Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
exilul ca metamorfoză de Mircea Anghelescu

Constantin Eretescu, Articole politice şi literare, Bucureşti, Editura Etnologică, 2017, 256 pag.

ultima carte a lui Constantin Eretescu (ultima apărută: ştiu că în acest moment lucrează la o alta) este un volum de publicistică pe temele familiare sieşi precum etnologia, antropologia şi problemele exilului românesc de după Al Doilea Război Mondial. Ea vine să întregească, să diversifice şi să nuanţeze problemele care, constat cu oarecare uimire, sunt de fapt cele care preocupă pe omul modern în general, nu numai pe etnologul sau istoricul civilizaţiilor, ci pe omul unei societăţi în derivă şi deci în căutarea rădăcinilor sale identitare. Această coagulare a unor discuţii punctuale sau recenzii într-un tot, mult mai coerent şi mai important decât suma componentelor sale, vine de fapt în chip natural, din consecvenţa cu care autorul a privit întotdeauna preocupările sale în perspectiva unei umanităţi în pericol, cu urgenţa unei actualităţi căreia puţini dintre noi îi înţelegem imperativele.

Un text care explică poate această perspectivă este Scriitorul român în America. Între aspiraţie şi destin, apărut iniţial în simpatica revistă târgovişteană „Litere“ în anul abia încheiat. Una dintre tezele care se coagulează pornind de la câteva exemple celebre este că „istoria literaturii române din spaţiul american confirmă faptul că scriitorii stabiliţi aici în perioada de după cel de al doilea război mondial, aşa numitul exil politic, au rămas fideli limbii în care s-au format ca literaţi” (p.147), cu explicaţia că „româna a rămas limba de suflet, limba confesiunilor intime, cea în care dă glas speranţelor”. Poate forţez nota, dar mi se pare că ideea implicită şi difuză ar fi că este vorba de o generaţie mai tradiţionalistă, mai sentimentală etc. Sigur, exemple ca al lui Mircea Eliade, din prima generaţie, iar din a doua Norman Manea sau Eretescu însuşi, confirmă constatarea. Există şi încercări de transfer; chiar autorul citează ceva mai departe exemplele unor autori ale căror nume nu spun mare lucru cititorului român de astăzi (Petru Popescu, de pildă), iar piaţa americană de carte multipolară diferă total de aceea din ţară; dar de fapt aici contează psihologia, motivul care-l împinge pe scriitor să scrie, nu succesul literar din perspectivă comercială. În acest sens, nu văd de ce situaţia ar fi diferită de ceea ce se întâmplă în Europa, unde avem exemplul strălucit al lui Cioran, iar dacă alegem să considerăm că Cioran s-a stabilit în Occident înainte şi nu după război, putem cita exemplul celebru al lui Vintilă Horia, care a scris în exil şi în spaniolă, şi în franceză (Premiul Goncourt!), sau pe al regretatului meu coleg Vintilă (Burşi) Ivănceanu, care şi-a scris şi şi-a publicat în germană literatura după ce s-a stabilit în Austria.

Cred că problema este mai banală şi că e vorba de faptul că, de la o vârstă încolo, nu e uşor să adopţi o altă limbă în care să poţi spune lucruri greu de spus. Încă o dată, exemplul lui Cioran o arată, cu experienţa de la sfârşitul anilor patruzeci, când decide să renunţe la scrisul în limba maternă, cu toată zgura pe care o cuprind eseurile sale de până atunci, şi cu teribila sa ucenicie în scrisul în limba franceză, căci această decizie implică nu doar intrarea într-o nouă limbă şi într-o nouă cultură, ci şi ieşirea dintr-un univers de cuvinte devenite „caduce”, dacă mi se iartă cuvântul. O spune chiar el într-un text despre „avantajele exilului” din 1957, după câţiva ani de repetate încercări şi în urma unei meditaţii încrâncenate asupra lor; el ştie acum din propria sa experienţă că scriitorului care ar vrea „să încerce să treacă la altă limbă, nu-i va fi uşor să renunţe la cuvintele în care întârzie trecutul său (où traîne son passé)”, cum spune în La tentation d’exister.

Cât de important este bagajul pe care îl târăsc după ele cuvintele din limba „de origine” o arată un detaliu din răspunsul la un interviu, reluat în carte, în care autorul explică viziunea lui despre lumea de azi, inclusiv faptul că societatea în care trăim „este în multe privinţe haotică, dominată de o legislaţie care favorizează anumite pături în dauna altora, cu un sistem bazat pe supraveghere şi denunţuri”, lucruri bine cunoscute în lumea din care a scăpat, dar i se pare că nu e altfel nici „în ţările care nu au cunoscut acest sistem”, iar „societatea modernă este una poliţistă” în general. Sigur că, aşa cum spune mai departe, „scriitorii sunt cei meniţi” să pătrundă această nouă realitate, dar cred că e loc pentru a marca unele diferenţe între realităţile investigate pentru că nici „supravegherea”, nici teroarea de a te şti supravegheat nu este foarte asemănătoare în cele două cazuri: în România de altădată era vorba de ceva foarte concret, de rezultatele supravegherii, delaţiunii şi acţiunilor de intimidare, cu maşina neagră care circula noaptea pe străzile pustii din anii cincizeci şi o urmăreai cu auzul, uşurat dacă trecea de casa ta fără să se oprească, sau de necunoscuţii care te săltau pe neaşteptate, de la Biblioteca Academiei, de pildă, şi dispăreai fără urmă, familia aflând abia peste luni sau ani unde erai: eventual că ruda respectivă murise. Autorul are multe exemple apropiate şi le-a şi amintit cu diferite prilejuri.

o susţinere imediată găsesc în acelaşi volum, în recenzia memoriilor lui Nicolae Dima intitulate sugestiv Călătorie spre libertate: adolescentul neştiutor care era încearcă să treacă Dunărea la mijlocul anilor cincizeci, împreună cu doi colegi, pentru a ajunge în Iugoslavia şi, de aici, în Occident. Sunt prinşi şi trec prin teribilele închisori ale vremii unde tortura, înfometarea, carcera sunt utilizate pentru a-i frânge, dar mai ales ajung să descopere rădăcinile şi nebunia „sistemului”. Sistemul nu crede că aceste sute de tineri sunt împinşi să caute o evadare doar de groaza de a rămâne toată viaţa în lagărul socialist, cum bine era numit în chip oficial, ci este convins că ei sau cei care ar fi în spatele lor (altă sintagmă consacrată) „deţineau arme, valută, bijuterii, informaţii. Trebuia apoi să fie cunoscută istoria fiecărui individ, a familiei” etc. Şi totuşi, aceşti inamici ai regimului, deţinuţi în condiţii teribile care au şi determinat moartea unui număr uriaş de nevinovaţi, „scriu”, compun adică versuri, „expresia disperării, dar şi a aspiraţiilor şi vieţii de zi cu zi, se adresau deopotrivă celor închişi şi generaţiilor viitoare”. Consolarea, dacă există una la câte a pătimit, este că Nicolae Dima a trecut totuşi graniţa cu o excursie şi a ajuns în Statele Unite, şi-a dat un doctorat şi a ajuns profesor, comentator de politică externă şi autor de lucrări de geopolitică şi eseuri culturale.

O concluzie oarecum ieşind din contingentul zilnic este privirea pe care autorul o aruncă asupra condiţiei şi traseului iniţiatic al exilului în micul eseu Exilul ca metamorfoză. Pornind de la similitudinile dintre destinul lui Vintilă Horia şi al eroului său Ovidiu, din cunoscutul său roman Dumnezeu s-a născut în exil, Eretescu dezvoltă o viziune a exilului ca treaptă de iniţiere într-o religie a eternităţii spiritului, a sufletului care supravieţuieşte trupului. Cei demni de iniţiere pot să urce până la templul dacic de la Poiana Mărului, unde noul iniţiat află că în viaţa veşnică durerea este necunoscută pentru că „timpul n-are sens decât între hotarele durerii”. Cum vestea naşterii „unui nou Dumnezeu”, într-un loc nu prea depărtat de locul exilului său, coincide cu experienţele lui Ovidiu, se sugerează că şi romanul lui Vintilă Horia apropie povestea exilatului la Tomis de mesajul cristic, prin care acesta ajunge mai direct la localnici: „poetul este acum mai mult un dac decât romanul care sosise acolo cu opt ani în urmă”. Exilul duce deci la o metamorfoză în care iniţierea este câştigul sau compensaţia pentru ceea ce s-a pierdut în lumea durerii.

tangentă cu problema exilului, sau poate chiar făcând parte deplină din ea, în cel mai tragic sens cu putinţă, este dimensiunea basarabeană a biografiei autorului, refugiat în ţară printr-o şansă nesperată cu câteva zile înainte de data fatidică a fracturii care a însemnat moartea celor câteva mii de localnici întâmpinaţi de sovietici cu mitraliere pe noua graniţă impusă prin pactul secret cu Germania nazistă. Exilaţi în propria lor bucată de ţară, mutată pe hartă fără să se fi clintit cu un metru măcar de la locul ei, zeci şi sute de mii de basarabeni au fost curând exilaţi în adevăratul înţeles al cuvântului: dincolo de Cercul Polar ca Aniţa Nandriş-Cudla, din familia care a dat ţării şi apoi Angliei un mare savant, în Kazahstan ca preotul Gr. Celac sau în Republica Autonomă Tătară, pe locul vechiului hanat al Hoardei de Aur, ca profesorul Petru Ştefănucă, fost director al Institutului Social Român din Basarabia, ca să li se piardă sămânţa şi urma şi să nu poată reveni vreodată pentru a revendica pământul şi casele lor. Şi totuşi, câţiva s-au întors şi au povestit teribilele încercări prin care au trecut. S-a întors şi Eretescu după şaptezeci de ani să revadă casa şi oraşul în care s-a născut, Cetatea Albă, acum în Ucraina. Ceea ce vede întrece aşteptările: mormântul Sf. Ioan cel Nou căruia „între timp i s-a schimbat şi naţionalitatea. Citesc că este un sfânt ucrainean”, în schimb casa în care copilărise, din apropiere, „nu mai există”, cum nici vechiul parc al oraşului sau liceul de băieţi Mircea cel Bătrân: „lunga şi întortocheata preumblare prin oraş am asemuit-o cu întoarcerea unui mort de pe cealaltă lume”. Nimeni nu mai vorbeşte româneşte în această veche cetate a lui Alexandru cel Bun şi analistul atâtor probleme ale exilului românesc are ocazia să mediteze asupra sângeroaselor temelii pe care se ridică nu numai ştiinţe aproximative precum istoria (care, oricum, nu ne învaţă nimic după cum spune vorba), ci şi antropologia, etnografia şi altele, fără de care investigaţia identitară ar rămâne doar literatură.

Ar trebui poate să menţionez şi alte texte cuprinse în volum, cu importanţă în special pentru cunoaşterea diverselor domenii în care s-au implicat românii emigraţi în Statele Unite, cum ar fi schiţa monografică a revistei „Lupta“ în versiunea ei americană: „Lupta. The Fight“, asumată de autor la solicitarea iniţiatorului şi directorului versiunii originale, română-franceze, Mihai Korne. Între mai multe şi în general efemere apariţii cu un ecou limitat, calitatea materialelor (deci a colaboratorilor) şi diversitatea preocupărilor preponderant culturale a făcut ca cei zece ani de apariţie, între 1983-1992, să însemne o adevărată tribună reprezentativă, la care au colaborat nu numai soţii Sanda Golopenţia şi Const. Eretescu, ci şi mulţi alţii, din toate generaţiile, din Statele Unite până în Hawai, Franţa sau Israel: Ştefan Baciu, Cicerone Ioaniţiu, Nicolae Novac, Monica Brătulescu, Paul Goma, Miron Butariu, Virgil Ierunca, Dumitru Radu Popa, Nicolae Dima, Mirela Roznoveanu şi mulţi alţii care, conchide, pe drept cuvânt, autorul, ar trebui cunoscuţi şi integraţi nu numai istoriei culturale a exilului de după război, ci în general istoriei culturii şi literaturii româneşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara