Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Felix Italia de Mihai Zamfir

Călinescu C. Gheorghe înainte de a deveni G.Călinescu, adică elevul şi studentul Călinescu C. Gheorghe înainte de a ajunge scriitorul G.Călinescu: iată un capitol palpitant de biografie, pe care istoricii literari îl pot încă frecventa cu folos. Observăm astăzi cu uşurinţă şi poate cu amuzament că „divinul critic“ (sintagmă devenită la fel de goală de sens şi la fel de iritantă ca „luceafărul poeziei“) a şovăit ceva vreme înainte de a deveni critic, fie el divin sau nu, iar urmele apăsate ale acestei şovăieli vor rămînea pînă la sfîrşit înscrise în personalitatea călinesciană.
Importanţa decisivă a celor doi ani de Italia în naşterea autorului G.Călinescu a devenit între timp notorie, pusă în evidenţă de toate comentariile recente asupra acestei derutante personalităţi: rareori un interval redus din viaţa unui om va fi jucat un rol transformator de asemenea anvergură, precum stagiul italian din viaţa lui Călinescu. Plecase la Roma ca student nu prea sîrguincios, printr-o fericită şi extraordinară şansă; s-a întors tînăr sclipitor, gata să înfrunte lumea întreagă. Refăcea instinctiv un traseu ilustru. De două secole şi jumătate încoace, providenţiala călătorie în Italia a lui Goethe avea să se repete în sute de alte ocazii şi în zeci de alte literaturi. La Călinescu, precum la Goethe, placa turnantă italiană a făcut minuni.
Din Peninsulă, viitorul scriitor s-a întors nu doar mult mai informat (citise tot timpul în ritm alert), nu doar veritabil poliglot (acum ştia italiana, învăţase ceva mai bine latina lui liceală, cufundată între timp în uitare, îşi perfecţionase franceza şi germana), dar mai ales în posesia unui orizont nemărginit. Descindea în Bucureştii anului 1926 cu psihologia lui Rastignac, însă fără planul bine pus la punct şi fără certitudinile eroului balzacian; ştia doar că vrea să ajungă un „mare om”; şovăia în privinţa ariei intelectuale în care avea să-şi depoziteze excelenţa.
A sondat mai întîi, timid, erudiţia pură, cercetarea de arhivă (Alcuni missionari cattolici...): ecoul public a fost nul. A observat doar dimensiunile înfricoşătoare ale investigaţiei de arhivă, îndeletnicire ce te condamnă, în majoritatea cazurilor, la anonimat. A încercat apoi poezia, dar răspunsul autorităţilor critice ale momentului (Lovinescu, Ibrăileanu) nu i-a lăsat nici o speranţă. Într-o incertitudine mai greu de suportat decît înfrîngerea, salvarea i-a venit tot din Italia, de la un italian al cărui model Călinescu şi-l însuşise instinctiv, din clipa în care luase contact cu marea cultură.
Benedetto Croce, fascinant probabil de la prima lectură, i-a rămas referinţă ocultă şi perpetuă, ferită de ochii celorlalţi. L-a citat doar rareori şi atunci ca pe un autor mai degrabă amendabil (în Tehnica criticii şi a istoriei literare). În realitate Croce i-a indicat lui Călinescu ce cale să urmeze.
Cultura filosofului napoletan, covîrşitoare, se îmbina cu talentul speculaţiei filosofice – desăvîrşit: învăţăcelul român nu poseda nici apetit filosofic, nici cultura enciclopedică strivitoare a lui Croce. Dar îşi va însuşi definiţia poeziei dată de acesta, îi va urma dialectica mentală, ascuţită, paradoxală şi negatoare. Îşi va da mai ales seama cum trebuie să scrii despre literatură: inspirat, ca un prozator propriu-zis, respingînd cu eleganţă hotărîtă tot ceea ce contravine teoretic viziunii tale, considerîndu-i pe adversari fie inculţi, fie inepţi.
După însuşirea metodologiei croceene de bază, a putut face pasul următor, esenţial: acela de a vorbi despre literatură nu ca un filosof, nu ca un critic, nu ca un filolog, ci – luînd cîte puţin de la toţi aceştia – ca un prozator artist, producînd în cititor o fascinaţie pur literară şi făcîndu-l să adere la ideile tale. Chiar dacă nu le înţelege prea bine sau chiar dacă, în fond, nu e de acord cu ele. Ce contează! Expunerea inspirată poate ţine loc de argument, fiind mai eficace decît logica. La Poesia de Croce, în ediţia definitivă din 1936 (mă refer la prima ei parte, la textul teoretic, nu la încîntătoarele Postile, glose şi exemple comentate), se citeşte ca un eseu filosofic original, ca o mostră de literatură înaltă.
O dată alegerea făcută, G.Călinescu şi-a început lungul drum spre celebritate. A practicat critica hebdomadară doar pentru a se face cunoscut şi pentru „a-şi face mîna”. Credea în cărţile masive care să nu fie nici ideologie, nici filosofie, nici arhivistică, nici filologie, ci din toate cîte puţin – un ansamblu turnat în savoarea frazelor ciceroniene.
Prima sa operă independentă şi percutantă va fi Viaţa lui Mihai Eminescu: despre acest poet ce reprezenta în subconştientul românilor însăşi Poezia se putea scrie ca despre conceptul însuşi de poezie – strălucit, ireverenţios, aruncînd în aer locurile comune. Cititorii au fost în general cuceriţi de portretul poetului schiţat aici, convinşi nu de documentele istorice produse de autor, ci de stilul acestuia. Tot aşa se vor petrece lucrurile cu Ion Creangă, cu Principiile de estetică, cu marea Istorie...: ar fi fost păcat ca asemenea descoperire să nu fie exploatată pînă la epuizare.
În secţiunea a treia a cărţii sale Poezia, subliniind imposibilitatea criticului de a sesiza esenţa ultimă a unei poezii reuşite, Croce observa că individualul prin excelenţă (adică textul poetic unic) nu se lasă cuprins într-o formulă; a recurs atunci la explicaţia etimologică latină: de la verbul effari „a exprima” derivă adjectivul effabile „exprimabil”; or, poezia este prin definiţie ineffabile!
Cuvîntul-cheie al esteticii călinesciene se afla astfel formulat: i se deschidea în faţă o glorioasă carieră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara