Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Expresionismul şi codurile spirituale de Pavel Şuşară


La Centrul Cultural George Apostu din Bacău, unde actorul Geo Popa joacă, de aproape douăzeci de ani şi cu un succes nebun, rolul directorului neobosit, Marin Gherasim a deschis recent o expoziţie de pictură, închinată chiar lui George Apostu. Reunind lucrări dintr-un interval cronologic suficient de larg pentru a oferi o imagine cuprinzătoare şi coerentă asupra unei cariere artistice exemplare, expoziţia a constituit şi ambianţa în care s-a desfăşurat actuala ediţie a Simpozionului de estetică şi în care s-au decernat premiile Apostu pe acest an. Textul de mai jos însoţeşte această expoziţie şi o comentează sumar în paginile catalogului.

Prima observaţie care se poate face în legătură cu pictura lui Marin Gherasim este faptul că ea nu trimite către o realitate figurativă. Reperele ei nu se regăsesc în afară, în exterior, ci în propria sa substanţă, în propria sa voinţă de a fi. Realitatea sa interioară îşi este suficientă sieşi, oferind privitorului coordonatele unei indiscutabile opacităţi. Dar, în acelaşi timp, ea funcţioneză la fel de bine ca un hublou, ca o fantă deschisă către o altă realitate, adică asemenea unui mediu perfect transparent. Acest tip de ambivalenţă poate lăsa impresia că Marin Gherasim se joacă cu privitorul şi, la o analiză mai atentă el chiar o face, dar joaca lui este una gravă, el posedînd acel spirit ludic care ţine de reflexul fundamental de viaţă şi nu unul strict tehnic şi gratuit, fără miză şi fără finalitate. Această joacă se extinde şi în spaţiul care priveşte scopul imediat al reprezentării, situat ambiguu, undeva la intersecţia motivului cu limbajul, pictorul neinteresîndu-se nici de motivul în sine, dar nici de limbajul pur şi autist. Controlînd, însă, cu multă abilitate, ambele treasee, pictura lui Marin Gherasim este una în care motivul transpare, iar limbajul glisează între referinţă şi autoreferinţă, iar acest lucxru poate fi observat încă de la început, în acel gen de compoziţii în care un peisaj, de pildă, reprezintă mai mult o stare interioară, un anumit tip de memorie culturală şi afectivă, şi într-o mult mai mică măsură o trimitere directă către o realitate exterioară şi tridimensională. Nici în perioada lui expresionist-folclorică nu avem de-a face cu repere etnografice sau folclorice, în sensul strict al cuvîntului, ci tot cu variante ale rememorării, cu încercarea de a repune în discuţie forme, principii, entităţi vizuale care nu pot fi regăsite în exterior, dar care pot fi animate, justificate, din exterior, în esenţă, ele rămînînd realităţi inte­rioare, repere ale subiectivităţii, ale unui anumit tip de memorie şi de gîndire. Cea de-a treia secvenţă pri­veşte ortodoxismul picturii mai recente a lui Gherasim, vocaţia ei spirituală şi chiar o anumită dimensiune eclezială. Şi, într-adevăr, această dimensiune există, însă nici aici lucrurile nu sînt decise; într-o mai mare măsură avem de-a face cu Bizanţul originar, adică cu o anumită filosofie a percepţiei lumii şi, implicit, a formelor, şi doar într-una mult mai mică cu o retorică bisericească explicită sau derivată direct din chestiunile de na­tură confesională, aşa cum se manifestă ele astăzi în ortodoxia răsăriteană. Mai degrabă poate fi citită aici o con­ştiinţă aulică, un anumit tip de menta­litate imperială, în care culoarea şi geometria implicită capătă o semnifica­ţie cu totul specială. Cum aceeaşi semnificaţie simbolică se poate citi şi în asocierea culorilor, în juxtapune­rea lor, şi nu numai în tonul ca atare. Aceeaşi absenţă a reperului exterior, a motivului propriu-zis, şi aceeaşi vocaţie a interiorităţii se manifestă şi aici ca şi în precedentele experienţe cu forma, experienţe pe care Gherasim le-a parcurs în etape succesive.

Jucîndu-se, în acest fel, nu doar cu percepţiile noastre imediate, ci şi cu memoria individuală şi, pînă la urmă, cu însăşi memoria umanităţii, Marin Gherasim descrie, de fapt, traseele conştiinţei de sine a omului, în special a omului răsăritean, care trece prin probe multiple pentru a accede, finalmente, la o lectură minimalistă a lumii, aproape de factură Zen, în care epica devine un balast, iar retorica o piedică în faţa înţelegerii şi chiar a trăirii. Astfel, Gherasim se înscrie, formal şi moral, în paradigma unui Orient vast, în care intră nu doar creştinismul răsăritean, ci şi Orientul de Mijloc şi Extremul Orient, mai exact acele spaţii spirituale care mizează fundamental pe semn, pe hieroglifă, pe reperul grafic ca precipitat cosmic. În acest context, însuşi expresionis­mul său constitutiv, dar şi al întregii sale generaţii, în care intră şi Horia Bernea, şi Paul Neagu, şi Teodor Moraru, şi chiar George Apostu, capătă o altă înfăţişare şi un alt înţeles. Am putea numi acest expresionism unul de tip origenian, în care explozia pasională şi excesul de vitalitate sînt temperate prin autoestropiere, şi anume aceea a imperativului spiritual şi a potenţialei trăiri de factură mistico-extatică. Iar la capătul acestui parcurs, prin lucrările din ultimul deceniu, în special prin Abside, prin Porţi, prin Bolţi, prin Tronuri etc., valorile expresionismului iniţial, sălbatic şi animat de impulsuri sangvine, se reformulează înlăuntrul unei subtile alchimii spirituale. Strigătul exterior se reprimă, se gîtuie, implo­zează şi, finalmente, se sublimează în vectorii unei năzuinţe interioare. Urletul iniţial se resemnifică, devine contemplaţie şi oferă rezoluţia maximă a unei lumi abordate brutal şi înţelese profund. Cu alte cuvinte, opera lui Marin Gherasim descrie un itinerariu vast care conciliază fervorile cărnii cu parfumul ireal şi casant al moaştelor.