Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Europa 3/4 de Simona Vasilache


Risc, aici, o scurtă înşiruire a vârstelor europene, aşa cum s-au văzut ele de la porţile Răsăritului. Prima Europă, ispititoare şi iscând sentimente de afiliere, e a lui Dinicu Golescu.

Îi urmează, în acelaşi secol, Europa bonjuriştilor apoi, cea mai firească, poate, Europa interbelică, vârsta lepădării noastre, măcar în parte, de complexe. A patra Europă avea să fie una a despărţirilor, a zidurilor. Undeva între ele, în 1939, apare, la Editura Casei Şcoalelor, cartea lui D. I. Suchianu, Amica mea, Europa. E o fotografie de buletin, făcută de cineva cu bună ştiinţă a tehnicilor perspectivei, aşa încât nu simplifică, dimpotrivă, pune, cu impecabilă claritate, punctul pe i, în probleme care ne mai privesc şi astăzi.

Aleg, din carte, două eseuri: Voga biografiilor romanţate şi Pictura literară a capitalelor. Primul defineşte o modă care, vai, cât a evoluat de-atunci, în sensul îngroşării indelicateţilor ei, rămânând, însă, cam aceeaşi în liniile ei principale: „E vorba de voluptatea omului-mediu de a se răzbuna pe omul-mare, coborându-l la nivelul lui. [...] Ni se spune de pildă că adora portocalele. «Ce curios! exclamă atunci cititorul Young. Exact ca mine!» Sau: «Vezi.... mie nu...» Şi la fiecare pas, paralelele răsar, între celebrul defunct şi fericitul supravieţuitor." (p. 27). Analiza lui Suchianu pe textul, revelator, al Scrisorii I arată că poetul naţional îşi apără poziţia, pe lângă meritele estetice, cu nedisputate merite etnografice... Evenimente mai vechi sau mai noi sunt mărturii suficiente, chiar şi azi, în favoarea tezei lui Suchianu. Marele lui merit, analitic

- la urma urmei, metehnele naţionale sunt, de ani şi ani, calul de bătaie al jurnaliştilor mai mult sau mai puţin în chestie, care le constată, şi atât

- e acela de a explica, pe îndelete, de ce greşesc cei care cred că defectele unui om de o anume însemnătate, greşelile, vinile sunt aceleaşi cu ale omului de rând, şi trebuie consumate cu un omenesc elan al egalităţii. Iată de ce: „toate acele «oboseli, slăbiciuni în mod fatal legate de o mână de pământ» tocmai că nu-s la fel cu slăbiciunile şi oboselile, păcatele şi vinile omului mijlociu. A le prezenta ca asemănătoare este o gravă impostură. Fiindcă «omul-mare» a plătit, cu toate aceste «mici mizerii» ale vieţii lui. El a cumpărat cu ele momente de înălţare, pe care apoi le-a fixat,

pentru a le dărui altora, nouă tuturor." (p.28). Asupra nepriceperii acestor diferenţe, între cei care doar greşesc, şi cei pentru care greşeala e un accident creator, Suchianu nu păstrează nici o îndoială: „vremile noastre pot saluta cu o legitimă mândrie apariţia unei faune noi şi pe care am putea-o numi aceea a «imbecilului superior»."

Există, deci, în societatea de criză pe care o analizează, o vocaţie a înlocuirii. Fiecare râvneşte, citind o biografie din ce în ce mai indiscretă, la viaţa celuilalt, într-un mod primitiv, care exclude, de bună seamă, efortul evolutiv. Nu există, în schimb, vocaţia locuirii. „Bucureştii sunt poate cel mai greu subiect de literatură din câte există." Fiindcă sufletul locului nu se dezvăluie cu uşurinţă. Nici diferenţa: „caracteristica ei (a capitalei, n.m.) e de a fi, în România, răscrucea tuturor drumurilor şi centrul de convergenţă şi divergenţă al tuturor ştirilor, curentelor, poruncilor. Dar asta, dacă o distinge de celelalte oraşe româneşti, nu o deosebeşte de loc de ceea ce au în comun toate capitalele din lume." (p. 50). Un oraş, aşadar, fără identitate, versatil până la trompe l'oeil: „pe europeanul actual, bucureşteanul actual nu-l poate decât induce în eroare." Constatarea nu ne miră, prinşi între clişee puţin măgulitoare şi realităţi foarte diverse, mergând spre un salvator, dar ineficient, fiecare cu Bucureştiul lui. Interesantă e însă explicaţia lui Suchianu: „ceea ce trebuie admirat în cazul ales de noi este nu adaptarea la civilizaţie, ci adaptarea la.... situaţia de adaptat.

Bucureşteanul nu-i încă adaptat. E, deocamdată, numai capabil să pară adaptat, să pară asta atât de bine încât un străin să nu observe nimic suspect." (p. 51).

Că optimismul de final, profeţind că Bucureştii de după criza europeană îşi vor găsi suflul, nu s-a confirmat, nu-i o scădere a pedagogiei pe care Suchianu o pune în demonstraţii. Fără patimă, deşi motive s-ar găsi, descoase mecanismele imitaţiei, văzută, de o parte a opiniei din epocă, drept salvatoare, şi-i arată, cu speranţe de mai bine, lipsurile, pripelile, defectele de tinereţe. Că anii n-au adus schimbările pe care le dorea nu e, de bună seamă, vina Europei lui. Pe care cronicarul de film de odinioară al României literare o convoacă la o şuetă fără şocuri ale diferenţei, fără dispreţ şi fără complexe. Pătrunsă de un firesc al amiciţiei pe care bine-ar fi, după trei pătrimi de veac, să-l putem regăsi.