Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Expresionismul şi codurile spirituale de Pavel Şuşară


Prima observaţie care se poate face în legătură cu pictura lui Marin Gherasim este faptul că ea nu trimite către o realitate figurativă. Reperele ei nu se regăsesc în afară, în exterior, ci în propria sa substanţă, în propria sa voinţă de a fi. Realitatea sa interioară îşi este suficientă sieşi, oferind privitorului coordonatele unei indiscutabile opacităţi. Dar, în acelaşi timp, ea funcţioneză la fel de bine ca un hublou, ca o fantă deschisă către o altă lume, adică asemenea unui mediu perfect transparent. Acest tip de ambivalenţă poate lăsa impresia că Marin Gherasim se joacă cu privitorul şi, la o analiză mai atentă el chiar o face, dar joaca lui este una gravă, el posedînd acel spirit ludic care ţine de reflexul fundamental de viaţă şi nu de unul strict tehnic şi gratuit, fără miză şi fără finalitate. Această joacă se extinde şi în spaţiul care priveşte scopul imediat al reprezentării, situat ambiguu, undeva la intersecţia motivului cu limbajul, pictorul neinteresîndu-se nici de motivul în sine, dar nici de limbajul pur şi autist. Controlînd, însă, cu multă abilitate, ambele trasee, arta sa este una în care motivul transapare, iar limbajul glisează între referinţă şi autoreferinţă, iar acest lucru poate fi observat încă de la început, mai ales în acel gen de compoziţii în care un peisaj, de pildă, reprezintă mai mult o stare interioară, un anumit tip de memorie culturală şi afectivă, şi într-o mult mai mică măsură o trimitere directă către o realitate exterioară şi tridimensională. Nici în perioada lui expresionist-folclorică nu avem de-a face cu repere etnografice sau folclorice, în sensul strict al cuvîntului, ci tot cu variante ale rememorării, cu încercarea de a repune în discuţie forme, principii, entităţi vizuale care nu pot fi regăsite în exterior, dar care pot fi animate şi justificate din exterior, în esenţă ele rămînînd realităţi interioare, repere ale subiectivităţii, ale unui anumit tip de memorie şi de gîndire.

Cea de-a treia secvenţă priveşte ortodoxis­mul picturii mai recente a lui Gherasim, vocaţia ei spirituală şi chiar dimensiunea eclezială a acesteia. Şi, într-adevăr, există această dimensiune în pictura sa, însă nici aici lucrurile nu sînt decise; într-o mai mare măsură avem de-a face cu Bizanţul originar, adică cu o anumită filosofie a percepţiei lumii şi, implicit, a formelor, şi doar într-una mult mai mică cu o retorică bisericească explicită sau derivată direct din chestiunile de natură confesională, aşa cum se manifestă ele astăzi în ortodoxia răsăriteană. Mai degrabă poate fi citită aici o conştiinţă aulică, un anumit tip de mentalitate imperială, în care culoarea şi geometria implicită capătă o semnificaţie simbolică, după cum aceeaşi semnificaţie specială se poate determina şi în asocierea culorilor, în juxtapunerea lor, şi nu numai în tonul ca atare. Aceeaşi absenţă a reperului exterior, a motivului propriu-zis, şi aceeaşi vocaţie a interiorităţii se manifestă şi aici ca şi în precedentele experienţe cu forma, experienţe pe care Gherasim le-a parcurs în etape succesive.

Jucîndu-se, în acest fel, nu doar cu percepţiile noastre imediate, ci şi cu memoria individuală şi, pînă la urmă, cu însăşi memoria umanităţii, Marin Gherasim descrie, de fapt, traseele conştiinţei de sine a omului, în special a omului răsăritean, care trece prin probe multiple pentru a accede, finalmente, la o lectură minimalistă a lumii, aproape de factură Zen, în care epica devine un balast, iar retorica o piedică în faţa înţelegerii şi chiar a trăirii. Astfel, Gherasim se înscrie, formal şi moral, în paradigma unui Orient vast, în care intră nu doar creştinismul răsăritean, ci şi Orientul de Mijloc şi Extremul Orient, mai exact acele spaţii spirituale nonfigurative, la limita bidi­men­sionalului cu geometria şi cu abstracţia, care mizează fundamental pe semn, pe hieroglifă, pe reperul grafic ca precipitat cosmic.

În acest context, însuşi expresionismul său constitutiv, dar şi al întregii sale generaţii, în care intră şi Horia Bernea, şi Paul Neagu, şi Teodor Moraru, şi chiar George Apostu, capătă o altă înfăţişare şi un alt înţeles. Am putea numi acest expresionism unul de tip origenian, autocastrant, în care explozia pasională şi excesul de vitalitate sînt temperate printr-o drastică intervenţie chirurgicală, şi anume aceea a imperativului spiritual şi a potenţialei trăiri de factură mistico-extatică. Iar la capătul acestui parcurs, prin lucrările din ultimul deceniu, în special prin Abside, prin Porţi, prin Bolţi, prin Tronuri etc., valorile expresionismului iniţial, sălbatic şi animat de impulsuri sangvine, se reformulează înlăuntrul unei subtile alchimii spirituale. Strigătul exterior se reprimă, se gîtuie, implozează şi, finalmente, se sublimează în vectorii unei năzuinţe interioare. Urletul iniţial se resemnifică, devine contemplaţie şi oferă rezoluţia maximă a unei lumi abordate brutal, dar înţelese profund. Cu alte cuvinte, opera lui Marin Gherasim descrie un itinerariu vast care conciliază fervorile pecabile ale cărnii cu parfumul ireal şi casant al moaştelor mîntuitoare.