Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Femeia în faţa oglinzii de Daniel Cristea-Enache



Un nume nou şi oarecum exotic venit pe valul debuturilor din ultimii ani este cel al Tatianei Covor. ,Exotismul" are în cazul de faţă mai multe componente: mai întâi, autoarea îşi începe cariera de scriitor la o vârstă la care alţii, nu puţini, şi-o încheie (în jur de cincizeci de ani); apoi, ea vine spre literatură din spaţiul unei alte profesiuni (comunicare şi relaţii publice); în fine, biografia sa prezintă cotituri spectaculoase şi fracturi dramatice: născută la Moscova, şi-a petrecut copilăria la Dorohoi, a făcut studii la Bucureşti, pentru a fugi la jumătatea deceniului opt în Italia. De altfel, biograficul configurează şi explică volumul său de debut, }ara care nu există (2003), un jurnal de călătorie în Thailanda, cu o scriitură mult superioară celei a rudimentarei Claudia Golea şi cu un accent de puternică personalitate feminină. Călătoria nu era una de plăcere, ci de refacere sufletească: proaspăt ieşită dintr-un naufragiu conjugal, autoarea-personaj îşi oblojea singurătatea vizitând meleaguri străine şi căutând să uite de fărâmele şi cioburile de acasă. Într-un stil deopotrivă agreabil şi pătrunzător, fără preţiozităţi de european în mijlocul ,sălbaticilor", dar şi fără notaţia strictă, de ghid turistic, cu care alţi călători cred a face literatură, Tatiana Covor reuşea să atragă atenţia, înfăţişându-se deodată ca o promisiune cam coaptă, dar frumoasă, de scriitor adevărat.

A doua ei carte, acest roman intitulat Anunţ matrimonial, reia problematica iniţială şi o introduce în spaţiul mai elastic al ficţiunii, cu un paralelism viaţă-text ce rămâne totuşi transparent. Multe situaţii sunt translate dintr-o parte în alta, cu minime distorsiuni ficţionale. Urmărim şi aici avatarurile sentimentale ale unei femei ,la mijlocul vieţii", care se vede părăsită de un soţ fugit după farmece mai tinereşti. Sofia e un alter-ego perfect al Tatianei Covor, o ,soră" bună în nefericire şi tărie de caracter, sensibilitate şi pozitivism, cu experienţe narate la persoana I, în formula romanului autobiografic. Privirea sa încărcată de tristeţe se focalizează pe un prezent ce a căpătat o denominaţie odioasă (single) şi se întoarce, în mod repetat, spre trecutul comun, pentru a recupera câte ceva din zestrea afectivă risipită. După aproape doi ani de la despărţire, eroina se află încă într-o ,letargie mentală", nereuşind desprinderea de viaţa ei anterioară, a lor. Femeia îşi întocmeşte o adevărată listă de interdicţii pe care singurătatea i le-a aruncat înăuntru sau afară, peste prag. Gesturile altădată fireşti, reflexele de cuplu, micile bucurii ale căminului conjugal sunt acum disparate şi golite de conţinut, crâmpeie din care fericirea domestică a dispărut: ,ŤNu mai am voie să mănânc supăť - doar n-am să pregătesc o oală de zeamă din care să mănânc la nesfârşit!ť ŤNu mai am de ce intra în magazinele duty-freeť - pe vremuri, intram în exclusivitate ca să-i cumpăr o sticlă de Cardhu şi una de Calvados. ŤNu mai pot lua cu mine mai mult de două valize sau sacoşe când călătorescť - nu sunt caracatiţă, îmi lipsesc braţele suplimentare. ŤNu mai pot greşi nici o stradă când sunt la volanť - de una singură trebuie să şi găsesc direcţia corectă. ŤNu mai pot saluta pe nimeni când intru în casăť - încă nu m-am învăţat să vorbesc cu mobila sau cu pereţii. ŤNu mai sună nimeni la telefon în cursul zilei să întrebe ce mâncăm disearăť - Ťdisearăť nu se mai pregăteşte nimic.ť ŤNu mai am cu cine comenta ziarele dimineaţať - acum le citesc într-o muţenie odioasă. ŤNu mai am pe cine trage şi împinge seara, adormit pe canapeaua din faţa televizoruluiť - e suficient să mă ridic, de una singură, să sting aparatul şi să mă culc." (pp. 116-117).

Este notabilă reuşita autoarei de a vorbi despre lucruri intime şi delicate pe un ton de firesc omenesc, epurat de exprimări liricoide, ca şi de inutile cruzimi realiste. Povara existenţială se simte mai bine printr-o asemenea frazare de proces-verbal, exact şi anticalofil. Mai ales că prozatoarea nu aspiră la etajări şi extrapolări simbolice, meditaţii amare pe marginea condiţiei umane. Ea îşi alege de la bun început o anume nişă: propriul curs biografic, din care decupează secvenţe legate de actualele episoade traumatice. Dacă viaţa e ruptă în bucăţi, fracturată, povestea ei capătă o meritorie coerenţă; iar echilibrul moral face casă bună cu cel artistic. Decupajul narativ şi, pe de altă parte, modul de a judeca şi înţelege ceea ce i se întâmplă o diferenţiază pe Tatiana Covor de cele două categorii extreme şi opuse de scriitoare. Cele cu fusta prea scurtă, explorându-şi la vedere sexualitatea şi scoţând-o indecent pe tarabe, respectiv feministele înfocate, care aplică societăţii şi vieţii înseşi o schemă deja previzibilă, o grilă uscată şi, în fond, non-feminină. Autoarea şi personajul ei caută o cale de mijloc şi un meritat confort sufletesc, alăturând curiozităţii discreţia şi iubirii - încrederea. Dragostea e pentru înţeleapta Sofia un mod aproape burghez de a fi împreună, sub umbrela larg deschisă a unei senine complicităţi: ,Nu pot să iubesc pe cineva decât dacă pot să râd cu el şi de el. Iubirile mele sunt bucuroase, luminoase, deschise. Sau nu sunt. M-am întrebat de multe ori ce aveau în comun bărbaţii de care m-am îndrăgostit. O mulţime de lucruri, sigur, dar cele mai importante erau complicitatea şi ironia. (...) Asta e important. Altfel nu mă interesează. Sunt singură? Nu-i nimic. Mai bine singură decât sufocată de o iubire care să-mi sleiască pofta de viaţă..." (pp. 123-124). Această poftă de viaţă nefiind deloc o vorbă goală. ,Desperecheată şi păcătoasă", protagonista şi-a dezvoltat în timp o teorie a documentarelor masculine. Pentru a o atrage, bărbaţii trebuie să-i spună realmente ceva; să aibă înfăşurate în ei o poveste, o istorie personală capabile să stârnească interesul şi dragostea femeii. Curtezanii improvizaţi debitând clişee de mari ,cuceritori" o plictisesc de moarte pe selectiva Sofia, care le retează avansurile cu replici tăioase. În schimb, Luca, amantul italian cu o întreagă familie în spate şi cu o profesiune în sine pasionantă (arheologia), îi poate oferi atâtea clipe frumoase, de tandreţe virilă şi poveşti uimitoare, dincolo de sex. Acest simpatic, trăsnit latin lover este un personaj bine conturat, ieşit periodic din păienjenişul familial ca să bată, îndrăgostit şi grăbit, la uşa Sofiei. Excursia lor în Egipt reprezintă punctul culminant al poveştii de dragoste, care nu va putea dura la nesfârşit. Finalul e aproape.

Un erou şi mai pregnant e tatăl Sofiei, bărbat puternic şi vital, dominând fără efort întreg tabloul copilăriei şi adolescenţei ,româneşti". Viaţa e pentru el ,o pulpă cu carne gustoasă", iar moartea nu reuşeşte să-i şteargă conturul pantagruelic din memoria afectivă a fiicei. Nu doar că romanul îi este dedicat, dar aproape toate scenele care îl au în prim-plan sunt de un colorit mai intens. Din acest punct poate fi extrasă şi principala obiecţie făcută cărţii. Dincolo de rarele exprimări artificiale, contextuale şi uşor de extras din pagină (,eram prea anulată ca să fiu atentă", ,mă credeam determinată", ceasul ,prea greu şi obsolet"), o deficienţă mai importantă apare din structura preponderent analitică şi reflexivă a romanului. Lectura lui te prinde imediat, dar te reţine cu mai multă greutate. După un timp, filele citite se ,amestecă" şi se confundă, întrucât nu există suficienţi constituenţi epici. Episoadele cu cei doi bărbaţi adevăraţi din viaţa Sofiei se ţin mai bine minte tocmai pentru că ele sunt desenate în câmpuri temperamentale şi existenţiale tari. Când romanul se impregnează de mirosul lor bărbătesc, de gesturile repezite şi istoriile suculente, ştacheta artistică e mai înaltă. Când însă prozatoarea nu oferă destulă carnaţie epică dialogurilor protagonistei cu ea însăşi ori rememorărilor sale, povestea, singură, a Sofiei, tinde să se şteargă.



Cu toate că unele scene sunt de o fineţe şi o autenticitate remarcabile - şi trase, uşor, înspre portretul moral. În faţa oglinzii, într-o dimineaţă, femeia cincuagenară se tulbură, dar nu se lasă copleşită de tristeţe. Îi place, aşa zicând, în pielea ei şi nu regretă nimic din ce a făcut, a simţit, a trăit: ,Nu aş vrea să am Ťiarăşiť 20 de ani. Nu aş irosi nici o picătură de sânge să semnez oferte speciale de reduceri din cursa timpului. Nu mă interesează soldurile de tinereţe. Îmi place momentul de Ťacumť din viaţa mea şi ştiu sigur că, fără şirul de momente precedente, nu aş fi Ťaiciť. Şi nu aş fi Ťeuť. Sentimentul pe care îl am faţă de dungile paralele de pe obrazul meu abia trezit din somn e de duioşie. Îl mângâi ca pe un prieten de drum lung: Ťia te uită... te-ai molipsit de dungile unei mâneci oarecare... nu mai eşti elastic ca odinioară...ť şi îi fac un mic masaj de îmbărbătare. (...) Îmi vine în minte o poezie pe care o caut de ani de zile şi, evident, nu-mi amintesc nici titlul, nici autorul. O ascultasem, distrată, pe un canal franţuzesc. Poetul se lamenta, în rime îmbrăţişate, de ziarele care se scriau cu litere din ce în ce mai mici, de casele cu treptele din ce în ce mai înalte, de ouăle găinilor de azi pe care nimeni nu le mai putea digera şi de mania asta neghioabă pe care o aveau cei din jur de a vorbi din ce în ce mai încet, de nu-i mai auzeai deloc şi puteai să treci drept un personaj ciudat, distrat şi neatent. Sau poate chiar bătrân. Mie îmi place să trăiesc în pielea mea. Chiar şi în pielea asta cu promisiuni de bătrâneţe. Nu neapărat toate lucrurile care mi s-au întâmplat în decursul anilor au fost plăcute, dar toate la un loc mă alcătuiesc. Sunt eu. Mă recunosc. Un tablou, înainte de a fi pictat cu tuşe de culoare, e o simplă pânză albă. Mi se pare mai emoţionant să fiu Ťrezultatulť decât Ťînceputulť." (pp. 112-113).

Un roman melancolic şi totodată stenic. E de urmărit, după un asemenea Anunţ matrimonial, evoluţia acestei surprinzătoare scriitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara