Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Exilul politic românesc de Z. Ornea




Nu s-a scris încă un studiu (o carte) despre exilul politic românesc de după 1946-1947. Erau, se stie, cîteva organisme aflate în rivalitate. Cea mai coagulată grupare politică românească din exil a fost aceea din jurul lui Al. Cretzianu, Gh. Niculescu-Buzesti, Const. Visoianu, Grigore Gafencu, care si-a făcut ascultat punctul de vedere la Conferinta de pace de la Paris. Avea si fonduri, provenite, toate, din depozitul de bani trimis, prin 1944, de Mihai Antonescu pentru finantarea unei posibile imigratii politice românesti. Al. Cretzianu, ca functionar la Externe si ambasador, a stiut cifrul depozitului si, de prin 1946, l-a scos, folosindu-l. Cînd a ajuns în exil generalul N. Rădescu, Mihail Fărcăsanu, Emil Ghilezan etc. nu au fost cooptati în organismul existent, ei creîndu-si un altul paralel iar fonduri au obtinut de la N. Malaxa si N. Caranfil. Nu toti au acceptat să-l recunoască pe N. Rădescu drept sef al exilului românesc, avînd puncte de vedere deosebite si neagreîndu-l, ca om, pe general. Rivalitătile au fost inevitabile. Apoi, în 1953, generalul Rădescu a murit si Const. Visoianu a devenit presedintele Comitetului National Român. Exilul politic românesc (în care nu erau primiti legionarii) a fost activ. Avea publicatii (inclusiv literare), acorda burse de studii, îsi făcea loc în presa din străinătate, publicînd articole clarificatoare, rosteau cuvîntări (ca, de pildă, Visoianu în celebre universităti americane) apărînd cauza tării subjugate, pătrunseseră la posturi de radio ascultate si în tară (ca M. Fărcăsanu la "Europa Liberă" încă de la înfiintare, sau Monica Lovinescu si Virgil Ierunca la "France Inter"), mentinînd trează constiinta publică. Datoria, deci, si-o făcea exilul românesc, dar măcinat fiind de rivalităti intestine, care numai bine nu-i făceau. Nu se poate vorbi, deci, în acest caz, de un centru de comandă si de actiuni concertate de la un pupitru unanim ascultat. Dar asa risipit cum era, exilul românesc si-a făcut auzit glasul polifonic.
De curând, d-na Georgeta Filitti a făcut să apară, la Editura Enciclopedică, o editie ce adună publicistică din exil. E vorba despre articole publicate în ziarul Vocea libertătii, care a apărut, la Atena, între anii 1954-1968. Initiativa aparitiei acestei publicatii, în limba română, a apartinut publicistilor greci Vasile Moussou si D.G.Petropuliadi, cu scopul de a fi o tribună a românilor si a grecilor plecati din România (unele articole apăreau în limba greacă). Norocul publicatiei a fost diplomatul Radu Scarlat Arion, ultimul ambasador al României antecomuniste la Atena si care, rechemat de la post la Bucuresti, a refuzat să se înapoieze, alegînd calea exilului. El, acest domn Arion, a preluat veghea sectiunii române a Vocei libertătii, conferindu-i audientă si chiar strălucire. Repede, exilul românesc a auzit de acea publicatie ateniană si spre ea au început să aflueze condeie autorizate si cu audientă (V.V. Tilea, Gr. Gafencu, M. Fărcăsanu, Const. Visoianu, N. Caranfil, George Ciorănescu, Pamfil Seicaru, Aurel Decei, Raoul Bossy, Asra Berkowitz, George I.Duca, N. Dianu etc.). Cînd le citesti, în ordinea cronologică a aparitiei, aceste articole realizezi instantaneu preocupările, durerile, năzuintele exilului politic românesc care reprezenta, atunci, după unele aprecieri, vreo două milioane de persoane. Că unii dintre acestia, mai ales din a doua generatie, s-au asimilat, prin metisaj, în locurile unde trăiau, e posibil si normal. Dar cei mai multi si-au purtat, cu dîrzenie si distinctie, românitatea, militînd pentru împlinirea idealurilor. O vreme, acesti exilati politici mai speraseră, naivi, în interventia anglo-americanilor în Europa de centru si de est pentru a pune capăt subjugării tărilor acestei părti de lume de robia sovietică. S-au convins repede că marile puteri occidentale (Anglia, SUA) au cedat, la conferintele tripartite începînd încă din 1943 (Teheran), aceste tări influentei sovietice. În zadar credea Radu Arion, într-un articol din iunie 1954, că "vointa fermă a Greciei a pus capăt, aici, expansiunii comunismului, expansiunii imperialismului bolsevic". În realitate, faptul se datorează - azi se stie - întelegerii dintre Churchill-Stalin, din octombrie 1944, potrivit căreia pentru ca rusii să păstreze 90% influentă asupra României, englezii vor avea 90% influentă asupra Greciei. Totul, sub raport teritorial, s-a tratat si tranzactionat de către marile puteri după încheierea războiului. Semnificativ, în acest sens, e serialul lui Const. Narti despre drama Cehoslovaciei, a cărei înrobire s-a încheiat, tîrziu, în 1948, prin asasinarea lui Jan Masaryk si a ministrului de Justitie Drtina, iar presedintele Benes s-a exilat. Aranjamentele dintre marile puteri se aplicau, chiar dacă uneori cu întîrziere, iar molohul numit URSS îsi înghitea victimele cedate ei. Dar si asa, nu trebuia renuntat la militantism politic activ. În septembrie 1954 avem de înregistrat, aici, avertismentul lucid al lui Radu Arion: "Să ia seama marile democratii cît mai este timp! Ele trebuie să se unească si să adopte fie o atitudine fermă, inflexibilă - cu orice risc si orice pret. Într-altfel, dezastrul e aproape, totul se năruie, sclavia nivelează oameni si tări. Ea se întinde pretutindeni. Cu atitudinea de frică si de dezunire - tot invocînd pacea - Occidentul îsi pierde orice prestigiu". Dar în ciuda acestei tragedii a cesiunii teritoriale în Estul si Centrul Europei, Occidentul se angajează în tratative cu URSS pentru a obtine ceea ce s-a numit în 1954-1955 "spiritul Genevei" - coexistenta pasnică, retezînd grav sperantele exilului politic românesc. În octombrie 1955 V.V. Tilea atrăgea atentia într-o revistă engleză, de unde reproducea articolul aici: "Sunt cu toate acestea unele puncte pe care oamenii de stat din Vest nu trebuie să le uite. Dacă ei merg la Geneva cu ideea unui compromis, fortamente vor pierde în fata rusilor care detin pozitii atît de înaintate în Europa pe teritorii nerusesti... În al treilea rînd, trebuie admis că problema statelor satelit este strîns legată si mai importantă decît problema germană si fără o solutionare pasnică a acestei probleme prin alegeri libere, sub control international, în aceste tări pace adevărată nu va răsări în Europa...Vestul are de ales între 110 milioane de oameni anticomunisti care să fie lăsati sub o guvernare dictatorială si anticrestină si 10.000 de conducători, care cer sprijin Rusiei pentru a nu-si pierde puterea". Mai exista o sperantă ca Anglia, prin Antony Eden, minsitrul de Externe, să insiste ca toate tările europene satelite Rusiei să fie incluse în preconizata zonă neutră a statelor demilitarizate. Cum se stie, s-a ratat si acest prilej si "spiritul Genevei" al coexistentei pasnice a mai spulberat o sperantă, dovedită a fi o biată iluzie. Sau, altfel zicînd, speranta s-a mai mutat o dată în viitor. Într-un viitor aproape imprevizibil. Si n-au trecut decît doi ani, pînă a veni, răvăsitoare, o a doua deziluzie. Occidentul a rămas impasibil la înăbusirea, de către sovietici, a revolutiei din Ungaria. În loc să actioneze, i-a lăsat pe sovietici să pună capăt total răscoalei populare unguresti. Lasitate sau neputintă?" "Ce învătăminte trebuie să tragem - scria N. Dianu în aprilie 1957 - din inactiunea condamnabilă si dureroasă a Occidentului fată de revolutia maghiară? Cei din tară, înselati în asteptările si sperantele ce au avut atîtia ani la rînd, nu au altceva de făcut decît să stea linistiti. Testul ungar le indică imperios această atitudine, fiindcă orice actiune de răzvrătire va fi de aici înainte si mai mult un pretext de prigonire din partea asupritorilor si, în aceste împrejurări, pier cei mai buni si substanta românească este diminuată". Cei din exil însă trebuie să-si continue militantismul, nelăsîndu-se coplesiti de resemnare. Si învătătura "experimentului" maghiar cu inactiunea catastrofală a Occidentului (care nici măcar la ONU n-au ridicat vocea protestatară) a continuat să acapareze preocuparea conducătorilor exilului românesc, comentată fiind critic de V.V. Tilea, Radu Arion, N. Dianu, G.V. Serdici. Acesta din urmă observa, în noiembrie 1959, că "răscoala ungurilor din 1956 a dovedit lumii întregi unde se plasa lumea liberă, ce avem de asteptat si ce este în fata noastră!... Odată cu înăbusirea ei fu înăbusită si ultima noastră licărire de sperantă." Si conchidea totusi: "Trebuie să nu pierdem speranta, nu trebuie să pierdem curajul si trebuie să continuăm lupta. Trebuie să strigăm peste tot suferintele si nedreptatea ce suferă zilnic natiunea noastră".
Stirile venite din tară erau necontenit difuzate si comentate. În ianuarie 1956 e mentionată stirea tragică a mortii lui Iuliu Maniu: "Maniu mort?! Nu se poate, nu e adevărat. Maniu este si rămîne viu în sufletele noastre. Sperantele si idealul său pentru neamul românesc - liber si unit - vor fi mereu scopul vietii noastre. Maniu nu moare!". Alte articole, reale contributii stiintifice, comentează personalităti din trecutul politic românesc. Asa este serialul lui Nicolae Dianu despre rolul lui Nicolae Titulescu. Fost colaborator al lui Titulescu si ambasador al tării noastre la Moscova, semnatarul acestui substantial serial relevă, cu fapte inedite, strădania pozitivă de a încheia o întelegere cu URSS în legătură cu legitimitatea istorică a revenirii Basarabiei la patria mamă. Sigur că Titulescu era constient de poltroneria sovietică. Dar însăsi semnătura lor pe un astfel de tratat, fie si partial, ar fi oferit României argumente valabile în viitor, ca acte de stare de fapt. Fie si acordul balcanic semnat în februarie 1934 si de către URSS, care ne garanta frontierele balcanice, indirect Rusia îsi dăduse consimtămîntul asupra recunoasterii Basarabiei ca pămînt românesc. Ce să mai spunem de strădaniile marelui diplomat de a semna, în 1936, principiile unui pact de asistentă mutuală cu URSS, la care îsi dăduse acordul si regele? Sigur că, apoi, după pactul Molotov-Ribbentrop, URSS ar fi încălcat orice tratat cu România si ar fi ocupat Basarabia. Dar, se stie, România, la ultimatumul primit în iunie 1940, a evacuat teritoriul Basarabiei, nu l-a cedat. Serialul acesta al lui N. Dianu, patetic intitulat Basarabia noastră, este, repet, o valoroasă contributie de istoriografie politică. Si mai sînt destule astfel de articole în această editie.
D-na Georgeta Filitti ne propune o editie bună despre un segment semnificativ al activitătii exilului politic românesc. De astă dată a renuntat la note, multumindu-se cu un studiu introductiv. Eseul d-lui Alexandru Paleologu, asezat în fruntea editiei, despre exil, emigratie si diasporă întregeste - cum să spun? - aparatul critic (minimal) al editiei.

Vocile exilului. Editie îngrijită de Georgeta Filitti. Editura Enciclopedică, 1998.