Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Exactitate rece (II) de Gheorghe Grigurcu

Nu sîntem convinşi chiar în toate cazurile de aserţiunile poetei. Marin Preda apare idealizat, cu toate că derapajele de atitudine şi comportament ale importantului prozator sînt bine cunoscute (de-ar fi să amintim numai schimbările pe care le opera cu promptitudine în cărţile sale, de la o ediţie la alta, spre a fi cît mai în concordanţă cu linia sinuoasă a partidului). Asupra lui Gorbaciov găsim o remarcă frumoasă în sine, dar... discutabilă: "în felul lui, Gorbaciov a fost, poate, mai fanatic decît însuşi Stalin, întrucît el a crezut că ar putea să menţină vechea ordine socială fără să mai utilizeze forţa cu care a fost ea menţinută înainte de venirea lui la putere". Deoarece, în chip obiectiv, acest final lider sovietic are meritul de-a fi adus o contribuţie extrem de importantă la surparea comunismului în ţara sa ca şi în Estul Europei, fiind comparabil nu atît cu conducătorul Coloniei penitenciare a lui Kafka, ci cu un ucenic vrăjitor care a aruncat în salutară dezordine factorii sistemului abuziv. Cît priveşte rezistenţa prin cultură, considerăm că ea nu se cuvine nici subevaluată nici supraevaluată conjunctural. Fără a-i hărţui meritele, nu e nimerit a o pune pe acelaşi talger cu oponenţa politică, aceasta posedînd virtutea sa intrinsecă, o virtute complementară faţă de expresia estetic-autonomă: "La urma urmei, se interoghează Ileana Mălăncioiu, de ce ar fi fost mai important să-ţi exprimi protestul printr-o scrisoare adresată unui ştab mai mic ori mai mare, decît printr-o carte care chiar a însemnat ceva?". Ambele sînt "importante", însă în planuri axiologice diferenţiate.
în schimb înregistrăm cu satisfacţie decizia poetei de-a nu se limita la generalităţi şi la abordarea trecutului (aşa cum fac unii cercetători şi... cercetătoare, care vor să-şi întemeieze "diplomatic" o postură de curaj exclusiv pe seama unei materii revolute), referindu-se la cîţiva autori aflaţi între noi. Nominalizîndu-i fără complexe. Astfel demersul d-sale speculativ e coroborat cu imagini care-i dau fiorul concreteţii. Fapt cu atît mai remarcabil cu cît se află în chestiune şi cîteva nume în vogă, frecvent sustrase discuţiei neconvenţionale. în legătură cu Nicolae Breban e reamintit statutul d-sale "special", care-i permitea a ieşi şi a reintra cînd voia în "închisoarea în care am trăit cei mai mulţi dintre noi". S-ar putea pronunţa în felul acesta autorul Animalelor bolnave, "în cunoştinţă de cauză", însă şi cu o îndreptăţire morală asupra situaţiei din ţara comunizată? Dar asupra exilului? Ileana Mălăncioiu socoteşte că nu: "Aşa stînd lucrurile, cred că domnul Nicolae Breban nu are dreptul să vorbească nici în numele nostru, nici în numele exilului românesc. El a fost exceptat şi de la o condiţie şi de la cealaltă şi nu poate vorbi decît în numele său. De aceea face o mare eroare atunci cînd, după ce îşi execută colegii, îşi arată zelul faţă de actualul preşedinte al ţării în iluzia că asta i-ar putea da o şansă de a se afirma din nou în politică". Nina Cassian e amendată pentru afirmaţia d-sale cum că s-ar fi simţit "liberă" sub oprimarea comunistă aidoma lui Nicolae Steinhardt, care ne încredinţa că se simţea liber şi în temniţă: "mă tem că tot atît de greu ar fi şi pentru doamna Nina Cassian să înţeleagă că libertatea sa de a fi făcut tot ce a vrut sub un regim de teroare nu are nimic comun cu cea despre care vorbea N. Steinhardt, atunci cînd mărturisea că el se simţea liber şi în închisoare. Cu toate acestea, îmi asum riscul de a-i spune că nu se cuvenea să invoce acea afirmaţie a monahului de la Rohia pentru a se explica, aşa cum s-a întîmplat în interviul acordat lui Daniel Cristea-Enache". Lui Mircea Dinescu, cel cu "orgoliul îndelung mîngîiat de toată lumea bună", i se reproşează că, într-un elan revoluţionar care nu se împăca cu ideea de-a fi subordonatul vreunui ministru, a scos Uniunea Scriitorilor atît de la Ministerul Culturii cît şi de la Ministerul Muncii. Consecinţa? "Scriitorii au rămas pur şi simplu în afara societăţii. Pe noi nu ne reprezintă nici un minisitru şi nimeni nu pune problemele grave pe care le avem la ora actuală în şedinţele de guvern". Şi neferindu-se de gura rea a poetului, rememorează şi prestaţia d-sale de preşedinte al Uniunii noastre, apreciind-o drept discreţionară (hotăra "totul de unul singur sau în culise") ori efectuată "la fără frecvenţă". Ne vom opri acum asupra altui candidat la tabuizare, Andrei Pleşu. în pofida ţinutei d-sale "plină de inteligenţă, de vervă şi de umor", acesta afectează, doar afectează a se situa "pe poziţia drept-credinciosului" ce s-ar conforma "cuminte" celor unsprezece versete din capitolul opt al Evangheliei după Ioan, în esenţă îndemnului de a "nu ridica piatra". De ce? Mai întîi pentru că "în delimitarea lui de restul lumii e mult prea orgolios pentru un adevărat creştin". Apoi pentru că, în timp ce caută scuze "călău(zitorului)" şi "călăului imperfect", care n-ar putea fi osîndiţi în temeiul legilor în vigoare, se arată lipsit de benevolenţă cînd vine vorba de victime, ţinînd să precizeze că "există şi victime vanitoase, proaste, ipocrite victime care se degradează subtil prin comerţul îndelung cu călăul, victime, în sfîrşit, care devin călăi". Comentează Ileana Mălăncioiu: "Pînă la urmă nu ştiu cum se face, dar victima imperfectă apare a fi mai vinovată decît călăul de mîna a doua, căruia nu este exclus să-i fi tremurat puţin mîna pe puşcă în timp ce trăgea în cineva, ori să-i fi pierit glasul în vreme ce comanda o execuţie". în al treilea rînd, pentru că atitudinea ostentativ creştină a autorului Minimei moralia e relativizată de împrejurarea că, deşi e incapabil să ridice piatra împotriva "călăului imperfect", e dispus a o ridica împotriva drept-credincioşilor săi prieteni cu alte opinii decît ale d-sale. Prieteni acuzaţi că ar face "politică fără pic de filosofie - sau filosofie fără pic de metafizică", proferînd "o etică fără Dumnezeu". "Ca şi cum, adnotează poeta, la nivelul puterii, către care înclină în mod vizibil balanţa sa, politica e doldora de filosofie, filosofia e curată metafizică, iar morala tovarăşului Iliescu se întemeiază pe existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă dumnealui declară că este ateu". în al patrulea rînd, pentru că Andrei Pleşu se reclamă, aparent impardonabil dual, "atît de la doctrina creştină, care ne învaţă să nu ridicăm piatra, cît şi de la disidenţa, care ne învaţă să o ridicăm". O demonstraţie plină de interes, incitînd reflecţia precum o inteligentă partidă de şah...
Cartea cu titlu dostoievskian a Ilenei Mălăncioiu, înfăţişînd atîtea obiecţii de principiu şi penalizări aplicate contemporanilor, relevînd o moralitate interiorizată pînă la identificarea ei cu fibra unui destin, conturbînd atîtea cutume, combinaţii, contexte oneroase, ni se pare a înscrie o cotă a inconformismului luminat, atît de greu de găsit în climatul artificial agitat al literelor noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara