Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Exilul fără speranţă de Mihai Zamfir

Romanele scrise în exil de Vintilă Horia şi de Mircea Eliade au fost, prin natura lor, romane mai mult sau mai puţin autobiografice, care au pledat propria cauză a autorilor. Dorinţa de a se auto-justifica s-a dovedit la amîndoi ireprehensibilă.

Vintilă Horia a implicat motivul părăsirii propriei ţări în majoritatea naraţiunilor sale; acestea au în centrul lor un exilat despre care bănuim uşor cine este de fapt. Conform strategiei alese odată cu Dieu est né en exil, romancierul va apela de cele mai multe ori la o punere în scenă istorică, bazată pe reconstituire atentă. Şi astfel psihologia rănită a lui Vintilă Horia, obligat să aleagă exilul, se va transpune în psihologia poetului latin Ovidiu, a domnitorului muntean Radu Negru ori a pictorului Domenico Theotocopulos, înainte şi după ce el devenise El Greco. Pretutindeni eroul principal trăieşte o dramă existenţială şi un şoc al culturilor. După reuşita înregistrată cu Ovidiu la Tomis, romancierul a reluat schema cu alţi eroi şi alte epoci.

Poate că cel mai reuşit roman al lui Vintilă Horia va rămînea nu celebrul Dieu est né en exil, ci altul, scris mult mai tîrziu, de data asta în spaniolă. Un sepulcro en el cielo („Un mormînt în cer”) din 1987. La aproape trei decenii după experienţa memoriilor apocrife ale lui Ovidiu, autorul încerca un pariu similar cu El Greco, cu artistul ciudat, izolat în epoca sa, posesor al unui stil şocant. Aşa cum Ovidiu depăşeşte spontan epoca Imperiului şi află în creştinism soluţia de salvare, El Greco simte că, după Renaştere, va trebui să urmeze altceva şi că el, grecul exilat, ar fi chemat să inventeze noul stil al picturii europene.

Contextualizarea istorică se prezintă fără cusur. Eroul trăieşte în Spania sfirşitului de domnie al lui Filip al II-lea; a ajuns acolo fugind din Grecia natală cotropită de turci; a locuit la Veneţia şi la Roma, prieten cu bătrînul Tizian, dar nu s-a înţeles cu Michelangelo; l-a cunoscut pe Cervantes în sărăcie şi s-a identificat în cele din urmă cu spiritul palatului Escorial, simbol al Spaniei eterne.

Tezismul şi uscăciunea din Dieu est né en exil s-au transformat în materie romanescă mult mai concretă. După ce a străbătut Europa, pictorul grec îşi găseşte refugiul în austeritatea uşor nebună a Spaniei: autobiografia prozatorului Vintilă Horia se reface aici în filigran.

Unele dintre cele mai reuşite romane compuse de acest autor român în a doua jumătate a secolului XX sunt deci despre Ovidiu şi El Greco. Scrierea şi publicarea lor în ţări şi în limbi străine a însemnat, la prima vedere, neşansa scriitorului. În realitate, fără experienţa traumatizantă a despărţirii de ţară, fără ca viaţa autorului să se fi rupt în două, romanele lui Vintilă Horia n-ar fi fost concepute. Tragedia intimă a autorului a răscumpărat încă o dată reuşita literară. Străvechiul topos romantic al suferinţei care creează arta a acţionat, se vede, în cazul exilului românesc din secolul XX cu toată trista lui eficienţă.

Dacă poate fi vorba de nenoroc, el rămîne unul singur: compuse de un român, Dieu est né en exil aparţine literaturii franceze, iar Un sepulcro en el cielo celei spaniole. Cunoscute în ţara noastră cînd au apărut, aceste romane ar fi oferit interesante pete de culoare în peisajul prozei româneşti a vremii. Dar ar fi fost să cerem prea mult unui peisaj cultural care nu şi-a cîştigat pe deplin normalitatea nici pînă astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara