Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Puzzle:
Există un război al generaţiilor literare? de Gabriel Chifu


Propunând ca temă de dezbatere a lunii aprilie Generaţiile literare, îmi vine în minte o întrebare pe care mi-am pus-o si altă dată: există, în acest moment, un război între generaţiile literare de la noi, cu precădere între scriitorii tineri si cei maturi/ consacraţi/ cu nume?

Răspunsul meu de acum nu e diferit, afară de unele accente altfel aşezate, de cel dat cu alte prilejuri: deşi vedem şi auzim exploziile unor grenade ce par înfricoşătoare, deşi cad şi răpuşi în conflictul abstract peste tot anunţat, eu nu cred în realitatea acestui război al generaţiilor literare.

Într-un război adevărat taberele se află pe poziţii potrivnice pentru că sunt în nepotrivire, incompatibile, atât prin felul cum se definesc literar, cât şi prin interese.

Or, eu nu văd la tinerii scriitori o înţelegere a literaturii radical schimbată faţă de a scriitorilor cu nume. Dimpotrivă, unele din caracterele proprii tinereţii, cum ar fi spiritul rebel, îndrăzneala, capacitatea de a înnoi, le întâlnim nu de puţine ori la autori din generaţiile trecute de tinereţea biologică. Exemple? În poezie -Mircea Ivănescu, sau Ion Mircea, sau Ion Mureşan, sau Ioan Es. Pop, sau Alexandru Muşina. De altfel, mulţi dintre poeţii tineri de valoare îi recunosc pe aceştia (dar şi pe alţii) drept modele. Faptul că tinerii scriitori îşi aleg modele şi le afirmă cu francheţe ţine de firescul vieţii literare. După cum în aceeaşi zonă a firescului se înscrie şi respingerea de către ei, tot aşa, făţişă, a unor autori cu nume, care-i dezamăgesc. Iar aceste demersuri ale tinerilor nu trebuie să ne trimită cu gândul la război, ci constituie chiar o formă de manifestare a păcii: tinerii se integrează, dar cu discernământ. Avem de-a face cu un proces de continuitate, nu cu unul de demolare. Când pătrunzi într-un spaţiu nou cauţi reperele, cauţi să te sprijini pe ceea ce e solid şi, implicit, dai la o parte ceea ce consideri neviabil.

Dar interesele celor două categorii, cei recent veniţi şi cei deja cu nume, nu sunt ele contrare? Primii, desigur, vor să se afirme, iar ceilalţi nu ţin ei locurile ocupate, împiedicându-i în fapt? N-aş zice: primii vor, într-adevăr, să se afirme, dar şi ceilalţi vor, e o competiţie deschisă, iar regula acestei competiţii este că nimeni nu ia locul nimănui. Nu cred că se poate vorbi despre o dezavantajare a tinerilor şi de o favorizare a celor mai vârstnici. Ba, dacă stăm şi cântărim bine, chiar observăm că tinereţea e o marfă ce are mare căutare: tinerii se bucură de burse, premii, călătorii, traduceri. Lumea e atentă la cei ce vin, există o aşteptare extraordinară în privinţa lor, există o disponibilitate pe măsură de a întâmpina reuşitele lor literare. Ceea ce e motivat şi de contextul istoric: noile generaţii sunt generaţii nemarcate de experienţa comunistă. Dar n-ar strica o precizare. Tinerii au dreptul să intre în literatură însufleţiţi de un anumit sentiment: că sunt neasemănători/ unici/ irepetabili. Departe de mine gândul de a dădăci pe cineva, dar îmi mărturisesc convingerea că funcţionează perfect o predeterminare, o precisă programare inefabilă şi fiecare generaţie ajunge să repete greşelile generaţiilor dinainte, iar suma erorilor şi a izbânzilor rămâne constantă în timp. Nimeni nu are cum să-şi facă iluzii că ar scăpa, ci totul se petrece inexorabil: tinerii furioşi de azi nu sunt decât bătrânii plicticoşi de mâine; spune asta cineva păţit.

Bine, dacă refuzăm ideea unui război între generaţii, atunci unde se încadrează un episod care a produs oarece vâlvă pe scena noastră literară, atacul unui tânăr critic la apariţia Istoriei critice a literaturii române nu e semnul clar al războiului în desfăşurare? Nu. În primul rând e un caz particular, ce nu are cum să capete însuşiri de generalitate. Apoi, secvenţa aceasta face parte din alt capitol: nu războiul generaţiilor, ci dorinţa de putere în critica literară.

Mă feresc de trag concluzii, totuşi una se impune: viaţa literară de la noi şi succesiunea generaţiilor stau sub semnul normalităţii. O normalitate care presupune, simultan, şi contestări, şi ridicări de piedestale.