngă francezi, italienii, dintre cei care ar fi putut să-mi placă, pentru că alţii nu aspirau nici măcar la atît. Francezii sînt bătrîni şi uzaţi ca ghetele pictate de tînărul van Gogh. N-au nici antrenor. Ce a reuşit Santini, reuşea şi Hizo. Italienii au căzut victimă antijocului lor etern şi fascinant de după Interul din anii "60 ai secolului XX. Şi vor mai cădea, chiar dacă Totti îşi va scuipa doar în sîn iar Vieri îşi va îmbunătăţi nu doar jocul cu capul, ci capul cu care joacă.

Ar merita o vorbă portughezii. Au jucat tot mai bine. Dar nu sînt grozavi. Figo are mari sclipiri (ca în semifinală), dar şi o tenacitate în a ţine mingea sau a lega de bocancul lui jocul întregii echipe care i-a dus pe lusitani în pragul eliminării. Gazdele Eurofotbalului au ajuns oricum mult mai sus decît meritau. Despre ceilalţi, ar fi poate de zis că ruşii vor reînvia într-o zi, iar letonii, dacă nu vor mai pierde pe mîna unor arbitri nevăzători cîte două penaltiuri pe meci, ar putea pretinde la mai mult. Vecinii noştri bulgari n-aveau ce căuta la Eurofotbal, cum nu prea au ce căuta în UE. Noi, românii, cel puţin, am fost consecvenţi: nici la Lisabona, nici la Bruxelles. Aşa să ne ajute Dumnezeul fotbalistic şi politic al Europei! Şi, cum spuneam, dacă fotbalul se vede mai bine la televizor decît pe teren, cei mai cîştigaţi după Portugalia 2004 au fost fotbaliştii care au rămas acasă şi i-au privit la t.v. pe colegii lor. Nu-mi ies din cap Marica şi Zicu filmaţi pe plaja de la Mamaia şi dîndu-şi cu părerea despre Raůl şi Henry. Costumele de baie le veneau mai bine decît tricourile şi chiloţii de sport. Asta e viaţa: unii cîştigă privindu-i pe cei care pierd jucînd. Doar că mai trebuie să le şi folosească la ceva privitul. Marica şi Zicu ne vor convinge dacă le-a folosit sau nu cînd o să dea nas în nas, pe teren, nu la televizor, cu Nedved şi Van Nistelrooij.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara