Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Eustaţiu Stoenescu, rememorarea unui caz de Pavel Şuşară


Născut la Craiova în anul 1884, în casa uneia dintre cele mai înstărite familii din Oltenia, Eustaţiu Stoenescu face parte dintr-o generaţie exemplară de oameni de cultură români, de la Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu pînă la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Nicolae Titulescu, cel din urmă un apropiat al lui Stoenescu încă din primii ani de copilărie, dar şi dintr-o lume privilegiată social şi la adăpost de orice problemă economică. în consecinţă, emulaţia intelectuală, nonşalanţa şi o bună stăpînire a codurilor aristocratice, dublate de o anumită detaşare pe care i-o permitea spaţiul său economic securizat, sînt elementele-cadru ale personalităţii sale artistice şi morale. însă înaintea acestora, hotărîtoare sînt înzestrarea sa nativă, conştiinţa acestei înzestrări şi interesul imperativ pentru pictură care se manifestă cu o uimitoare precocitate. La o vîrstă foarte fragedă, de numai cinci ani, după cum îşi aminteşte artistul însuşi, îl cunoaşte în casa părinţilor săi pe pictorul francez Leopold Durand Durangel, ale cărui culori le va folosi în mod spontan, dar nu lipsit de semnificaţie. O încercare de a învăţa sistematic pictura cu un profesor localnic, un anume Nicolae Rădulescu, nu va avea cine ştie ce efecte, însă neîndoielnic rămâne faptul că interesul copilului pentru pictură este unul ieşit din comun. Un efect direct al acestui interes este deplasarea la Bucureşti, împreună cu tatăl său, pentru a vizita o proaspătă expoziţie a lui Nicolae Grigorescu. Cum aceasta se petrecea în anul 1897, o socoteală elementară ne dezvăluie faptul că Eustaţiu Stoenescu nu avea în acel moment mai mult de treisprezece ani. Or, acest aspect nu este unul lipsit de relevanţă, întrucît un asemenea interes pentru pictură, la o vîrstă atît de fragedă, cînd motivaţiile susţin îndeobşte practici legate de universul copilăriei, dezvăluie, fără îndoială, în acelaşi timp, o marcă a destinului şi o alegere care, în ultimă instanţă, va confirma această predestinare. într-o succesiune logică a faptelor, el îşi începe cu seriozitate studiile de pictură pe cînd este încă un adolescent, în jurul vîrstei de şaisprezece ani, înscriin­du-se la Academia Julian din Paris. Se aşază pentru studii în atelierul lui Jean-Paul Laurens, iar, peste doi ani, în 1902, începe să frecventeze şi cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. Însă indiferent de spaţiul concret în care lucrează, de profesori şi de ateliere, tînărul student, alături de colegii săi din atelierul lui Jean-Paul Laurens (C. Ressu, J. Al. Steriadi, S. Mutzner, N. Dărăscu, J. Cosmovici, C. Petrescu şi alţii), se dezvoltă în climatul artistic al momentului care este unul sever formalizat, interesat mai curînd de măreţii abstracte decît de viaţa nemijlocită şi care cultivă excesiv obedienţa faţă de normele şi canoanele academiste, în dispreţul făţiş faţă de libertatea gestului şi de tentaţiile spontaneităţii. La Academia Julian, de pildă, adolescentul Stoenescu dă un examen strălucit cu un bătrîn pictor academist, William-Adolphe Bouguereau, în vărstă de 75 de ani, iar profesorul său cel mai apropiat, J.-P. Laurens, cu toată reputaţia lui pedagogică, trăia în incontinente reverii medievale pe care le şi oferea publicului sub forma unor impozante compoziţii istorice. Nu e greu de presupus că trecerea lui Stoenescu de la sumarele lui exerciţii de pictură de pînă atunci - pe jumătate superficiale prin absenţa unei supravegheri calificate, pe jumătate sentimentale şi cu miză minoră prin raportarea la grigorescianismul tardiv - la marile compoziţii istorice, cu bărbaţi celebri, cu bătălii crîncene şi cavalcade ameţitoare, nu a fost tocmai uşoară şi nici lipsită de importanţă. însă rapiditatea cu care a rezolvat proba de examen la Academia Julian, în admiraţia comisiei şi chiar a bătrînului profesor, dovedeşte fără prea mari îndoieli că tînărul Stoenescu avea o excepţională dexteritate şi o putere aproape naturală de a găsi cu promptitudine soluţii convingătoare. Cel mai important moment din această perioadă, dar şi unul dintre evenimentele artistice care dezvăluie psihologia, vocaţia şi disponibilităţile creatoare ale tînărului artist, precum şi o anumită perspectivă morală care se profilează acum, este acela al dublului său debut din 1905. La doar douăzeci şi unu de ani, foarte apropiat profesorului său J.-P. Laurens, în atelierul căruia îi cunoaşte acum pe celebrii sculptori A. Rodin şi A. Bourdelle, el expune atît la Paris, în cadrul Salonului oficial organizat de Société des Artistes Français, cît şi la Craiova, în cadrul Societăţii artistice ŤTheodor Amanť. în mod semnificativ pentru natura personalităţii sale şi pentru temperamentul său artistic, el se comportă cu acest prilej, într-o perspectivă imediată, comme il faut; adică lucid, cu o exactă intuiţie a contextului, puţin oportunist şi deja pregătit să-şi flateze publicul. Dublul său debut este, astfel, unul calculat şi duplicitar. Fiecăreia dintre cele două categorii de privitori el le oferă nu atît consecinţa unor meditaţii personale sau a unui travaliu de atelier care să-l reprezinte ca stadiu profesional şi ca aspiraţie artistică, ci exact ceea ce tînărul pictor crede că în cele două locuri se aşteaptă de la el. La Paris expune lucrarea Supa populară (La Soupe populaire), o compoziţie complicată, cu numeroase personaje şi arhitecturi colosale, care satisface, în mod evident, gustul de cronicar medieval şi de comandant de oştiri pe pînză al lui J.-P. Laurens şi al mediului academist, în general, iar la Craiova expune un Ciobănaş, o }ărancă, un peisaj dulceag, un studiu de compoziţie etc., în evidentă filiaţie grigoresciană. Faptul că el nu încurcă lucrările, adică nu trimite Supa... la Craiova şi Ciobănaşul la Paris este o precoce probă de luciditate, de înţelegere corectă a scopurilor imediate ale artei şi de simţ (auto)managerial. De altfel, acest tip de strategie, care mizează pe captarea bunăvoinţei privitorului prin confirmarea stereotipiilor lui mentale, nu este nici pe departe izolat în lunga sa carieră. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, la marea expoziţie de la Galeria Durand Ruel din New York, poate cel mai important eveniment din întreaga sa carieră, el expune şi o lucrare realizată special pentru acest moment, un ,,portret în mărime naturală al celebrului artist chinez Mei Lang-fang, care în ultimele două luni devenise idolul poporului american,,. Este evident că această lucrare nu-l urmărea pe Eustaţiu Stoenescu încă de pe vremea studenţiei lui pariziene, dar ea dădea perfect în expoziţia unui european care nu făcea, astfel, doar dovada unei mari îndemînări artistice, ci şi pe aceea a unei la fel de mari sensibilităţi faţă de proaspetele mituri ale locului. Acest fapt explică, într-o mare măsură,şi acea situaţie, aparent ciudată, care priveşte gloria şi evanescenţa prezenţei lui Stoenescu în conştiinţa publică . Prima este chiar efectul acestei neobişnuite îndemînări a pictorului, extinsă pe un spaţiu foarte larg de abilităţi: tehnice, tactice, strategice, psihologice, privind actul de comunicare cu piaţa de artă şi cu actorii ei individualizaţi. Figură artistică rece, superior detaşată din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, el nu se distribuie niciodată cu adevărat. Nu participă, realmente, nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care de multe ori poate trece drept garanţie. în acest spaţiu al ficţiunii securizante şi al abstracţiunii morale, pictorul poate să facă, fără a da senzaţia vreunei slăbiciuni sau disfuncţii, orice: portretistică, compoziţii, peisagistică naturală şi citadină, naturi statice, pictură bisericească etc. în cele mai variate stiluri şi maniere: academiste, pleneriste în sens larg, intimiste, tachiste, impresioniste, spaniole, grigoresciene, andreesciene, luchianiene, amaniene etc. etc. Dar dacă Eustaţiu Stoenescu nu a reuşit să trăiască deplin în istoria vie a artei şi s-a supus mai degrabă unor norme formale şi unor modele mentale, nu înseamnă că locul său în arta românească poate fi obiectul vreunei dispute. Iar, în această prespectivă, două sunt în mod cert meritele sale cele mai importante. în primul rînd, el este un prodigios şi un profund portretist, iar noţiunea de portret nu se referă doar la chipul uman, ci şi la chipul tuturor motivelor pe care le identifică în lumea exterioară, şi, în al doilea rînd, el este unul dintre puţinii artişti români cu o adevărată carieră internaţională şi cu o operă distribuită pe un spaţiu, practic, indeterminabil. înzestrarea de portretist şi cunoaşterea exactă a artei europene, şi nu numai, a timpului, dublate de o mare capacitate de adaptare la stiluri şi la formule diferite, i-au facilitat accesul atît la sălile de expoziţii, cît şi la comenzile internaţionale. Participarea la Bienala de la Veneţia, marile expoziţii din Statele Unite şi altele, de mai mică anvergură, din Franţa, Elveţia, Egipt, pelerinajul, mai pe urmă, ca exilat, prin Europa, Asia, Africa şi America, îi vor consolida o reală carieră transnaţională. Moartea însăşi îl surprinde la New York, în 1957, ca victimă a unui regim care l-a exilat din spaţiul său originar, a cărui cronică, pe jumătate mondenă, pe jumătate fictivă, dar de o indiscutabilă profunzime şi putere de vibraţie, a făcut-o cu un profesionalism fără egal vreme de mai multe decenii. Dacă în compoziţii este foarte mobil, de multe ori surprinzător, invocînd implicit diverse modele istorice şi plasîndu-se voluntar în exterior prin exacerbarea îndemînării tehnice şi a posibilităţii de a face orice, în ansamblu Eustaţiu Stoenescu are ceva dintr-un tratat enciclopedic. Cumulînd cunoştinţe, experienţă, un talent nativ poate de multe ori excesiv şi o putere de muncă impresionantă, el este un artist care nu intră în secvenţa reformatoare şi insurgentă a istoriei artei, dar care garantează continuitatea şi ţinuta înaltă a unei acţiuni simbolice responsabile, ample şi lucide.