Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Feţele oraşului de Simona Vasilache

A apărut, recent, o carte-album, coordonată de Mariana Celac, Octavian Carabela şi Marius Marcu-Lapadat: Bucureşti. Arhitectură. Un ghid adnotat, o istorie bogat ilustrată a vârstelor unui oraş veşnic deplâns pentru aspectul lui. Argumentul cărţii e o pledoarie pentru diversitate, pentru aspectul pestriţ, de la seducător la obositor, al oraşului, cu inegalităţile lui pe verticală şi cu nebănuite trasee subterane, rodul multor secole de încercări, reuşite şi eşecuri. O capitală care trebuie înţeleasă, înainte de orice.

Povestea spusă, prin imagini, în carte începe în 1880, cu prima revoluţie urbană, de la sfârşitul secolului XIX. O vreme de poveste, cu Bucureştiul capitală de regat. Fotografii şi schiţe ale unor clădiri venerabile astăzi, foarte tinere atunci, ca şi oraşul lor, se prefiră printre paragrafe consistente de text explicativ, aş zice de arhitectură comparată, studiind influenţele, căile prin care Bucureştiul s-a adaptat modei europene a vremii. De altfel, în Europa stăteam bine, cu o populaţie egală cu a Veneţiei, dar cu o suprafaţă care îl arăta mult mai întins, în ochii călătorilor străini, din cauza numeroaselor locuri deschise, a caselor răsfirate, conturând, spun autorii volumului, un peisaj mai curând rural, în contrast cu arhitectura stil cetate a capitalelor apusene.

După această primă etapă, de căutări identitare, urmează primele două decenii ale secolului XX, dominate de ideea neoromânească. Stilul naţional se îmbină cu arhitectura sacră, dominată de motive tradiţionale, adaptate din casele de ţară, ceea ce face ca ecourile Art Nouveau şi ale simbolismului să fie mai degrabă vagi, restrânse la reşedinţele unor oameni de gust în pas cu vremurile. Modernismul se dezvoltă după 1920, între războaie, după ce Bucureştiul devine capitala unui regat întregit, mult mai întins şi mai populat. De la marile bulevarde la noile cartiere de vile, apar accente exotice, balcanice, dar şi elemente de un modernism temperat. Arderea etapelor nu ocoleşte planul de dezvoltare a oraşului care, susţineau arhitecţii vremii, în frunte cu Duiliu Marcu, trebuia să recupereze subdezvoltarea istorică, să-şi rezolve problemele de igienă şi de trafic, cu alte cuvinte să devină un oraş frumos şi funcţional. Intrarea în război a amânat aceste deziderate, după cum putem constata cu tristeţe, pe termen nedefinit.

Ceea ce spera planul urbanistic din 1934 va răsturna cu desăvârşire viziunea totalitară care se instalează după ’47. Arhitecţii nu mai pot susţine adoptarea unor practici internaţionale în domeniu, catalogată drept ploconire în faţa imperialiştilor şi, evident, nu mai pot critica planul de reaşezare a oraşului. Emblematică pentru şantierele epocii 1947- 1960 este Casa Scânteii, a cărei poveste sintetizează filosofia la modă, a „palatelor pentru proletari”, în numele căreia se vor construi vastele cartiere de blocuri. Povestea continuă în anii ’70, până la cutremur, când hibele oraşului ies în mod tragic la suprafaţă. Însă nu analiza lor atentă este urmarea marelui seism, ci folosirea lui drept pretext pentru noul centru civic, pentru alte demolări şi relocări peste noapte din cele aproximativ 10.000 de locuinţe care au dispărut în ultimii ani ai regimului. Aşa cum prima etapă a transformării forţate a oraşului a fost marcată de Casa Scânteii, aceasta din urmă va fi marcată de Casa Poporului şi de ceea ce a fost cel mai amplu şantier din Estul Europei – reconstruirea heirupistă a centrului oraşului. Operaţiune de pe urma căreia, subliniază autorii comentariului, capitala încă se resimte.

În fine, începe secolul XXI, după un deceniu de tranziţie. Oraşul, pentru multă vreme închis, se deschide şi se transformă. Plin de contraste, cu o moştenire de care nu poate să scape, continuând să-şi devoreze monumentele şi clădirile de patrimoniu. Acestor clădiri dispărute, în diferite epoci, li se închină, în volum, câteva pagini de ilustraţii impresionante. Biserica Enei, Muzeul Simu, Halele de pe Cheiul Gârlei, Palatul Poştelor şi încă altele mai privesc doar din poze. Urmează un cuprinzător inventar, pe zone, al tuturor clădirilor de consemnat din oraş. Care nu ocoleşte zonele, aşa-zicând, cu probleme. De răsfoit, măcar în treacăt, de orice bucureştean care vrea să priceapă ceva, dincolo de enervări pasagere, din interacţiunea de fiecare clipă cu oraşul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara