Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Feluri de Simona Vasilache


Praznic si năprasnic nu sunt tocmai antonime. O nepotrivire e, însă, între lumea felurită, zăbavnică, a primului, si aceea dintr-o bucată, fără răgaz, a celuilalt.

Sunt, la urma urmei, două opţiuni de a (te) petrece. Brusc şi nepovestit, sau cu alaiul felurilor de mâncare chemând varietatea, încântătoare, când nu grea, a felurilor de oameni. Această suită, solemnă în întreg, hâtră în parte, e materialul lui Marin Sorescu din La Lilieci.

În satul care începe să existe literar în 1973 pentru a sfârşi, direct în parabolă, în 1998, prezentul muşcă din viitor. Atmosfera pomenii de viu, ori chiar aceea a glumei cu oltenii care vor să fie primii la Înviere, trăieşte din plin în această lume care se grăbeşte fără să ajungă nicăieri. Decât La Lilieci, unde-i e rostul. O lume care ajunează, poftind la dulce, şi care vede opincile noi pe spinarea porcului viu, forţând din matca lor timpuri care încă nu s-au întâmplat. „Din când în când se apleca să vadă ce Dumnezeu
se-ntâmplă/ Acolo jos,/ De nu mai răsare odată cânepa, sub brazdă?" (Momâile). Filosofia ei o cuprinde bine Lupta cu gărgăunii „Toată vitejia e să-i întărâţi şi la urmă să ştii/ Cum să te aperi, fugind în zig-zag şi acoperindu-ţi mai ales faţa." Halal vitejie, am spune, însă pentru sat e o reţetă, a dârzei amăgiri. E înălţătoare imaginea cosmogonică răsturnată într-un ceaun cu mămăligă, din Prânzul, dar se trece repede, pierdută în catastiful unor minuni de uz local. De pildă, unul îl vede pe Dumnezeu, lucru „ieşit din comună" (vanitatea ia frazeologia pe sus...), fiindcă megieşii lui văzuseră, de când erau, doar pe dracu'. Acela, vizionarul, devine sfânt şi pleacă, „înotând prin pustiu şi certând omenirea/ Până aproape de Caracal." Un sfânt caraghios şi tragic, ca Nastratin al lui Barbu, ca Leliţa care, tot aşteptând veşti de pe front, se îmbolnăveşte de pelagră şi-şi rupe pielea de pe ea. De nerăbdare.

Nimeni nu-şi află locul, viii sunt ca a lui Ciugulea, „curioasă şi-şi băga nasul să vadă cum se mai poartă,/ Cam care e pulsul modei în adânc", morţii se-arată pe uliţa mare, stârnind boala păţiţilor şi râsul celorlalţi. Câte unul e pilot de încercare, iar restul trăiesc meliţându-i povestea. Pentru ei, există speranţa unui nou subiect, nu şi pentru cel care are şansa, şi se repede să şi-o trăiască: „Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva. - A, nu. Ce să se mai întâmple?". Craiova văzută din car e fotocronica (sic!) unei despărţiri. Nu întâmplător, despărţirea de sat înseamnă o fotografie, în această lume lipsită de exerciţiul portretului. Celor care ajung La Lilieci, mai norocoşi fiindcă au prins loc în faţă, dar nu că n-ar fi urmaţi de tot rândul obştesc, nu li se lipeşte de amintire o poză, ci o poveste. Vagă, înflorită, ţinând de regimul praznicului, nu de acela al subitului fotografic. Şi ţesută, cum scrie la Scripturi, din faptele lor, trecute prin îndreptarul colectiv al satului. O instanţă care a apucat vremuri mai bune şi se arată, nu se ştie de când, destul de dezorientată între bine şi rău. Ceea ce o face blândă şi zeflemitoare, grijindu-i fiecăruia un loc în limanul Liliecilor. Iar care moare prea repede, ca morăreasa trasă pe roata morii, nu se dezmeticeşte şi mai vine „să cerceteze cazul".

Dacă nu ar fi cuvintele, exorcizând cu vervă orice fel de patimă, peste vatra unui sat din sud ar bate un vânt posac, de neputinţă. Aşa, fatalişti în toate, trecuţi prin întâmplări, judecate la rece, cumplite, bulzeştenii îşi ţin firea cu replici. Cârcotaşi, băgându-le altora de vină, mereu ameninţaţi, în supremaţia lor retorică, de altul mai breaz, nu se supără şi nu pot supăra. Cuvinte înaripate, împrăştiind peste neamuri o uruială de bine şi rău, sunt turnirurile lor iscate din nimic.

Am recitit primul volum dintr-o poveste a vorbei, mai legată, însă, de om, decât de năravul lui, în care totul trăieşte cum era, nu cum ţi-l aminteşti, cu o bucurie pe care nu o ascund. Dintr-o posibilă şedere la apa Vavilonului, Sorescu face un praznic. Unde, dincolo de răul împuns cu vorbe şi mai rele, lumea are felurile ei de-a o scoate la capăt.