Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Debutul lunii:
Expresia burgheză a spiritului de Elena Rusei

Logica e o disciplină nesuferită, căreia astăzi cu greu îi mai poți găsi adepți fanatici. Aristotel nici măcar nu-i rezervă un loc în seria științelor. Justificarea lui era simplă: scopul logicii era unul exclusiv metodologic, un instrument cu ajutorul căruia investigația de natură filosofică își capătă statutul de știință cu caracter deductiv. La secole după filosofia greacă, soarta logicii nu s-a îmbunătățit defel.
Chiar dacă în cadrul ei au existat unele rafinări, mai mult sau mai puțin sterile, pînă în anul 1879, cînd Gottlob Frege își publică scrierea sa conceptuală (Begriffschrift) , în care construiște un limbaj formalizat al gîndirii pure , capabil să asigure exactitatea deducției, pînă în 1879 logica nu a cunoscut ceea ce s-ar putea numi o evoluție. Însuși Kant o considera drept o disciplină încheiată în mod definitiv. Dar, în ciuda răsturnării aduse de Frege (prin cuantificatorii pentru legarea variabilelor și prin conceptul conceptul de funcție logică), logica nu-și depășește statutul de simplă unealtă a metafizicii. Mai mult decît atît, „inovațiile“ care au urmat axiomatizării logicii, alcătuiesc în cea mai mare parte a lor o serie de subtilități inutile, aureolate în schimb de un nimb esoteric datorat caracterului rebarbativ al limbajului lor.
Cu toate acestea, logica nu a putut fi eliminată din istoria filosofiei. Deși incapabilă de a-și depăși calitatea de instrument, ba, mai mult, săracă fiind în conținut uman, logica este indispensabilă filosofiei, fiind singura în stare să dea rațiunii o cămașă de forță. Pe deasupra, schemele ei, deși puține la număr, se dovedesc a fi inepuizabile. Din păcate, logicii îi lipsește ținuta nobilă, proprie metafizicii, păstrîndu-și un aer burghez de administrator al unui domeniu la al cărui profit nu are acces. Este ea prin aceasta mai puțin însemnată ca utilitate în cadrul științelor spiritului?
Categoric nu, ba chiar necesitatea ei este de-a dreptul covîrșitoare dacă luăm în calcul justețea și adevărul ei. Doar că nu de „valoare utilitară “ duce ea lipsă, ci, dimpotrivă, de gratuitate. Mi s-ar putea reproșa că tocmai ce am semnalat mai sus abundența de „subtilități inutile“ din cadrul logicilor moderne și postmoderne. E adevărat, doar că nu despre acel tip de inutilitate zadarnică și seacă este vorba aici, ci dimpotrivă, de acea gratuitate – oricît ar suna de paradoxal –, fecundă și eficace. Ei îi lipsesc grația rațiunii ce refuză simpla frecventare a lucrurilor demonstrabile și dezideratul înaintării pe calea infinitului. Nu de curiozitatea vidă, ale cărei rezultate în cele din urmă se fosilizează, are ea nevoie, ci de desăvîrșirea crescîndă, ce nicicînd nu poate fi realizată în chip deplin: de aici și gratuitatea ei. Farmecul superior al metafizicii își trage vigoarea tocmai din această nedesăvîrșire, pe cînd logica cu ambiția ei de a-și epuiza obiectul, fără a se pierde în reverii, se ține departe de realitatea supremă.
Că metafizica e o știință cu caracter speculativ, iar logica una cu caracter normativ, asta o știm cu toții. Diferența importantă dintre ele este una de intensitate și nu una de gen. Avînd ca punct de plecare trăirea, metafizica are capacitatea de a răspîndi entuziasm în toate direcțiile în vreme ce logica căutînd să supună spiritul omenesc unor legi rigide tinde să artificializeze actul gîndirii. Făcîndu-și un titlu de glorie din faptul că se opune emfazei retorice, permițînd doar ceea ce este esențial, logica recurge la o exprimare neobișnuită, care pentru cei mai mulți este ininteligibilă. În cadrul ei, nu există loc pentru favoruri făcute slăbiciunii omenești, de aceea, de cele mai multe ori, primul contact cu materialul ei este cît se poate de respingător. Abstractizările ei sunt purificate de orice element ce ar putea fi impregnat de vreo iluzie subiectivă. Prin contrapondere, metafizica, ținînd seama de alcătuirea primordială a omului, cultivă interesul viu și vibrant pentru elementul sacru în dauna imuabilității rigide ce supune spiritul unor influențe deformatoare. Capacitatea ei de a armoniza contradicțiile dă naștere unei perspective mai libere și, odată cu aceasta, crește puterea gîndului de a se avînta cît mai departe cu putință.
Nu vreau să susțin că metafizica și logica ar fi două științe filosofice antagonice ce s-ar nega reciproc. Din contră, ele se completează una pe cealaltă ajungînd la un deplin acord în cadrul marilor sisteme filosofice. Marea diferență dintre ele se face remarcată mai degrabă la nivelul celor care se îndeletnicesc cu practica acestor două discipline. Logicienii sunt posesori ai unei structuri psihologice ce se distinge în mod net de cea a celor cu apetit pentru metafizică. Iar cele două domenii nu sunt decît expresia a două configurații psihice nu tocmai asemănătoare. Avem pe de-o parte un tip de inteligență ce presupune capacitatea de a jongla cu schemele și relațiile abstracte, iar de cealaltă parte avem o inteligență capabilă să manipuleze reprezentări. Dar, dincolo de diferența de factură psihologică există una mai profundă , cea de la nivelul constituției spirituale. Dacă ar fi să fie stabilită o ierarhie a claselor în domeniul spiritului ar exista cu siguranță spirite plebee, burgheze și nobile. Logicienii, s-ar încadra cel mai bine în clasa burgheză a spiritelor și susțin aceasta fără urmă de malițiozitate. În primul rînd prin faptul că se situează pe o poziție mediană, refuzînd extremele: obiectul lor de studiu e încadrat de cercetarea de ordin empiric pe de-o parte și speculația metafizică de cealaltă parte. Iar în al doilea rînd, caracterul conformist, tipic burghez al ocupației lor. Îndrăzneala nu face parte din apanajul logicii, ci supunerea față de legile superioare ale gîndirii și slujba în interiorul granițelor conceptului. Logicienii nu pot nici măcar aspira la statutul aristocratic al metafizicienilor, și asta din simplul motiv că instinctul divinității, care nu este altceva decât predispoziția pentru gîndirea de tip metafizic, nu poate fi cultivat. Acest instinct, constituie pulsul propriu-zis al vieții superioare la care logicienii nu au acces, avînd, în ce-l privește, doar putința de a tăcea în manieră wittgensteinianâ. Concluzie? Nesuferită cum e, logica rămîne cîrja modestă (burgeză) a unei gîndiri aristocratice, dar o gîndire care, pentru a atinge performanța, trebuie să ignore restricțiile burgheze pe care cîrja le impune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara