Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Extravagantul de rasă de Sorin Lavric

Gîndirea e forma pe care o ia spiritul atunci cînd renunţă la epatări sociale. Cînd „aşadar“ scapă de cele două intenţii impure care alterează intimitatea actului scriitoricesc: dorinţa de a te face remarcat şi ambiţia de a avea o influenţă. La Dragomir, cele două motivaţii sunt cu totul absente, de unde şi lipsa vreunei preocupări pentru eleganţa expunerii ori pentru parada intelectualului care face caz de propriile gînduri.

De aceea, în cel de-al cincilea volum (Meditaţii despre epoca modernă) din ediţia Dragomir, autorul scrie în legea lui, asta însemnînd cinci lucruri. Mai întîi, Dragomir se mişcă într-un plan paralel cu marxismul epocii, fiind cu totul rupt de mediul filozofilor de aparat. Şi fiindcă nu stă sub coerciţia normelor de castă, Dragomir e o minte clandestină care poate să facă singură ceea ce ceilalţi nu pot: să gîndească liber în matca filozofiei tradiţionale, urmărindu-i marile teme şi depistîndu-i punctele fierbinţi. Cogito-ul lui Descartes, dialectica spiritului la Hegel, esenţa maşinei moderne, principiile comunismului sau felul cum conceptul de adevăr, încetînd să mai însemne adaequatio (adecvaţie, adică relaţie subiect – obiect) a devenit certitudo (certitudine, adică relaţie subiect – subiect) – sunt principalele puncte ce stîrnesc interesul gînditorului. Dar remarcabil e altceva: pentru autor, problemele acestea nu sunt chichiţe teoretice bune de tratat didactic în virtutea unei vane apucături analitice, ci nodurile vitale pe care se sprijină viziunea modernă asupra lumii.

La Dragomir nu avem de-a face cu o preocupare sterilă pornită dintr-un temperament curios şi infatuat, care nu poate sta în faţa unei teme decît acoperind-o cu o perdea de divagaţii preţioase, ci cu dorinţa vie a unei inteligenţe care vrea să înţeleagă ce s-a întîmplat cu ideile omenirii. De fapt, contemplînd impresia aparte pe care un gînditor o face atunci cînd nu e însufleţit de ambiţii sociale, îţi dai seama că, în comparaţie cu el, noi, actualii purtători de hram speculativ, suntem nişte histrioni pervertiţi care vedem în gîndire un pretext elegant de afirmare personală. La Dragomir, imboldul parvenirii prin concept lipseşte. Autorul Meditaţiilor despre epoca modernă vrea să înţeleagă, nu să se afirme. De pildă, vrea să înţeleagă de ce istoria a ajuns într-un stadiu în care ştiinţa şi tehnica dau tonul exclusiv, în vreme ce Dumnezeu a fost aşezat într-o criptă funerară, ale cărei ziduri sunt înconjurate de indiferenţa pozitivistă a Occidentului. Apoi, vrea să înţeleagă de ce în aparatele tehnicii este încorporat un spirit a cărui putere a ajuns să înrobească oamenii, după cum vrea să priceapă ce legătură există între raţiune şi democraţie.

Pe scurt, pentru Dragomir, o idee are sens numai dacă, răspîndită în aerul unei epoci, ajunge să-i formeze viziunea, altminteri ea numărîndu-se printre acele rebuturi speculative care nu-şi mai găsesc locul decît în cărţile de istorie. În plus, potrivit autorului, viziunea omului modern îşi are germenii în Descartes, Kant şi Hegel, ceea ce-i totuna cu a spune că noi privim universul prin ochii lor, toate premisele pe care ne sprijinim optica aparţinîndu-le.

În al doilea rînd, mişcîndu-se în afara circuitului de idei oficiale, Dragomir este prin excelenţă un spirit „extravagant“, adică un intelectual de interior care iese din matca clişeelor dominante. Etimologic, extravagant e acel spirit care rătăceşte în afara unei jurisdicţii date, creîndu-şi în schimb una proprie şi supunîndu-i-se ei cu fidelitate. La Dragomir jurisdicţia este fenomenologică şi provine din perioada studiilor freiburgheze, doctorandul lui Heidegger conservîndu-şi lăuntric toate obişnuinţele tehnice pe care le căpătase în Germania, ba chiar cultivîndu-le pînă la a le preface într-o a doua natură. Privit din afară, autorul acesta mucalit şi vitriolant, care nu avea nimic bizar sau excentric în înfăţişare, era pe dinlăuntru un spirit vagant pe tărîmuri fenomenologice, adică un tenace cercetător al unor teme clasice şi aparent uitate.

În al treilea rînd, izolarea discretă în care îşi scrie însemnările îl preschimbă pe Dragomir într-un spirit centripet prin excelenţă monologal, întreaga sa atenţie fiind îndreptată spre disputa cu ideile trecutului. E un introvertit superior care nu caută parteneri de dialog în vederea confirmării sau infirmării nuanţelor pe care le pune pe hîrtie. E singur cu sine şi cu predecesorii răposaţi, conştiinţa lui nehrănindu- se dintr-o relaţie cu intelectualii apropiaţi, ci cu mai „vîrstnicii“ Toma, Dilthey sau Bergson. Un introvertit vorbind cu sine în surdină şi notîndu-şi în secret intuiţiile, aceasta e senzaţia cu care rămîi citindu-l pe Dragomir. Un naufragiat care, în contrast cu depravarea exterioară a filozofiei oficiale, purta în sine unul din puţinele universuri autentice pe care gîndirea românească le-a avut în jumătatea de secol a mascaradei marxiste.

În al patrulea rînd, la Dragomir nu dai peste premeditarea gîndirii, adică peste senzaţia aceea neplăcută pe care o resimţi în faţa unui intelectual agresiv, hotărît a lămuri o problemă chiar cu preţul deformării ei. Tactica lui Dragomir e de a căuta sensul mai adînc al problemelor, semnificaţia care nu se vede şi care, tocmai pentru că e ascunsă, ne influenţează minţile. Grija aceasta pentru înţelesurile latente, inaparente şi totuşi foarte puternice îi dau aerul unui arheolog care nu sapă decît călăuzit de fler şi numai atunci cînd simte că a găsit un loc prielnic. De aceea, Dragomir gîndeşte fără program, fără planuri şi fără o ţintă anume. Gîndeşte din temperament, nu din orgoliu. Gîndeşte cînd îi vine, fără a se canoni şi fără a-şi reproşa dacă încercarea nu i-a reuşit. Scrie ca pentru a-şi pune ordine în intuiţii, fără a năzui să ridice un edificiu din ele. Sub unghiul spontaneităţii însemnărilor, Dragomir stă sub o fatalitate fericită: inexistent pentru arena publică, a fost un spirit prin excelenţă neaservit, care a avut privilegiul de a scrie numai ce a vrut şi doar cînd a vrut.

În al cincilea rînd, alături de temele mari, desprinse din matca tradiţiei, în volum întîlnim o serie de teme aparent minore, care dau de fapt savoare volumului. Iată cîteva exemple: ce înseamnă „a gîndi în afară“; ce înseamnă un intelectual care trăieşte pentru a se exprima; de ce intelectualul este incompatibil cu viaţa politică; de ce modernii nu mai pot fi sentimentali; neutralitatea emoţională a cuvintelor; deosebirea dintre subtilitate şi nuanţare; de ce pădurea din Băneasa nu mai este pădure; nevoia de tiranie a omului modern; deosebirea dintre ideal şi scop; esenţa atacului comunist; ce înseamnă să scrii precis etc. În ele, Dragomir e în elementul lui, făcînd fenomenologie pe cazuri concrete şi arătînd că filozofia nu e doar rumegarea tardivă a unor chestiuni de o vetusteţe irecuperabilă, ci act de adulmecare intuitivă a unor asociaţii de idei la care nimeni nu se gîndise pînă la el. Alte notiţe, scurte şi de-a dreptul sibilinice, au alura unor enigme puse în cuvinte: „Liiceanu: platonic. Pleşu: aristotelic.“ (p. 179)

Ultima secţiune a volumului cuprinde scrisorile lui Noica către Dragomir, scrise în două perioade distincte: 1949-1951, ani în care Noica se afla în domiciliu forţat la Cîmpulung, şi apoi perioada dintre 1978 şi 1987, din care provine acea stranie premoniţie a lui Noica (scrisoarea din 9 decembrie 1981), scrisă ca reacţie la un comentariu despre Socrate, pe care Dragomir i-l trimisese filozofului la Păltiniş: „Dragă Sănduc, să-ţi spun că te-am citit cu «emoţie speculativă», te-ar indigna. Îţi voi spune că te-am citit cu interesul pe care mi l-au trezit întotdeauna însemnările tale şi pe care îl va resimiţi desigur cititorul din 2010, cînd probabil vor apărea operele tale complete, mai mult sau mai puţin sub îngrijirea mea.” (p. 266)

Retrospectiv vorbind, e uimitor cum Noica, care nu ştia nimic de caietele secrete ale lui Dragomir, pomeneşte de eventuala publicare a operei acestuia. Cît despre 2010, coincidenţa face ca în acest an să se încheie publicarea operei lui (cinci volume) la Humanitas.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara