Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Februarie de Gabriela Ursachi


Interlocutor de şarm şi avocat cu vervă oratorică de invidiat, Ionel Teodoreanu îşi păstrează şi ca „romancier – poet” exuberanţa unui temperament perpetuu adolescentin. Născut la Iaşi, în 6 ianuarie 1897, moare la Bucureşti din cauza unui infarct la 3 februarie 1954, chiar în ziua în care cei doi băieţi gemeni ai săi împlineau 33 de ani. Încadrat de T. Vianu în cel de „al treilea realism” (după iniţiatorii Filimon, Negruzzi, Ghica şi continuatorii cu şi mai răspicate ambiţii de întemeiere D. Zamfirescu şi Delavrancea), Ionel Teodoreanu face o figură aparte în „corul de solişti” ai perioadei interbelice. Debutează în 1919 cu Jucării pentru Lily în revista Însemnări literare şi, din pricina metaforelor în exces, i se prezice „o curîndă istovire”. Predicţia nu se împlineşte iar ulterior, ca orice bun avocat, scriitorul o va folosi repetat ca pe o mostră de aproximaţie a actului critic. Dar anul 1919 nu este doar cel al primei ieşiri la rampă în focurile de artificii ale freneziei metaforice. Acum i se trasează şi conturul vieţii sale viitoare: promovează examenele pe trei ani ale Facultăţii de Drept din Iaşi, luîndu-şi, fără umbră de efort, diploma de avocat şi-l cunoaşte pe G. Ibrăileanu, mentorul Vieţii româneşti, la care tînărul debutant va găsi cel mai statornic „vînt din pupa” pentru temerarele-i peripluri scriitoriceşti. Zelul într-ale studiului este răsplătit prin căsătoria din 15 februarie 1920 cu Lili Lupaşcu (viitoarea condeieră Ştefana Velisar). Ionel Teodoreanu începe şi îşi termină viaţa de adult egal şi responsabil dăruit familiei (în 1921 i se nasc cei doi gemeni pe numele de alint Gogo şi Afane), avocaturii, considerată cu simţ pragmatic „profesiunea remuneratoare” şi literaturii, „reverie irezistibilă”, „colindul întru vis, haiducia prin mine însumi”. Liric incurabil, autorul Medelenilor scrie permanent cu două vîrfuri, unul în real şi celălalt în poem. Este motivul care generează prima undă de disconfort: poetul încurcă, nu o dată, socotelile romancierului. Simţindu-se „respins” de poezia adevărată, în versuri (volumul postum La porţile nopţii dezminte vădit această „poză” de răsfăţ a încăpăţînării epice), Ionel Teodoreanu perseverează în conceperea unor naraţiuni cu fragilităţi de porţelan. Uliţa copilăriei apare în 1923 şi aduce cu sine, între aceleaşi coperte, alte două povestiri: Vacanţa cea mare şi Cel din urmă basm, precum şi o miniatură autobiografică, inscripţie pe o pană de hulub, intitulată Bunicii. Bine primită de cititori, scrierea intră imediat în atenţia unor critici importanţi ai vremii, de la promptul P. Constantinescu, care îl pune în linie de înrudire directă cu Delavrancea, la mai puţin precipitaţii E. Lovinescu şi G. Călinescu, unde erudiţia exigentă plasează cîte un bemol în faţa notei de entuziasm, pînă la Perpessicius, aflat în deplină rezonanţă cu prozatorul – poet de comună vibraţie „rococo”. Dar adevăratul big-bang al universului scăldat în curcubeie şi zarzări înfloriţi ai vîrstei infantile se produce în 1925, prin apariţia Hotarului nestatornic, primul volum din trilogia La Medeleni. Îi urmează, tot la distanţă de un an, Drumuri şi Între vînturi. Olguţa, Monica şi Dănuţ cresc, iubesc, suferă şi chiar mor (cazul Olguţei) într-o lume atît de diferită de orice „cadru romanesc” cunoscut, încît fenomenul începe să poarte un nume: medelenism. Dincolo de rostirile critice cu accent pe toate bunele şi relele acestui stil „liric” şi „estet”, se dezlănţuie un public pătimaş ce reclamă neostoit din partea autorului autografe, conferinţe şi … explicaţii cu privire la identitatea eroilor săi. Ideea că Dănuţ ar fi urmat destul de fidel traiectoria existenţială a scriitorului însuşi trezeşte în Ionel Teodoreanu furia creatorului neînţeles: nici un scriitor autentic nu plagiază realitatea. Cît despre Olguţa şi Monica, somat să divulge „modelele” reale, despre a căror existenţă cititorii nu se îndoiau, avocatul – scriitor se întreabă retoric în proiecţii automăgulitoare: „Ce ar fi făcut marele Tolstoi dacă amanţii improvizaţi i-ar fi cerut adresa Annei Karenina ?”. Fără a avea un sistem estetic bine articulat, Ionel Teodoreanu găseşte, totuşi, expresii memorabile: „Calul troian al creaţiunii este omul viu” sau „Imaginaţia (este) antropofagă, hrănindu-se cu oameni vii pentru a da viaţă ficţiunilor”. O definiţie metaforică a scriitorului este repetată frecvent în interviuri şi e pusă şi în gura unui personaj – artist, Catul Bogdan din Lorelei:

„Să-ţi aduci aminte de oameni care n-au existat, devenind biograful lor”.

Scriitor extrem de prolific, publicînd roman după roman în ideea că îşi va putea depăşi, la un moment dat, condiţia de „poet al adolescenţei”, Ionel Teodoreanu nu a putut niciodată să iasă din sine şi să scrie „neglijent, mizerabil, în goana mare” cum i-o ceruse chiar mentorul, prietenul şi criticul literar G. Ibrăileanu. Dar scriitorul care, în opinia lui Ş. Cioculescu şi-ar fi pus geniul în vorbire şi doar talentul în scris a reuşit, totuşi, să lase „o fîntînă de întinerire” în calea mai multor generaţii de cititori.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara