Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Felicia, în cele din urmă de Angelo Mitchievici


Filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf mi-a amintit, într-un mod care ţine mai degrabă de reflecţia oblică, de acele scurtcircuite neaşteptate, de Little Miss Sunshine (2006) al lui Jonathan Dayton şi Valeri Faris.

Poveştile sunt foarte diferite, lumile sunt de asemenea diferite, însă câteva teme le leagă într-un mod afin, tema fericirii şi tema familiei ca spaţiu protector şi paradis pierdut. În filmul american, un copil, care este departe de fi genial, reuşeşte într-un moment de penibil, de consternare totală să producă miracolul, să-i solidarizeze pe membrii familiei şi să creeze o explozie de căldură umană, de fericire, acolo unde înainte erau tot felul de conflicte, de forme complicate de alienare, un orizont al eşecului etc. În filmul lui Răzvan şi al Melissei copilul nu mai are câţiva anişori, Felicia Mateescu (Ozana Oancea) are o căsnicie care a eşuat şi pe Marc, un copil de 11 ani, care o aşteaptă undeva în Olanda să fie luat dintr-o tabără. Puţinul timp de care dispune, Felicia şi-a ales să-l petreacă în familie, alături de părinţii şi sora ei, în România. Plecată după revoluţia din decembrie 1989, Felicia locuieşte în Olanda şi lucrează ca bibliotecară, s-a căsătorit acolo cu Maarten şi a divorţat între timp. Ulterior aflăm că îşi petrece în mod constant concediile cu părinţii săi, dar nu făcând excursii, ci pur şi simplu revenind alături de aceştia în vechiul apartament pe care l-a locuit copil fiind. Felicia se întoarce în mijlocul familiei ei cu un devotament reafirmat, în căutarea a ceva ce nu mai regăseşte. Dacă „Cea mai fericită fată din lume" din filmul omonim al lui Radu Jude nu ştie cum să facă să scape din cercul familiei care-i exploatează nemilos, meschin, nesperata şansă, în schimb, Felicia se lasă exploatată emoţional, întorcându-se cu obstinaţie în acelaşi loc, an de an, ratându-şi concediile şi probabil şi ocaziile de a cunoaşte după divorţ un alt bărbat, de a-şi relua viaţa în mod firesc. În viaţa Feliciei nu se simte prezenţa altui bărbat decât soţul ei, pe care familia, doamna Mateescu (Ileana
Cernat) şi domnul Mateescu (Vasile Mentzel), îl cunoaşte şi-l tratează cu un respect ceremonios. Sora Feliciei, Iulia, (Ilinca Anghelescu) este suficient de detaşată, neobosidu-se să-şi mai camufleze dezinteresul uriaş faţă de sora ei. În parte din cauza indeciziei sale, Felicia pierde avionul; cât despre relaţia cu Maarten, care are o nouă familie, ea este una convenţională. Dinspre toate aceste personaje emană prin filtrul enervărilor şi rugăminţilor succesive o răceală vecină cu indiferenţa. Domnul Mateescu are propriile sale probleme, dintre care una majoră, un cancer la pancreas, iar doamna Mateescu trăieşte conform cu uzanţele cultivând un egoism masiv, nimic nu o atinge, emoţia ei este înregistrată în regimul convenţiei, luându-şi parcă reperele unei telenovele. Este greu de spus dacă reacţiile ei au un fond afectiv serios sau constituie doar alfabetul recognoscibil al unei soap opera, pentru că nicio o clipă această mamă nu empatizează cu suferinţa reală a propriului copil, nu o suferinţă clamată retoric, strigată, ci una latentă, corozivă, aproape tandră. Felicia, al cărei nume invocă în mod paradoxal şi trist fericirea, se află în căutarea afecţiunii familiale şi nu întâmplător prima scenă este una a trezirii în patul probabil al copilăriei. Numai că seria de defazaje care se declanşează cu această trezire, serie care înaintează într-un crescendo lent către climaxul din aeroport, subliniază insecuritatea emoţională a Feliciei şi nevoia ei imensă de afecţiune, afecţiune pe care o dăruieşte tuturor cu o generozitate impresionantă. Dincolo de replicile ironice sau nervoase faţă de mama ei, faţă de sora ei, se întrevede această dragoste care nu-şi primeşte răspunsul, o dragoste tratată cu indiferenţă. Revenirea obstinată „acasă" ţine instinctiv de regăsirea spaţiului protector al familiei primare pe fondul dezagregării propriei căsnicii, şi de încercarea de a regăsi afecţiunea celor mai apropiaţi. Cred că nu avem câtuşi de puţin încă un film despre absurditatea instituţională cu funcţionari descinşi din Kafka, aceasta mi se pare o temă secundară a filmului, cât povestea unei căutări obstinate, ratate, a afecţiunii în cercul familiei. Aş remarca faptul că funcţionarii de la aeroport nu sunt toţi la fel, şi că seria de accidente şi blocajul Feliciei pe aeroportul Otopeni constituie prin cumulare tensiunea care conduce către un singur moment revelator, acela în care Felicia îi reproşează mamei lipsa de afecţiune, egoismul. Este nu doar cel mai important moment al filmului, ci şi unul remarcabil prin performanţa actoricească a Ozanei Oancea, o actriţă de teatru care îmi este cunoscută prin spectacolele de pe scena Teatrul Naţional din Craiova. Există în reproşul fiicei adresat mamei tot atât de multă duritate, gravitate câtă dragoste, tot atâta cruzime câtă umilinţă şi, ca o încununare a acestor sentimente contradictorii, iertarea pe care o solicită printre acuze şi rugămintea de a fi iubită, de a i se dărui afecţiunea, acea afecţiune care să tranziteze formulele convenţionale, stereotipiile telenovelistice, parada afectelor. Scena este construită cu o mare fineţe, ca şi cum întregul film este pregătit pentru ea, ceea ce o face însă inegalabilă este frumuseţea unei declaraţii de dragoste care blochează receptarea, eşecul acestei emoţii extrem de puternice de a străbate zidul conveţionalismului matern. Doamna Mateescu nu se deschide sufleteşte, nici acest strigăt nu o mişcă încât să-i redea naturaleţea printr-un gest, printr-o privire, printr-un cuvânt. Drama se consumă aici preţ de câteva minute, acest strigăt nu se va mai face auzit, discuţia Feliciei la telefon cu fiul său Marc relevă afecţiunea firească, afecţiunea maternă, însă ea funcţionează ca un revelator, ca o substanţă de contrast faţă de scena anterioară şi în raport cu întregul context familial. Indiferenţă care în cazul sorei atinge pragul nesimţirii, răceală, plictis, lipsă de generozitate, acestea sunt ingredientele familiei Mateescu, cele care fac din prezenţa Feliciei una nesemnificativă. Cu excepţia tatălui, şi el legat de ticurile şi problemele lui, incapabil să le mai sesizeze pe ale fiicei, membrii familiei îi întorc spatele fiecare în felul lui. Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf au reuşit această performanţă de a oferi o viaţă într-un decupaj minimalist, totul se petrece ca în teatrul clasicist pe parcursul unei zile, şi chiar mai puţin. O poveste despre iluzoria căutare a paradisului pierdut al familiei, despre prea puţină dragoste faţă cu toată dragostea, spusă simplu, direct, fără efecte retorice, asta ne oferă filmul celor doi tineri regizori. Graţia Feliciei cu mişcările ei când prevenitoare, când nevrotice conturează un personaj memorabil; filmul lui Răzvan şi al Melissei au recomandat o actriţă de excepţie, pe Ozana Oancea.