Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Femeia la malul mării de Simona Vasilache


Istoria e-o zodie de apă. De-o parte şi de alta a valului, înecul face punte cu plutirea, fără să poţi spune, chiar bine ştiind că una e viaţă şi celălalt moarte, care întîi chezăşuieşte literatura. O literatură anume, în care realitatea izgonită prin pact vine, prin pact, înapoi. Adică jurnalele, biete hîrtii ude, culese din sticle undeva lîngă ţărm. Despăturite ca mai modernele calendare, foaie în lungul altei foi, fac o voaletă prinsă peste veac. Dindărătul ei, chipuri de doamne. Nu mai vorbesc de viziere şi de domni, deşi - o! - ţin şi ei jurnale, fiindcă doar despre diariste, şase la număr, e, sub un titlu sobru, alb, Confesiuni ale eului feminin, studiul cel mai recent semnat Liana Cozea, de curînd publicat la Paralela 45.

Să intre doamnele! Jeni Acterian, Sorana Gurian, Oana Orlea, Lena Constante, Monica Lovinescu şi Tia Şerbănescu, ,judecate" cu vocile lor de faţă, obligînd la adecvarea pe care nu neapărat o are critica, bunăoară, de roman. Înţeleg, aici, prin ,adecvare" cumpănirea de-a nu face, din nişte texte aproape condamnate la alerteţe (jurnalele de plictiseală-s altceva...), prilej de comentarii uscate, mai degrabă decît crocante, mai mult sclifosite decît academice. E, deşi - repet - însemnările zilnice sînt mai ,puternice" şi mai puţin lesne de pervertit criticeşte decît este, îndeobşte, romanul, o capcană. În care Liana Cozea reuşeşte să nu intre. Tactica privilegiată, dacă-i pot zice aşa, stă în obiceiul de-a cita pe larg şi de-a ţine, în urma rîndurilor ,intruse", pe care încearcă să le desfacă, acelaşi pas cu-al lor. De-a se face întîi o domnişoară sastisită, flagelîndu-şi tinereţea cu îngrijările anilor tîrzii şi întinzînd cît poate de timpul, foarte puţin, dintre două cvasi-apocalipse. Pe urmă, o doamnă căreia natura i-a luat cochetăria, lăsîndu-i pasiunea excentrică, iar cultura (din '47 încolo) i-a luat blazonul literar, lăsîndu-i doar sertarul şi refuzul. Apoi, şi mai aproape de vremea noastră, două femei exersînd burlescul supravieţuirii, într-o carceră atît de absurdă că-ţi vine să rîzi, atît de concretă că-ţi vine să plîngi. Mai tîrziu, doamna cu care ,istorisirea" pleacă din ţară, desfăcîndu-se într-o pereche de poveşti, una care pătimeşte în amintirea Mamei furate, aici, alta care caută explicaţii, acolo. În fine, ziarista îmbătrînind deodată cu sistemul, numărîndu-i, cu puterile crizei de ani, zilele de după '87.

Pare o singură poveste, a întîmplărilor prin care, în trei sferturi de secol scurt, a trecut una şi-aceeaşi femeie. Mai mult decît un eseu de universitar, Confesiuni ale eului feminin e-un atelier de teatru critic, rînduit de artificiul prin care poţi aşeza, între vieţi diferite scrise diferit, drese cu sosurile vremii, băţul de chibrit pe care sari din una-n alta. De aici, o coerenţă de piesă într-un act, în care adăugirile Lianei Cozea par didascalii. Simetrice, discrete, eficiente. Aşadar, ce ,umblă", aproape neschimbat, de la Jeni Acterian la Tia Şerbănescu, pe notele unui diapazon de doamne? Nemulţumirea. Nu, fireşte, cozeria măruntă, ca-ntre cucoane înfrînte de cine ştie ce malumore, ci critica unui sine mereu neconform cu ţintele lui. La Jeni Acterian, erau aceleaşi cu ambiţiile unei generaţii. Cei mai importanţi, cei mai cunoscuţi dintre ei trec prin Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, închişi, ca sărurile marine, într-o sticluţă. Unii se topesc, ca Mircea Berindei - ,e incontestabil cam găgăuţă, săracul", alţii cristalizează, precum Eugen Ionescu - ,un tip al dracului de inteligent şi pe deasupra cu vervă şi tupeu". Şi-ntre ei, tineri, îndrăzneţi, încercînd, cu mai multe sau mai puţine mijloace, să ţină pasul, cu ea, în societatea jocurilor de oglinzi: ,Am observat că Sşorana }opaţ mă fixa cu ochii ei de teatru. După o pauză mi-a spus: ŤTrebuie să ai o viaţă foarte adîncăť. Tonul de teatru - deşi mă simţeam puţintel măgulită - m-a readus la Ťrealitateť. Am bufnit în rîs şi i-am spus că astea nu sînt adîncimi, că astea sînt dezastre." Dezastrele, consemnate într-o carte singură şi totală, ,dovada peremptorie a ratării ei ratate", le urmăreşte Liana Cozea în paginile despre Universitate, teatre şi cărţi, fiindcă ,jurnalul ei este cronica vieţii culturale a Bucureştiului interbelic şi postbelic" şi, deopotrivă, în acuitatea suferinţelor de femeie pe care luciditatea, frica de boală, spaima de moarte au înşelat-o în iubire, au înfuriat-o pe viaţă: ,Paginile ei de autoanaliză nu sînt cu nimic mai prejos celor similare din romanele lui Holban sau din cărţile prozatoarelor interbelice."

Da, numai că prozatoarele, în jurnal, sînt altfel de femei. Dovada e Sorana Gurian, cea dată deoparte, de critici şi ,popor", de îndată ce noul regim a radicalizat, în propriu-i folos, acuzele din interbelic. Ţinînd, cîndva, de vioiciunea unei literaturi, încăierările de moravuri între pudibonzi şi libertini (mai mult sau mai puţin erudiţi...) ajung, repede, baricade ideologice de pe care cad, direct în groapa cu lei, autori de felul celei care-a scris Zilele nu se întorc niciodată. Jurnalul ei nu e, în asemenea condiţii, o supapă de ratare (nici la Jeni Acterian nu era), ci, spune Liana Cozea, dezvăluirea ,unui autentic talent literar care nu a apucat să se consume sau să se epuizeze în creaţiile ei de ficţiune. De altfel, poate în nici unul dintre jurnalele Doamnelor nu se pune mai acut ca aici problema adevărului...". Nemulţumirea de care vorbeam vine din lipsa de adevăr. Dintr-o anume pliere a timpului, care face ce face şi-l ascunde. Într-un fel la Jeni Acterian, din ce în ce mai altfel după. Bunăoară, în O terapie prin cuvinte, capitolul în care privim, prin geam de celulă, la Oana Orlea şi Lena Constante, şi-n care se vede cel mai bine aplecarea spre confesiune pe care însăşi Liana Cozea o are, lipsa e o foame. De oamenii de-afară, de veşti, de frumuseţe. ,Cărţile lor sînt Ťfrumoaseť pentru că trezesc revolta, dar şi uimirea admirativă pentru tăria lor de caracter; sînt Ťfrumoaseť pentru că înviorează memoria şi neagă uitarea...".

E tot ce au făcut, din altă parte, vorbele şi cărţile Monicăi Lovinescu (pe care Liana Cozea n-o poate despărţi, citindu-i însemnările, de Virgil Ierunca). Ordine într-o lume culturală recuperată, în Confesiuni ale eului feminin, cu toate ierarhiile ei neciuntite, din mărturisiri publicate abia la ani distanţă. Sînt, într-o carte subţire, trecută prin viaţa atîtor volume de cărţi, care închid atîta volum de viaţă, amănunte puzderie, ce strîng paragrafele, lăsînd totuşi loc de cîte-un crîmpei de eseistică bună, într-o analiză lipită, ca o mesadă, pe text. O lucrare de detaliu cu aplecare spre sinteză, spre-a vedea ce pot ascunde doamnele, indiferent de nume, pe foi dosite în sipet. La sfîrşit, rămîn cîteva lucruri sigure, paradigmatice, în stare să le transforme, dincolo de orice intenţie polemică, partizană, precizează Liana Cozea, într-un cin memorialistic cu reguli destul de stricte. Pomeneam de nemulţumire (,Un om împăcat cu sine şi cu ceilalţi nu scrie jurnale", notează Tia Şerbănescu), de adevăr (condiţia, în principiu, a oricărei mărturisiri, doar că doamnele au, pentru el, turnesol de altă calitate) şi, în sfîrşit, de prietenie. Toate jurnalele comentate în cartea Lianei Cozea sînt rezerve de afinitate. Pentru Jeni Acterian, era o problemă de atitudine istorică. Cavalerii (de ambe sexe...) ai lui '27 strîngeau rîndurile... Reţin, dincolo fronde şi marote, prietenia cu Alice Botez, empatie între două intelectuale ,potrivite", mult mai puţin între două femei, tratată de Liana Cozea drept ,foarte nuanţată dizarmonie". }inînd, în alt fel, de aceeaşi nevoie de-a strînge rîndurile, prieteniile Monicăi Lovinescu sînt o grilă, revizuită periodic, fiindcă dezamăgirile nu lipsesc, aşezată peste cultura din ţară şi din exil. Vag diferită, mai apăsat feminină şi mai puţin literară (deşi vorbim de două scriitoare) e conştiinţa de ,echipaj" pe care i-o dă Tiei Şerbănescu prietenia cu Dana Dumitriu, ca altundeva, în familie, protecţia mătuşii Maria: ,Sînt rare amiciţiile între femei şi mai rare cele care durează şi după plecările definitive. Prietenia Tiei Şerbănescu pentru Dana Dumitriu cuprinde în ea afecţiune şi admiraţie deopotrivă, o uimire în faţa singurătăţii ei şi a spaimei de singurătate, înţelegere pentru tot ce a fost neliniştitor vulnerabil în fiinţa ei, îngăduinţă faţă de modestia, dar şi imensul ei orgoliu de om pătimaş, de om înarmat şi dezarmat, de om comunicativ şi închis în tăceri încăpăţînate, de scriitor grăbit cu eternitatea în faţă."

Sună a eseu, dar este, Confesiuni ale eului feminin, o carte bine aşezată pe bibliografie. E botezată, să zic aşa, în două ,rituri" critice, al lui Dan C. Mihăilescu şi-al lui Eugen Simion (parcă-parcă mai mult cel din urmă...), cu trimiteri avizate la scrierile româneşti şi străine despre jurnal. Peste tot ce află de la ei, că s-or numi Philippe Lejeune sau Jacques Le Ridier, de pildă, Liana Cozea pune propriul echilibru de metodă şi impresie. Îi reuşeşte, aşa, o carte de consultat pentru rigoare, de citit pentru cursivitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara