Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
Feţele cenzurii de Dumitru HîNCU


În ultimii ani s-au publicat - şi, desigur, se vor mai publica - multe cărţi, studii şi articole despre abuzurile, insanităţile şi ridicolul cenzurii comuniste. Operă salutară atât prin dezvăluirea unor practici care au tins - şi în bună parte au reuşit - ca vreme de decenii să oculteze adevărurile stingheritoare pentru potentaţii zilei şi să pervertească sau să ,mobilizeze" conştiinţele în sensul dorit şi impus de ei.

Cei care, în timpuri şi locuri diferite, instituie cenzura uită, însă, mereu că până la urmă oamenii îşi dau seama că, aşa cum a spus Georges Braque, ,Adevărul există, numai minciuna e inventată" şi caută ca, după ce o descoperă, s-o repudieze, s-o desfiinţeze. Dar ea revine, îmbrăcând doar alte haine.

E ceea ce îmi spun adesea când văd că cei care se străduiesc să demoleze o construcţie dintr-un trecut apropiat, care încă ne apasă, par deseori să uite că cenzura a bântuit şi înainte pe meleagurile noastre fără a atinge, totuşi - şi acest lucru cred că trebuie mereu amintit - culmile de arbitrar şi stupizenie ale celei comuniste. O excepţie notabilă o constituie, alături de altele, studiul lui Adrian Marino, apărut mai întâi în mai multe numere din Sfera Politicii şi apoi adunate într-o carte (Aius, 2000, 93 p.). E adevărat, pentru secolul XIX Adrian Marino a stăruit cu precădere asupra situaţiei create presei româneşti din Transilvania încorporată atunci în imperiul austro-ungar. Dar situaţii mai mult sau mai puţin similare au existat şi în Principatele româneşti şi ulterior în Vechiul Regat. E de ajuns să ne amintim, de pildă, de avatarurile lui Mihail Kogălniceanu sub regimul Regulamentului Organic când până şi titlul ,Propăşirea", pe care voia să-l dea unei publicaţii, a fost socotit incendiar. Ori de acest pasaj din discursul său ţinut în şedinţa Adunării ad-hoc din 25 octombrie 1857: ,Din lipsa unei prese, fie şi mărginite, noi ne vedem cei mai mulţi nepregătiţi pentru chestiile ce avem a dezbate, ba ce este mai fatal, opinia publică, aceea care trebuie să ne sprijine, să ne lumineze, este încă mai puţin pregătită".

Sau alt exemplu: Acum şaptezeci şi cinci de ani, într-un moment când guvernul de atunci lua tot felul de măsuri restrictive împotriva libertăţii presei, Barbu Lăzăreanu a reprodus (în ,Adevărul" din 23 ianuarie 1930), cu intenţia uşor de sesizat, aceste versuri ale poetului Gheorghe Tăutu, (nu prea talentat şi considerat de G. Călinescu chiar ,cu valoare nulă"), dar adversar hotărât al celor ce se împotriviseră Unirii Principatelor:

,O rea lege şi străină

Pe pământul românesc,

Mă pusese fără vină

în greu lanţ să vieţuiesc.

Adevărul - sacru nume

Să-l spun simplu nu puteam,

A mea misie pe lume

Foarte rău mi-o împlineam.

Căci adesea m-am supus

Neadevăruri chiar am spus".

Dar de ce să zăbovim asupra unor exemple din secolul XIX, când prima jumătate a celui următor a cunoscut o mai vicleană, mai brutală îngrădire a libertăţii de exprimare, deşi ea mai pare unora un răstimp aproape idilic, dacă nu chiar ideal.

Ceea ce, din păcate, n-a fost.

E drept, art. 25, alineatul III al Constituţiei adoptate în 1923 stipula: ,Nici cenzura, nici altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa". Dar la 9 noiembrie 1927 cititorii ziarelor au putut afla că: ,Astăzi, la ora unu, am fost înştiinţaţi că cu începere de astă seară se introduce cenzura. Orice foaie va trebui prezintată cenzorului înainte de a fi tipărită".

Drept care a doua zi toate ziarele importante: ,Adevărul", ,Argus", ,Cuvântul", ,Dimineaţa", ,Dreptatea", ,îndreptarea", ,Lupta", ,Neamul Românesc", ,Politica" - cu excepţia oficiosului guvernamental ,Viitorul" - au publicat acest comunicat, din care reproduc: ,Guvernul va înţelege greu şi numai sub lecţia grelelor pagube ce va aduce ţării, că reinstituirea cenzurii este cea mai rodnică sursă de nelinişte şi provocare pentru opinia publică".

Sau: ,Nimic nu se poate apăra prin suprimarea libertăţii presei. Şi în orice caz, e cea mai tristă nerozie să se creadă că se poate impune ţării liniştea şi chibzuinţa prin cenzură. Guvernul se face, cu aceste măsuri de violenţă, complicele cel mai activ al tulburărilor dinăuntru şi al bârfitorilor din afară".

Apoi guvernul liberal a căzut, au avut loc alegeri şi în 1928 la putere a venit Partidul Naţional-}ărănesc, sub guvernarea căruia, după un răstimp de desfiinţare a cenzurii, în martie 1930 noul guvern, îngrijorat de agitaţia subterană a celor care complotau readucerea în ţară a lui Carol II, a venit cu ,Legea împotriva alarmismului" care, printre altele, stipula:

,Se vor pedepsi cu închisoarea corecţională de la două luni până la doi ani toţi acei care vor fi împărţit în public, prin publicaţiuni, broşuri, ziare, circulări, afişe sau vor fi colportat prin viu grai fapte neadevărate de natură a produce panică sau de a turbura ordinea publică şi liniştea cetăţenilor".

Iar ultimul alineat al articolului III preciza: ,Procesele se vor judeca de urgenţă şi cu precădere înaintea altor procese".

Cum se întâmplă, însă, mai totdeauna în astfel de timpuri, notele grave se îmbină, parcă neapărat, cu ridicolul. Aşa se face că, bunăoară, în februarie 1931, noul prim-ministru, G. Mironescu a fost ,alarmat" de primejdia deconspirării activităţii diplomatice a lui... Vasile Alecsandri. Căci printr-o telegramă cifrată Dinu Cesianu, proaspătul ministru plenipotenţiar la Paris, i-a adus la cunoştinţă că:

,Deputatul Haneş doreşte să consulte în arhiva Legaţiei dosarele privind epoca când era ministru Vasile Alecsandri. Stop. Rog răspundeţi dacă pot pune la dispoziţie Dlui în localul Legaţiei acele dosare şi dacă poate lua unele note după actele din acele dosare. Stop. Haneş doreşte a face un studiu istoric şi literar pe anii ministeriatului lui Alecsandri".

Insinuându-mă în schimbul de documente oficiale şi confidenţiale care a urmat, precizez că vinovatul care încerca să tulbure liniştea cetăţenilor miniştri era Vasile V. Haneş, deputat în mai multe legislaturi, chestor al Camerei Deputaţilor şi autor, printre altele, al volumelor: Francezii şi Românii, Formarea opiniei franceze asupra românilor în sec. XIX ş.a.

Foarte îngrijorat, dar, de ceea ce se putea întâmpla, în aceeaşi zi de 6 februarie Cesianu i-a mai trimis o telegramă cifrată primului ministru atenţionându-l: ,Strict confidenţial. A descifra numai director cabinet" şi în care, revenind asupra subiectului atât de fierbinte a ţinut să explice:

,La telegrama de azi No. 313 neştiind ce conţin dosarele numeroase de altfel virgulă neavând aici timp să le cercetez pentru a şti conţinutul şi nici să supraveghez compulsarea lor socot că o autorizare n-ar fi nemerită acum pentru studiere şi luare de note".

Pus în faţa acestei situaţii neprevăzute dar cumpănind bine lucrurile, a doua zi primul ministru a fost în măsură să comunice ministrului nostru plenipotenţiar din capitala Franţei:

Romanoleg Paris
Bucureşti, 7 februarie 1931

,Răspuns no. 313. Fără a fi cercetate de Minister sau de D-voastră prealabil, acele dosare nu este posibil a se pune la dispoziţiunea cuiva. Dacă se găseşte un dosar special al rapoartelor lui Vasile Alecsandri s-ar putea pune la dispoziţiune după ce totuşi s-ar fi examinat perioada mai nouă care... ar privi persoanele în viaţă încă". (După mai bine de 40 de ani de la moartea poetului? n.n.)

Mironescu no. 7310

înregistrat la no. 326 din 8 februarie 1931.

Şi, cum e uşor de înţeles, Cesianu n-a putut rămâne dator cu obligatoriul răspuns şi s-a grăbit să comunice, evident, tot telegrafic şi tot cifrat:

,La telegrama Dv. 7310 fiind supraîncărcat cu chestiunea împrumutului zi şi noapte confirm telegrama mea No. 313. Deci actualmente nu pot face nici un triaj în numeroasele dosare stop. Rapoartele Alecsandri se găsesc cu siguranţă în arhiva Externe unde deputatul Haneş le poate compulsa uşor cu autorizaţiunea Dv.".

Aşadar, fără a mai face un ,triaj" la Paris, ministrul nostru de acolo ştia ,cu siguranţă" că documentele cu pricina se aflau... la Bucureşti.

Astăzi, răspunsul său ne poate apărea mai mult ca un gest nepoliticos faţă de G. Mironescu, om cu infinit mai mare anvergură şi prestanţă intelectuală, dar Cesianu era unul din favoriţii lui Carol II proaspăt revenit în ţară cu intenţii mai dinainte precizate de a controla întreaga ei viaţă publică.

Aşa se face că atunci când, la finele anului 1933, primul ministru liberal I. G. Duca a fost asasinat pe peronul gării Sinaia de trei legionari - care au putut acţiona nestingheriţi - monarhul a încurajat numaidecât instituirea stării de asediu cu toate consecinţele ei. Iniţial pe şase luni, începând cu 16 martie 1934, apoi prelungind-o până la 15 septembrie acelaşi an, din nou prelungind-o până la 15 martie 1935 şi iar prelungind-o până la 15 septembrie 1935... Pentru ca, la 18 februarie 1938 un decret regal ce proclama ,necesitatea superioară de a asigura liniştea publică şi ordinea de Stat" să treacă din nou şi explicit asupra ,autorităţii militare" dreptul de a cenzura ,presa şi orice publicaţiuni".

Activitate elocvent relevată de nişte condici interne ale cenzurii din mai mulţi ani premergători intrării României în cel de-al doilea război mondial, anume din răstimpul 10 august 1937-10 iulie 1940. Ele au fost dăruite Bibliotecii Academiei Române la 1 iunie 1947 de un fost funcţionar al respectivei instituţii, pe nume Aurel Brăescu. în actul său de donaţie, Brăescu a menţionat: ,Aceste registre nu vor putea fi folosite de nimeni altul, decât de mine, până la 1 iulie 1947". De atunci, însă, probabil că ele au fost răsfoite de mai mulţi cercetători interesaţi de pulsul vieţii publice a epocii. Despre unul din ei, confratele Ioan Lăcustă, ştiu sigur că le-a parcurs, întrucât în octombrie-noiembrie 1991 a reprodus o sumă de însemnări pe care le-a socotit mai sugestive.

Acum eu doresc să salvez din colbul vremii mai ales câteva pasaje ce pot sugera regimul impus presei şi, în general, climatul politic al timpului.

într-un ,Ordin la raport", redactat în aprilie 1939, la preluarea funcţiei, locotenent-colonelul Dan Pascu, şeful Serviciului Cenzurii, care a urmat unui colonel ,plin", pe nume Hotineanu, a intimat subordonaţilor săi:

1) ,Prezenţa şi exactitatea la serviciu este o îndatorire pentru fiecare dintre noi, fără excepţiune şi pretind a fi respectată conform programului stabilit. Lipsa de la serviciu nejustificată faţă de Şeful Serv. Cenzurii nu poate fi justificată, nu poate fi tolerată sub nici un motiv.

... Orice încălcare a acestor dispoziţiuni va necesita luarea de măsuri riguroase pentru acei care vor contraveni.

2) Tot ce se scrie în această condică are caracterul de Strict secret. De altfel socotesc că în serviciul pe care îl îndeplinim, prin încrederea guvernului ce conduce această ţară, cea dintâi şi cea mai importantă îndatorire a tuturor este aceea de a fi de o discreţiune desăvârşită şi deci de a nu divulga, chiar în familie, absolut nimic cu privire la ceea ce se cenzurează şi mai ales asupra ordinilor (sic) şi dispoziţiunilor primite de la superiorii noştri".

Comandamentele care trebuiau să-i inspire în activitatea lor pe subordonaţii locotenent-colonelului - să nu uităm, de cele mai multe ori ziarişti, ba chiar cu vechime în profesie - au fost precizate ulterior şi mai peremptoriu de dl. locotenent-colonel în acest nou decalog:

Vorbăria nesocotită costă vieţi omeneşti.

Ia seama ce vorbeşti şi unde vorbeşti.

Nu ştii niciodată cine ascultă.

Natura, care nu ne-a dat decât un singur organ pentru grai, ne-a dat două pentru auz, ca să ne înveţe că trebuie mai mult să ascultăm decât să vorbim.

A vorbi este a semăna, a semăna este a culege.

Cine e înţelept învaţă să tacă şi să asculte.

Rar ne căim vorbind puţin; foarte des vorbind prea mult.

Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.

Cum vrei ca altul să tăinuiască secretul tău, când nici tu însuţi n-o poţi face?

Vădit impresionaţi de adevărul acestor recomandări ale şefului lor, domnii cenzori şi-au exprimat simţămintele încercate la citirea lor notând în josul paginii cu pricina:

,Am luat cunoştinţă şi mă voi conforma". După cum au semnat. Ba, mai mult, au dovedit-o prin fapte.

Căci la data de 17.III.1940, ora 19,30, am găsit în condica Serviciului Cenzurii următoarea notă:

,în chestiunea fraudelor de la Secretariatul de Stat al Propagandei şi Presei să nu mai apară ca titlu decât sub forma următoare:

Fraudele şi neregulile lui Victor Albotescu.

Să nu mai apară nici ca titlu şi nici în cuprins numele de:

Subsecretariatul de Stat al Propagandei sau Ministerul Propagandei.

Comunicat de Dl. Munteanu Râmnic".

Cenzor V. Cheorpec

Şi tot în aceeaşi zi:

,Domnii cenzori vor fi atenţi la darea de seamă cu asistenţa de la înmormântarea lui Nae Ionescu. Dl. Colonel Pascu a ordonat să fie întrebat în asemenea chestiune: de asemenea şi în privinţa discursurilor ce s-au ţinut cu această ocazie. Partea politică, dacă a existat, să fie cenzurată".

I. O. V. Cheorpec

Iar apoi:

25.III.'940

,Nu va mai apare absolut nimic în ziare despre cazul Madgearu şi despre cei audiaţi la Trib. Militar în acest caz. (...?... Şaraga, Lenghel, Stern)".

D. O.

Indescifrabil

28.III.'940

,începând de azi orice cronică muzicală semnată de d. Ciomac va fi arătată d-lui Col. Pascu."

Mocanu

30.III.'940

,D-nii Cenzori vor observa cu mare atenţie că în orice ştire sau reportaj sau oriunde s-ar scrie de M. S. Regele, să nu se mai lase ca spre ex. M. S. Regele Carol al II-lea, căci se ştie acest lucru de toată lumea; deci peste tot apare M. S.".

18 aprilie 1940

,în ziarele de mâine apare obligatoriu:

1) Comunicatul ministerului de Interne cu privire la controlul străinilor. Pe două coloane cu literă bloc. Se va comunica din vreme ziarelor lucrul acesta.

2) Comunicatul ministerului de Interne relativ la desfiinţarea lagărelor de internare (pe două coloane fără bloc).

3) Comunicatul Mareşalului Palatului cu audienţa foştilor legionari care vor fi trecuţi, să se observe, unul sub altul (se va comunica din vreme gazetelor).

4) Comunicatul Mareşalului Palatului cu numirea dlui Victor Antonescu, consilier regal.

5) Comunicatul Ministerului de Interne relativ la eliberarea Dlui Madgearu, pe două coloane.

Nu va apare scrisoarea de răspuns a dlui Maniu către d. Mihalache.

Nu va apare nici un comentariu în legătură cu scrisoarea adresată de d. Mihalache dlui Maniu.

Va apare, însă, scrisoarea dlui Mihalache adresată dlui Maniu."

Lt. Col. Pascu.

După cum, la ordinul Ministerului Propagandei Naţionale, tot ,obligatoriu" era ca în ziare să apară neapărat ştirea aderării lui Constantin I. C. Brătianu la Partidul Naţiunii, ştire care trebuia dată, au ţinut să specifice expeditorii ei, ,pe două coloane şi cu literă bloc".

Iar ca mostră de supremă obedienţă faţă de proaspeţii potentaţi ai momentului condica Cenzurii ne oferă şi această nouă şi imperativă recomandare a locot.-col. Pascul:

,Domnule Cenzor

întemeierea Partidului Naţiunii sub comanda Supremă a Majestăţii Sale Regelui însemnează pentru }ara noastră nu numai instituirea unui nou organism politic, ci mai ales înscăunarea unei noi discipline de gândire, de simţire şi de manifestare.

Nici o acţiune şi nici o atitudine nu mai este posibilă astăzi împotriva Partidului Naţiunii sau în afara comandamentelor lui.

întreaga viaţă românească, în toate manifestările ei, trebuie să fie inspirată de principiile Partidului aşezat sub Suprema Conducere a Suveranului.

Orice atitudine potrivnică sau lăturalnică Partidului Naţiunii, orice tentativă de obstrucţie, orice absenţă de la îndatoririle faţă de acest partid constituie abatere de la supunerea şi credinţa datorate Majestăţii Sale Regelui.

De aceea, am socotit de a mea datorie să atrag atenţiunea asupra faptului că în munca D-voastră veţi fi datori să ţineţi seama de toate acestea.

Veţi veghea, deci, cu ultima energie ca presa noastră să fie redactată de la primul până la ultimul rând în conformitate cu aceste principii.

Veţi opri orice text care ar putea însemna în vreun fel oarecare un atac, un act de obstrucţie, o tentativă de discreditare, un act de indisciplină faţă de Partidul Naţiunii sau faţă de conducătorii săi.

Veţi veghia ca manifestările ce privesc Partidul Naţiunii să afle în presă - atât în formă, cât şi în fond - prezentarea ce se cuvine unui organism ce însumează întreaga Naţiune şi este condus de Majestatea Sa Regele însuşi.

Nu veţi tolera neglijenţele de stil, nu veţi tolera diminuarea manifestărilor printr-o neglijenţă sau neelegantă ordonare a materiei.

Veţi urmări, în esenţă, ca presa românească să fie din toate punctele de vedere la înălţimea noului stil de viaţă ce se creiază ţării noastre.

Orice articol, orice informaţiune, orice punere în pagină ce v-ar lăsa loc la îndoieli le veţi prezenta mie pentru a vă descărca de grava răspundere pe care o atrage astăzi o neglijenţă a D-voastră faţă de această obligaţiune".

în afara dispoziţiilor verbale sau a tăieturilor practicate în articolele prezentate cenzurii spre a obţine aprobarea publicării lor, ziarele primeau din partea ,forurilor" şi aşa-numitele ,Normative" pe care trebuiau să le aplice cu mare atenţie, întrucât încălcarea lor le putea atrage suspendarea temporară sau chiar interzicerea apariţiei. După cum trebuiau să fie la fel de grijulii ca textele pe care le publicau în spiritul indicat să nu semene între ele, pentru ca cititorii să nu-şi închipuie, cumva, că... le erau impuse.

La 24 iunie 1940, cenzorul C. Pantazescu a vestit, astfel presei:

,Dl. Secretar general prof. Rădulescu comunică:

Astăzi s-au trimis ziarelor date şi însemnări asupra Ex. S. D. ministru Urdarianu1) care vor fi încadrate în articole diverse.

Se va observa la ziare ca să nu apară cumva însemnări asemănătoare, ci deosebite una de alta. Dacă au scris articole fără a se fi folosit datele poate să apară astăseară".

Cele ce au precedat n-au constituit, totuşi, decât un aspect al mecanismului de controlare şi sufocare a exprimării gândului liber în răstimpul amintit. Căci au mai fost şi altele pe care sper să le pot evoca cu alt prilej.

După cum trebuie să avem în vedere că, în pofida contextului neprielnic, au fost şi destui oameni de condei care, înfruntând sau înşelând vigilenţa cenzorilor, au găsit căile de a-şi face publice opiniile.

Pregătind, cu acordul lui Ion Vinea, o antologie din publicistica lui, (ce a şi apărut în 1984, în Editura ,Minerva" sub titlul Săgeata şi arabescul) poetul mi-a pus la dispoziţie un text pe care el însuşi ar fi vrut să-l publice ca prefaţă la o culegere de articole, dacă boala i-ar mai fi îngăduit s-o facă. L-am citat în studiul introductiv al antologiei mele, dar mi se pare că merită să fie cunoscut şi de cititorii de astăzi care ştiu, în genere, prea puţin despre ceea ce a însemnat epoca respectivă sau despre locul lui Ion Vinea în publicistica dintre cele două războaie.

Iată-i pasajele mai semnificative:

,Cele mai multe articole au fost scrise şi publicate sub cenzură.

Au fost răstimpuri de cenzură moderată - în care dreptul de opinie şi de critică era îngăduit - şi deci conţinutul articolelor putea fi exprimat limpede, răspicat şi direct.

Au fost şi epoci de cenzură riguroasă care interziceau presei orice opinie şi orice critică.

Datoria ziaristului fiind, însă, aceea de a-şi comunica ideile în ciuda acestor rigori, el se vedea nevoit să recurgă la subversivitate. Să cunoască mecanismul cenzurii, punctele slabe ale acestui mecanism, să înşele vigilenţa cenzorului, să cunoască slăbiciunile fiecărui cenzor în parte, să-şi creeze simpatii şi complicităţi tacite (totdeauna tacite), să pândească momentul prielnic de a prezenta un text spre publicare, mergând până la a-l prezenta de mai multe ori, să inventeze diferite forme sub care să strecoare o idee, o atitudine, adăpostind-o în cele mai neaşteptate rubrici, punând-o sub egida literaturii, a istoriei, a poeziei, a ştiinţei, a sportului, a umorului, a fanteziei şi chiar a divagaţiei care, bagatelizând temele actualităţii şi ,normativele" oficiale le ridiculiza în ochii opiniei publice".

După toate acestea trebuie să avem, totuşi, mereu în vedere că cenzura presei n-a fost decât una din rotiţele unui mai vast mecanism de manipulare a opiniei publice care acţiona la fel de insistent şi pe alte tărâmuri. Dar despre asta cu alt prilej.



_____________
1) Anterior, presa fusese atenţionată că, în nici un caz, numele omului de încredere al lui Carol II să nu apară sub forma Urdăreanu, cum se obişnuise până atunci, întrucât ea se preta la nepermisa şi răuvoitoarea deformare: Murdăreanu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara