Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Evocări: Dinu şi Pia Pillat de Monica Pillat

Dinu Pillat (1921-1975)

Dinu Pillat, născut într-o familie de artişti, cu un tată celebru, a fost educat într-un spaţiu privilegiat de rafinament, cultură şi efervescenţă literară, întâlnind încă din adolescenţă intelectuali de elită, prieteni ai părinţilor săi, care i-au devenit în timp şi lui apropiaţi precum Vasile Voiculescu, Ionel şi Lily Teodoreanu, Ştefan Neniţescu, Tudor Vianu, etc. Pe de altă parte, însă, el apărea în societate ca „fiu al poetului”, la o vârstă la care şi-ar fi dorit să fie recunoscut el însuşi, de sine stătător ca personalitate lterară. De aceea, deşi avea o coardă lirică autentică, nu a evoluat, aşa cum spera tatăl său, sub steaua poeziei, ci s-a dedicat istoriei literare, prozei şi romanului. În adolescenţa şi tinereţea lui, umbrită de anii războiului şi ai cataclismelor sociale care i-au urmat, el vedea lumea ca pe o închisoare.

În cele trei romane ale sale, scrise între 21 şi 36 de ani, Tinereţe ciudată, Moartea cotidiană şi Aşteptând ceasul de apoi, elanul fiinţelor care îşi încep viaţa pare sugrumat de instituţiile sociale: familia, şcoala, facultatea, serviciul, regimul politic etc. Personajele tinere găsesc căi de evadare din realitatea sufocantă în visarea cu ochii deschişi (scrisul, călătoriile imaginare), în credinţă (meditaţii asupra Calvarului lui Iisus în lume şi asupra triumfului său prin Înviere) dar şi în surogate menite să dea o intensitate momentană trăirii (lectura romanelor poliţiste, goana după ştiri senzaţionale, vizionarea la cinematograf a filmelor de acţiune, erotismul pasager). Sinuciderea şi experimentul anarhist sunt de asemenea căi prin care parte din eroii ficţiunilor lui Dinu Pillat înţeleg să-şi afle libertatea ultimă. Dacă primele două soluţii antrenează dimensiunea creatoare a minţii, apte să transfigureze existenţa dându-i un sens înalt spiritual, iar cea de a treia se constituie într-un carpe diem iluzoriu, moartea provocată, ca modalitate de ieşire din impasul existenţial, implică tendinţele distructive ale unei gândiri nihiliste, care ignoră divinitatea fiinţei. Ceea ce a făcut tânărul romancier în aceste scrieri a fost să pună în cumpănă diversele alternative, să le studieze şi să le compare, lăsându-i cititorului libertatea opţiunii.

Este interesant de observat ce s-a întâmplat cu Dinu Pillat în perioada adevăratei lui captivităţi dintre anii 1959 şi 1964, când detenţia l-a adus pe muchia prăpastiei dintre viaţă şi moarte. După cum a mărturisit apoi familiei, acolo el a trăit o triplă experienţă spirituală, care a început prin asumarea unor vinovăţii numai de el ştiute. Nu a fost vorba de incriminările de care era acuzat de către autorităţile comuniste, ci de modul lăuntric în care s-a judecat pe sine, retrospectiv. S-a simţit acut răspunzător şi pentru toţi cei care au fost arestaţi şi condamnaţi împreună cu el, doar pentru simplul fapt că îi erau prieteni. În al doilea rând, suferinţele şi cumplita umilinţă fizică şi psihică la care a fost supus, l-au dus la revelaţia că i s-au dat atunci nu numai ca pedeapsă divină pentru păcatele lui ci şi pentru a se apropia în acel fel şi de a înţelege semnificaţia Patimilor lui Iisus. În sfârşit, în închisoare, el a descoperit prin rugăciune libertatea de a nu se mai teme de nimic. În mod paradoxal, încordării, prin care instinctul vital îşi poate asigura supravieţuirea în situaţii-limită, i-a urmat o destindere sufletească, poate comparabilă cu flacăra unei lumânări arzând întunericul din jur. Înainte de a fi eliberat, după cinci ani şi jumătate, i s-a dat să semneze un pact de colaborare cu Securitatea, pact pe care l-a respins, spunând, după consemnarea din Arhivele CNSAS, că pentru el Dumnezeu e suprema autoritate şi că numai Lui i se va supune. În acelaşi timp, a împărtăşit familiei faptul că pentru el experienţa detenţiei a fost esenţială şi că dacă ar fi fost să ia viaţa de la capăt, ar fi schimbat multe dar nu ar fi putut renunţa la ceea ce învăţase acolo. Pe de altă parte, văzându-se liber, a descoperit cu frenezie frumuseţea intensă a fiecărei clipe, iar viaţa, care înainte i se păruse a fi un dat firesc al firii, a devenit un dar de nepreţuit.

În tinereţe Dinu privise viaţa „prin vitraliul literaturii”, găsind o formă de eliberare prin compunerea, pe calea ficţiunii, a unor lumi paralele. Mai târziu însă, din perspectiva credinţei, a ajuns să i se pară că o asemenea manifestare artistică era o formă de vanitate, De aceea, după detenţie, şi-a dăruit talentul istoriei literare, evocând şi scoţând la lumină personalităţi reale, scriitori aruncaţi în uitare de cenzura comunistă, pe care în epoca de relativă destindere a anilor ’70 i-a redat publicului cititor, prin studiile (Mozaic istorico-literar, 1969, Ion Barbu – micromonografie, 1969, Dostoievski în conştiinţa literară românească, 1976) şi antologiile sale (Ion Pillat, Poezii 1967, M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, 1970, Ştefan Neniţescu, Ani, antologie de versuri, 1973, Ionel Teodoreanu, Pagini cu copii şi adolescenţi, 1973, O constelaţie a poeziei române moderne, 1974).


Pia Pillat (1916-2011)

Sora lui Dinu, Pia, a avut un destin diferit dramatic. Pe cât era fratele ei de introvertit, pe atât era ea de exuberantă, având un temperament rebel, o fire tumultoasă, trăind cu pasiune fiecare clipă. Moştenise de la tatăl ei talentul de scriitoare, de la mamă – un impecabil gust estetic şi artistic. La fel ca Dinu, începuse să compună încă din adolescenţă proze poematice, adunate într-un caiet sub titlul Fata cocorilor, după care a scris romanul Zilnic începe viaţa, manuscris confiscat la arestarea fratelui ei, şi pierdut pe totdeauna în beciurile Securităţii.

Spre deosebire de fratele ei, care şi-a acceptat cu stoicism soarta, Pia a luptat cu îndârjire să schimbe mersul lucrurilor. Mihai Fărcăşanu, soţul ei, care era în anii ’40 şeful Tineretului Liberal, fusese ameninţat cu moartea şi era urmărit de Securitatea comunistă. În 1946, ea s-a făcut luntre şi punte să-l scoată din ţară şi până la urmă a reuşit, cu ajutorul unor prieteni, să pună la cale pentru ea şi soţul ei o evadare riscantă cu un avion asupra căruia s-a tras, în timpul decolării. Ajungând în Occident, au sperat amândoi să poată ajuta România din afară, cu sprijinul disidenţei şi al Europei neafectate de ravagiile comunismului. La Londra şi în Statele Unite, au lucrat o vreme la posturile de radio Europa liberă şi Vocea Americii, străduindu-se să mobilizeze opinia publică în favoarea ţării lor subjugate. Nu au izbutit. Erau liberi dar se simţeau captivi, departe de familie şi de o Românie care se scufunda. Deşi a reuşit să-şi salveze soţul de la moarte, sentimentul de vinovăţie faţă de cei rămaşi în ţară a urmărit-o pe Pia toată viaţa.

După stabilirea ei în Anglia, prin căsătoria ulterioară cu medicul englez Anthony Edwards, Pia a început să trimită regulat pachete familiei, asigurându-le în acest fel subbzistenţa, iar mai târziu, în 1960, după ce Dinu a fost condamnat la 25 de ani, a iniţiat o chetă internaţională pentru răscumpărarea şi aducerea lui şi a noastră în Occident. Iniţiativa ei nu s-a finalizat deoarece amnistia politică din 1964 a pus capăt calvarului fratelui ei, pe care l-a revăzut în 1965, după o absenţă din ţară de 19 de ani.

La îndemnul prietenei ei, Mary Whitehouse, Pia a povestit drama evadării ei şi a soţului ei din ţară în romanul The Flight of Andrei Cosmin (Zbor spre libertate, în traducerea Marianei Neţ), publicat în Anglia în 1972, iar în România în 2006. Deşi promitea să fie un best seller, romanul nu s-a bucurat în Anglia de publicitatea pe care ar fi meritat-o, deoarece Pia a refuzat categoric să dea interviuri la radio sau să apară în emisiuni televizate, temându-se de eventualele consecinţe asupra familiei din România. A fost şi principalul motiv pentru care a semnat cartea sub pseudonimul Tina Cosmin. Ca şi fratele ei, care întors din închisoare, şi-a făgăduit să nu mai scrie niciodată romane, Pia n-a perseverat, poate din aceleaşi raţiuni, în această formulă literară.

Pe de altă parte, Pia, aşa cum mărturisea adesea, părăsise literatura în favoarea vieţii căreia i s-a devotat cu fervoare. Singura formă constantă de scriere în care a perseverat până la capăt a fost corespondenţa ei cu familia din ţară. Extraordinarele ei epistole, pe care le-am păstrat cu sfinţenie, de-a lungul a zeci şi zeci de ani, stau mărturie pentru sufletul ei de aur şi pentru marele ei talent de scriitoare. Cine citeşte volumul Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia, Ed. Humanitas, 2009, poate urmări evoluţia acestei fiinţe unice care a descoperit în timp puterea eliberatoare a facerii de bine şi care a devenit o practicantă a altruismului creştin în traiul de zi cu zi. A lucrat mulţi ani ca voluntară la Samariteni, o instituţie filantropică de asistenţă socială din oraşul Hereford, încercând să ajute pe oamenii ajunşi în pragul mizeriei, al singurătăţii şi chiar al sinuciderii. A izbutit să salveze multe vieţi din naufragiul existenţial şi a alinat suferinţele celor aflaţi la capătul puterilor. Îmi povestea că acolo, la Samariteni, ascultând mărturisirile oamenilor veniţi să-şi afle vindecarea sufletească, ea a descoperit abisurile necercetate ale propriei sale fiinţe. Dăruindu-se cu nemărginita ei generozitate cauzei celor loviţi de nenorocire, ea şi-a găsit în acelaşi timp libertatea.

Şi Pia şi Dinu Pillat au lăsat în urma lor amintirea unei bunătăţi şi călduri umane de nestins. Talentul de artist al fiecăruia a fost întrecut de harul iubirii cu care şi unul şi celălalt i-au înconjurat pe cei de aproape şi pe cei de departe, iar lumina sufletelor lor arde şi azi în cei ce i-au cunoscut ca şi în cei ce i-au descoperit mai târziu în scrierile lor şi în mărturiile rămase.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara