Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Femei nesupravegheate de Alex. Ştefănescu

În secolul nouăsprezece şi în prima jumătate a secolului douăzeci, în critica literară românească nu s-a afirmat nicio femeie. Despre unele se ştia că au spirit critic şi bun-gust (Jeni Acterian, de exemplu), dar – fiind vorba de un domeniu al autorităţii – n-au fost lăsate (fie şi prin faptul că n-au fost încurajate) să devină instanţe ale judecăţii de valoare.
După război, situaţia nu s-a schimbat semnificativ, deşi demagogia egalităţii în drepturi a adus temporar în primplan şi câteva femei-critic literar. Ele nu sunt luate în considerare atunci când se fac tablouri de ansamblu ale epocii. Vorbind de faimoasa echipă de critici literari de la România literară, îi avem în vedere pe Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu (nu şi pe Dana Dumitriu sau Magdalena Bedrosian). La fel dacă evocăm cea mai fastă perioadă din noua serie a revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, îi amintim exclusiv pe criticii Alexandru Dobrescu, Daniel Dimitriu, Constantin Pricop şi Val Condurache.
În ultimii douăzeci şi doi de ani, în atmosfera de frenezie (dar şi de spaimă) creată de libertate, femeile au rămas nesupravegheate, una dintre consecinţe fiind apariţia unor autoare de eseuri şi de cronici literare de o valoare excepţională. Noi, bărbaţii, trebuie să fim mai atenţi, fiindcă dacă le lăsăm să se manifeste fără nicio inhibiţie riscăm să pierdem monopolul asupra criticii literare. Iar dacă totuşi nu le putem opri ascensiunea, măcar să fim noi aceia care le aşezăm pe cap coroniţa de premiante, ca să ne ţină minte toată viaţă ca pe nişte zei tutelari.

*

În 2009 a debutat cu o carte originală şi bine scrisă Andreea Răsuceanu, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi colaboratoare la reviste ca Viaţa Românească, „Observator cultural”, Idei în dialog, „Timpul”, „Familia”, „Adevărul literar şi artistic”. Cartea, intitulată Cele două Mântulese, cuprinde rezultatele unor investigaţii minuţioase privind istoricul străzii bucureştene Mântuleasa, aceea evocată în registru fantastic de Mircea Eliade în nuvela Pe strada Mântuleasa. Făcând un fel de arheologie în arhive, explorând strada, cu întreaga documentaţie în minte şi cu aparatul de fotografiat în mână, punându-şi la contribuţie intuiţia şi imaginaţia pentru a reconstitui frânturi din viaţa de altădată a cartierului, autoarea dezvoltă o pasiune care ni se transmite. La sfârşitul lecturii, nu ne dorim altceva decât să ajungem şi noi cât mai repede pe strada Mântuleasa, de data aceasta în cunoştinţă de cauză şi nu cu indecenta ignoranţă cu care am străbătut-o anterior.
În Biserica Mântuleasa, Andreea Răsuceanu descoperă şi fotografiază, suindu-se pe schele, fragmentul de frescă în care apar „cele două Mântulese”, în calitatea lor de ctitori al lăcaşului. Este vorba de soţia (Stanca) şi sora (Maria) negustorului Mantu, care, după moartea lui, i-au continuat acţiunea de ridicare a unei biserici. Tot Andreea Răsuceanu identifică şcoala primară la care a funcţionat ca director personajul lui Mircea Eliade, Zaharia Fărâmă, descrie beciurile de sub casele de pe Mântuleasa şi explică utilitatea lor (într-un asemenea beci a dispărut fără urmă – ne aducem aminte – Iozi, băiatul rabinului, din aceeaşi nuvelă a lui Mircea Eliade), schiţează destinul unor case. Textul este completat (completat, nu ilustrat) cu fotografii făcute de autoare, cu hărţi şi alte documente de epocă, constituindu- se într-un exemplu fericit de comunicare simultană prin cuvânt şi imagine. Cu inteligenţa ei critică mereu activă şi cu plăcerea de a nu repeta ce au spus alţii, cu o mobilitate intelectuală care îi dă posibilitatea să treacă de la istorie la literatură, fără să confunde planurile şi, mai ales, cu talentul ei literar, Andreea Răsuceanu aduce un spirit nou în critica literară.

*

În ceea ce mă priveşte, nu sunt nici pe departe un admirator al lui Emil Cioran. Negativismul lui mi se pare un mod de a trişa în planul ideilor: el strigă victorios-demistificator că nu există Moş Crăciun (deşi ştie că nici noi nu credem în existenţa lui şi că intrăm în joc numai pentru a crea un moment frumos) şi pretinde că astfel se dovedeşte a fi mai clarvăzător decât noi toţi. Dar, pe cât de străin mă simt de această profitabilă atitudine de trouble-fête, pe atât de mult îi simpatizez pe exegeţii gravi ai filosofului româno-francez, impresionaţi cu candoare de negativismul lui. Ei fac o dramă din ceea ce la Cioran este o farsă. Ei fac filosofie din ceea ce la el este un mod ingenios, dar suspect, de obţinere a notorietăţii.
Nicoleta Dabija a publicat o carte inteligentă şi serioasă despre Emil Cioran, Nopţile lui Emil Cioran, care reprezintă, probabil, aşa cum cu tact explică Liviu Antonesei în prefaţă, forma ei de a se despărţi de un autor idolatrizat.
Autoarea, cunoscută în cercuri restrânse, dar selecte, este de formaţie filosofică, locuieşte la Iaşi şi scrie critică literară la un nivel care impune respect. Maximum de competenţă îl atinge în comentarea cărţilor de idei, fiind din acest punct de vedere o posibilă replică feminină a lui Sorin Lavric.
După cum sugerează şi titlul cărţii consacrate lui Cioran, Nicoleta Dabija mizează foarte mult, în descrierea şi interpretarea gândirii lui, pe semnificaţia insomniei cronice de care suferea filosoful. Autoarea nu face, bineînţeles, greşeala comică, pe care a făcut-o în urmă cu cinci ani altă eseistă, Mihaela Nicoleta Grigore, de a identifica cauza directă a unui mod de gândire în datele unui tablou clinic. („Nimeni nu trebuie – explica Mihaela Nicoleta Grigore – să acuze firea pesimistă a lui Emil Cioran, tendinţa lui de a împroşca cu răutate oamenii şi divinitatea. Un om care a suferit atât de mult fizic are dreptul de a chestiona existenţa unei puteri divine căreia i-a cerut atât de mult ajutorul şi nu l-a primit.”; „Insomnia este boala care îl face pe Cioran să fie ceea ce este: negativist, dispreţuitor, obsedat, deprimat, melancolic, plictisit, dispreţuitor, invidios, contradictoriu”...)
Nicoleta Dabija se îndepărtează foarte mult, ca în tot ceea ce scrie, de prozaismul unor asemenea interpretări. De altfel, Emil Cioran însuşi şi-a mitologizat insomnia, a făcut din ea o „boală de origine divină” (pentru a recurge la o expresie inventată de Gabriela Melinescu).
Autoarea reconstituie mecanismul prin care Cioran, în loc să-şi deplângă condiţia de om care nu poate dormi, a făcut din ea o circumstanţă favorabilă, o consacrare a lucidităţii:
„Cioran a trecut prin experienţa îndelungată a insomniei, a priceput că luciditatea din toiul nopţii nu e doar un rău imens adus naturii umane, care trebuie în mod normal să trăiască în discontinuitate, dar şi o superioritate pe care personal o valorifică din plin.”
Toate interpretările propuse de Nicoleta Dabija sunt elevate, niciuna nu alunecă în „noroiul greu al prozei”. Iată ca exemplu încă una, şi anume aceea referitoare la eleganţa stilului lui Emil Cioran:
„Limbajul reprezintă pentru Cioran un fel de concurenţă a creatorului cu divinitatea, creatorul tinde să răspundă prin scris unei «creaţii de mântuială».”
Emil Cioran îşi merită locul în istoria culturii fie numai pentru faptul că stimulează gândirea altora, făcând posibilă apariţia unor construcţii intelectuale de genul celei propuse de Nicoleta Dabija.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara