Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Feţele lui Bochiş de Pavel Şuşară



Pictor, sculptor, bijutier, animator, manager, autor de cărţi bibliofile, călător cu maşina, la nevoie cu trenul, dar niciodată cu avionul, revoltat din timiditate şi pasional din nevoia urgentă de a-şi înfrînge melancoliile, Mircea Bochiş părea, pînă nu demult, şi un exponent tardiv al Şcolii de la Baia Mare. Pictura sa era refugiu din peisagistica socială brută într-un imaginar pe jumătate grav, pe jumatate ironic, sculptura era un refugiu sezonier în Olanda, pe care era cît pe ce să o colonizeze, apoi, tot sezonier, prin poienile Muzeului Florean, pe care le-a şi colonizat, bijuteriile erau forme perverse de refugiu din utilitarismul mărunt în contemplaţii calofile şi baroce, iar celelalte funcţiuni, enumerate vag, confirmau şi ele aceeaşi nevoie irepresibilă de a se păstra întreg în faţa nenumăratelor adversităţi. Unui context limitativ, dezordonat şi ostil, el a încercat să-i contrapună o interioritate generoasă, coerentă şi demnă. Din această pricină şi-a imaginat o lume solidă, acreditată stilistic de cercetările asupra limbajului, iniţiate, cu mai bine de o sută de ani în urmă, de către şcoala, prietenii şi urmaşii lui Simon Holossy, în care concepte ale realului, cum ar fi peisajul, prezenţa umană sau atribute ale acesteia se manifestau exclusiv în limitele unui imaginar asumat şi aseptic.

Ca structură psihologică, Bochiş este un romantic tîrziu care beneficiază deopotrivă de subtilităţile simbolismului şi de risipa energetică a expresionismului, dar într-o variantă oarecum sceptică, uşor temperată prin luciditate şi supraveghere cerebrală. Coborît, aşadar, pe de o parte, din memoria peisagismului complex al Şcolii de la Baia Mare, în care se revarsă cam toate tendinţele europene ale timpului, şi, pe de altă parte, dintr-o filozofie abstractă a peisajului, dintr-o continuă utopie a acestuia, Bochiş reuşeşte, finalmente, un lucru surprinzător: el subminează ideea de peisaj, anihilează modelul şi invalidează reflexul. Cu alte cuvinte, el scoate peisagistica din relaţia clasică observaţie-prelucrare-transpunere şi mută frontul de lucru din exterior în interior. Peisagistica lui Bochiş este o creaţie eminamente mentală, un produs pur al ficţiunii şi al puterii de imaginaţie. Spre deosebire de cea clasică - o formă de celebrare a lumii ,,obiective" -, raportarea lui Bochiş la natură este, de fapt, o antipeisagistică, o fugă din real, un substitut ideatic şi o proiecţie ideală. Asemenea unui copil care, prin fabulaţia jocului, evadează cu adevărat din contingent, Mircea Bochiş, prin fabulaţia din spaţiul luxuriant al imaginaţiei, îşi construieşte un alt areal, o grădină fantasmatică şi un vis paradisiac.

Dar toate aceste observaţii erau valabile acum zece sau cincisprezece ani şi funcţionează doar ca reper istoric, pentru că ulterior Bochiş s-a revoltat din nou, şi anume faţă de propriile sale repere şi reprezentări. Imaginarul securizant i-a rămas acum mic, a început să-l strîngă şi să-l incomodeze, iar lumea ficţională şi utopică pe care şi-o crease a devenit, şi ea, insuficientă. O altă filosofie de viaţă a generat o altă imagine despre sine şi despre ceilalţi. Ca alternativă la lumea imaginară, în care Bochiş se autoproclamase locuitor unic, s-a instituit, încetul cu încetul, realitatea nemijlocită a spaţiului urban, relativismul străzii, viermuiala irepresibilă a semnelor aleatorii. Din artist plastic recluziv, atemporal şi grav, Bochiş a devenit artist vizual implicat, provocator şi ludic. Salvării proprii prin enunţuri înalte, propoziţii ample şi semne apotropaice, i s-a substituit pe nesimţite conştiinţa activă de agent sanitar al spaţiului public şi mental, de terapeut al existenţei efemere, de responsabil cu higiena corporală şi simbolică a unei realităţi umane vii şi dinamice. Dacă înainte totul se proiecta pe ecranul mental, acum totul se naşte din coliziunea cu zidul urban, cu freamătul străzii, cu mărteţia intrinsecă a deriziunii. Renunţînd la statutul său de privilegiat, de creator din nimic şi de mediator plin de responsabilităţi al unei demiurgii preluate prin mandat şi, tocmai de aceea, reziduale, pictorul şi-a schimbat radical şi ţintele. Absolutul a sucombat, asfixiat în propria lui carcasă de concepte, iar în locul său s-au instalat miturile efemere, gloriile onomatopeice şi efigia starului protestatar şi insolent. Siluetei vagi de idol neolitic, cu o carnaţie rozalie, abia extrasă din galantarul paradiziac, i-a luat locul chipul emaciat, mascat şi emasculat al rockerului, scheletul grafic al şablonului de pe ziduri, corpurile plăpînde, asexuate şi anorexice ale unor biete făpturi, iniţial feminine, abia extrase şi ele de prin lagărele modelingului. Întîlnirea şevaletului cu şablonul, a culorilor Talens cu printul supradimensionat, a transcendenţei subînţelese cu porcăria frustă şi chemarea magică a rutului anonim şi a erecţiilor gratuite şi triste, generează nu numai un alt tip de imagine, - autentică, afurisită şi surprinzătoare -, ci şi o cu totul altă formă de lectură a lumii şi de evaluare a sinelui. Bochiş nu mai este acum un creator abstract şi absolutist, care şi-a transformat atelierul în templu şi instrumentele în recuzită liturgică, pentru simplul fapt că implicarea în ceremonialurile efemere ale cotidianului, în consumul rapid, precum şi experimentarea produselor fast food, aditivate şi colorate hipnotic, i-au redeşteptat deopotrivă instinctele şi cruzimile reprimate ale copilului. El a redescoperit spaţiul jocului, şi-a resuscitat propria vocaţie ludică, dar şi-a reactivat şi privirea incisivă şi judecata critică. Jucîndu-se intens şi voluptos cu materia, cu formele, cu enunţurile şi cu sintaxa, el sondează, de fapt, incongruenţele şi disfuncţiile realului, se bucură irepresibil de spectacolul efemer, de expresivitatea involuntară a limitelor mentale şi de absenţa reperelor înalte, dar, simultan, sancţionează relativismul existenţei, absenţa orizonturilor largi şi promiscuitatea unui cotidian care uzurpă şi subminează fiinţa. Prin propriul său ciclu de lucrări închinat hranei, de pildă, plin de copane, fleici, şniţele şi frigărui, polemizează, evident, cu proiecţia mistico-eclezială a lui Horia Bernea, dar, în acelaşi timp, sancţionează drastic insuficienţa idealului şi blocajul moral pe care lumea în care trăim le manifestă cu o dezinvoltură sinucigaşă.

La capătul acestui traseu, adică de la creaţia gravă la privirea ludică şi relativistă, de la conştiinţa înaltă a creatorului la rediscutarea statutului şi a orizonturilor culturii, de la construcţia simbolică la absorbţia în cotidian, cum ar putea fi judecată pictura actuala a lui Mircea Bochiş, ca o ruptură, ca o redefinire majoră sau ca o nuanţare în cadrul aceluiaşi proiect? Deşi prima tentaţie ar fi să alegem varianta rupturii, în fond lucrurile sînt mult mai complicate. Lupta cu limitele şi insuficienţa realului sînt problemele constante ale acestei picturi, ceea ce diferenţiază etapele este doar natura răspunsului. Dar oricare ar fi răspunsul, el vine din interogaţiile aceleiaşi conştiinţe şi vizează aceeaşi problematică. Una care generează continuu soluţii, dar, din fericire, de fiecare dată provizorii. n

P.S. Textul de mai sus a fost prilejuit de expoziţia pe care Mircea Bochiş a deschis-o recent în Bucureşti, Galeriile Dialog, Primăria sect. 2, sub curatoriatul Ruxandrei Garofeanu. (P. Şuşară)